Românele din Cavaia

 

Tropotă, bubuie plaiul Candavii,
Lîngă Cavaia,
Caii se spumegă, pui ai Moravii
Rărind bătaia,
Iată-i alunecă ! Umbra pămîntului
Nu îi sosește :
Comoara lor flutură p-aripa vîntului,
Nara lor crește.
Nu vezi mișcările ce fac picioarele
Iuți și ușoare,
Și cum miroasele le poartă boarele
Pe aripioare!
Ei port femeile, dalbe ca ziorile
Cele de vară.
Brîul cu armele luce ca florile
De primăvară.
Nu sunt avlonele, nici tiranesele
Cele plăpînde,
Nici elbasanele, nici belardesele,
Fragede, blînde ;
Nu sunt nici gueguele aspre, sălbatice.
Nu sunt albane ;
Sunt flori de măgură, flori păduratice,
Mîndre române.
Fugi, trecătorule ! Pleacă-ți cătările
A nu le strînge
Flacăra ochilor ! Căci înfruntările
Se spăl cu sînge !
Boarea le scutură aurul pletelor
Ce rîurează
Drag sub fachioalele, fermecul fetelor
Ce le visează !
Iată-le ! Armele și frumusețele
Le împovră ;
Crinii și rozele mîngîie fețele.
Ochii ard în pară.
Trec și în urmă-le umbra ce scînteie
Se mai umbrește !
Tropotul cailor scade, se mîntuie,
Se risipește.