România mamă a unității naționale/Prefață la ediția I din „Sate și mănăstiri”
Acesta e al doilea[1] volum din lucrarea ce am plănuit asupra Românilor și țării lor întregi, libere și supuse.
Prin el vreau să fac cunoscut Ținuturile României supt o îndoită înfățișare: aceia a satelor de astăzi și a naturii de care sânt încunjurate, și aceia a frumuseții istorice, întrupată în mănăstiri și biserici, cea mai scumpă și rară, cea mai adevărată și originală a lor podoabă.
Pentru aceasta am călătorit trei luni de zile, aproape neîntrerupt, cheltuind pretutindeni banii miei și fără nădejdea unei despăgubiri bănești din partea publicului, care nu va crede poate că mi se cuvine măcar o despăgubire morală.
M’am întors cu această carte și cu un sentiment mai puternic despre însușirile alese ale țării și poporului nostru Amintirile mele despre oameni sânt mai toate bune, și, dacă am întâmpinat neplăceri, aceasta a fost totdeauna la târgoveți, la fruntașii lor, și nu la săteni. Între țărani m’am simțit oricând ca între oamenii cei mai vrednici, mai de omenie și mai gata de ajutor.
Cartea de față ar trebui să îndemne la călătorii în România pe mulți dintre aceia cari cred că numai frumusețile străinătății sânt vrednice de văzut. Cei ce vor fi ispitiți să străbată țara, vor fi mulțămiți. Traiul și drumul sânt ieftene. Dacă se cetesc atâtea plângeri prin ziare, motivul e numai înfumurarea celor mai mulți călători, cari socot că niciun pat, nicio mâncare, nicio trăsură nu sânt vrednice de niște oameni așa cum sânt ei. Nicăiri poale nu sânt atâția snobi (adecă oameni cu mofturi) ca la noi și, dacă snobul supără pe alții, el își strică totdeauna și lui plăcerea. Firește că acel care vine cu gura mare, fornăind cuvinte și batjocurind orice e mai prejos decât în București, va fi rău primit și ușile se vor închide înaintea nasului prea mare și prea supțire. Dar oricine va veni cu cuviință în orice colț al țării nu va avea să se plângă de ce va întâmpina. Poporul nostru e bun.
Am scris mai mult pentru acel public care prețuiește și folosește scrierile mele. El nu e strălucit, in el nu se întâmpină oameni bogați și de neam mare, cari n’au nevoie nici de ceia ce spun eu, nici de limba în care spun; în el nu se întâmpină intelectuali fini, cari caută sentimente prefăcute, idei de o falsă originalitate și cuvinte abătute de la înțelesul lor obișnuit, cum se află în bătrânele literaturi europene: acești intelectuali și oameni învățați nici nu înțeleg felul mieu de a scrie, care e acela în care s’a scris până la introducerea modelor apusene, felul de a scrie al cronicarilor și tălmăcitorilor bisericești, care corespunde felului de a vorbi al poporului. Mă îndrept către cei mulți, umili și săraci: către învățătorul și preotul din sate, către cetitorul de peste munți, om cu inima curată, către tinerii din școlile înalte și către acei ce le-au părăsit de puțină vreme pentru a întră în viață. Sânt încredințat că aceia ce spun aice e pe înțelesul și pe inima lor.
În anul viitor li voiu înfățișa, urmând desfășurarea planului mieu, descrierea Ardealului, a părților ungurești locuite de Români și chiar a Bucovinei și Basarabiei. [Vor fi retipărite tot de editorul mieu, căruia îi mulțămesc în deosebi pentru îngrijirea sa prietenească (1916.)[2]]
O lucrare de total asupra Țării-Românești și poporului românesc va veni la sfârșit. [O voiți? (1916.)]
Inscripțiile de la bisericile și mănăstirile descrise aici se dau în cartea mea Inscripții din bisericile României (București 1905).
- Tovarășei mele de drum