România mamă a unității naționale/Râmnicul-Sărat
| ←Brăila | România mamă a unității naționale de Nicolae Iorga Râmnicul-Sărat |
1. Râmnicul-Sărat. modifică
Râmnicul-Sărat. O gară cochetă, prea mare pentru micul oraș, își desface peronul ei larg. De la dânsa se deschide un fel de bulevard, care duce la noul Palat Administrativ și la vechea Casierie, amândouă clădiri impunătoare. Și ele și drumul sânt desăvârșit, model de curate. În dreapta gării, rânduri de plopi, sădiți pentru a apăra linia de troiene, formează o dumbravă a cării răcoare chiamă, vara, amoresați cari au de ce să se ferească. Dar, pentru ceilalți locuitori, Râmnicul are o grădină publică, împrejmuită cu grilaj de fier, străbătută de alei drepte, bine prunduite, împodobită cu arbori frumoși, sămănată cu bănci comode, pe care le ocupă o lume bună. Mai departe, iată o școală primară frumușică, și, lângă ea, gimnasiul, curat ca un păhar; e despărțit de stradă printr’o grădiniță îngrijită.
De o parte te înfunzi apoi într’o regiune de livezi, pașnică, pustie: ici și colo câte o casă pierdută în locul întins care o împrejmuiește: nimeni la ferești și nimeni în curte. Într’un loc se vede o căsuță căzută în ruine. Sânt și case boierești mai mărișoare, dar nici în ele nu se descopere prin nimic presența unor ființe vii. Singuri arborii, larg înrămuriți, se bucură de darnica lumină a soarelui care plouă asupra nesfârșitelor livezi străvechi. Nu se aude măcar un câne lătrând. Numai câte un copil se întoarce de la școală cu ghiozdanul supțioară, îndreplându-se către una din cășcioarele muie, sau cai mânați la apă se smulg de supt pază și aleargă în voie, călăuzindu-se după instinctul lor sigur călre ușa stăpânului….
De altă parte, e strada târgului, care lasă și ea o întipărire deosebii de plăcută. Cele mai multe firme sânt românești, și n’am văzul decât o cârciumă evreiască, o bătrână Ovreică grasă pe scările unui pridvor și un negustor de seminție biblică rătăcind într’un colț de mahalà[1].
În aceaslă stradă, în curtea Primăriei de astăzi, se vede mănăstirea Râmnicului. O clădire prefăcută pe vremea lui Brâncoveanu, cu stâlpi frumoși și bune proporții. În ea a fost îngropat Suvorov tânărul, înecat în apa, acum secată de soare și oprită de mori, a Râmnicului, într’unul din marșurile rusești asupra Țarigradului robit de păgâni. O lespede amintește aceaslă păstrare a oaselor îndrăznețului soldat, înainte ca ele să fie strămutate, pentru o odihnă trainică, în Rusia însăși. Pe păreți și-au zgâriat numele, peste zugrăvelile de sfinți, în amintirea înaintașului mort, alți ostași ruși, din noul zbor de cucerire de la 1877[2].
În curte se păstrează o mare și grosolană cariatidă, Samsonul, care sprijinia odată tavanul ospătăriei în vechile chilii prefăcute astăzi în cancelarii municipale restaurate.
Învingător la Râmnic, Ștefan-cel-Mare a durat aici una din bisericile sale amintitoare de biruință. E mai sus, în aceiași linie de clădiri. Dar simțul religios, iubirea de orânduială a cetățenilor i-au smuls tot nimbul de vechime sfântă. Un arhitect oarecare a adaus, a dres, a văpsit, a unit gândul său cu gândul strămoșilor, ctitoria listelor de subscripții cu ctitoria mărețului Voevod, și astăzi numai frânturile de zid vechiu lângă noua clădire împopoțonată amintesc cu adevărat ceia ce s’a dus, în afară de urme de care numai un bun cunoscător și un suflet pios au voie să se atingă pentru a li asigura mai bine păstrarea.
În încăperile vechii gări începe a funcționa o școală de agricultură de gradul al doilea și de grădinărie, căreia i s’a cedat un întins teren. Elevii în haine de uniformă sau în haine de țară, feciori de țărani, meniți să conducă, apoi, ca vechili, vătavi, munca la câmp a țăranilor, ard bălăriile, înfig pentru întăia oară săpile în păragină. În grajd boii voinici așteaptă ploile de toamnă pentru a trage brazda începutului. Și sămănăturile ce se vor ridica de aice nu vor fi singure, ci vor trezi atâtea altele, făcute cu socoteală și știință, în lungul și latul României, care se trezește la o nouă viață economică, la o nouă civilisație și putere.
2. Părți râmnicene. modifică
Știe oare d-na Fințescu de la Valea Călugărească (Prahova) ce frumoasă zidire veche, de la bătrânul Belu, stăpânește la via ei? Dacă știe, s’o păstreze așa, neschimbată. Cu zidul înalt care o încunjură, cu stâlpii de la poartă înfățișând balauri păzitori, cu șirul căsuțelor din dreapta care păstrează profiluri delicate, cu partea mai veche a încăperilor din fund.
Mai departe în câmp biserica părăsită, ruinată arde de soare și se umezește de ploi. Totuși se păstrează urme de pictură, însemnări de altar. Satul, plin de vile bogate, ar putea lotuși s’o ocrotească, măcar pentru câte vechi rugăciuni smerite s’au șoptit acolo, și împrejur s’ar întinde o grădiniță în locul scaieților și urzicilor.
Marea, masiva biserică nouă ar fi, mi se spune, creațiunea marelui arhitect Mincu. E total nepotrivită cu mediul țărănesc, alb, sprinten, ușor. Și-ar afla locul într’un oraș italian, cu puternica-i cupolă, acoperind ca o cloșcă tot felul de umflături laterale. Simplii meșteri de pe vremuri înțelegeau mai bine că, dacă este o frumuseță, nu este numai una, ci fiecare loc și-o cere pe a lui.
Ce bine s’ar înfățișa la Buzău, care se semnalează de departe cu turnul alb al Primăriei sale și al cărui centru e curat și vioiu, cartierul Episcopiei, cu toate reparațiile, modernisatoare, ale marilor Vlădici, din secolul al XIX-lea, dacă nu s’ar lăsa neatinsă ruina războiului și dacă nu i s’ar adăugi hâzenii nouă, cum e împrejmuirea de scânduri, ca la un han de drumul mare! Întrarea de către pod rămâne stricată și părăsită, fațadele cu fereștile sparte arată că răutății Nemților li se adaugă lenea noastră. În nimic decât în această calică împrejmuire nu se vede grija zilei de azi. Și totuși s’ar putea înțelege că acesta, numai acesta e colțul interesant, ca trecut și ca artă, al orașului.
Mi se vorbește de un preot din margenea cochetului oraș îngrijit care e Râmnicul-Sărat, de un preot cu idei originale și cu voință în serviciul lor, care, la apropierea năvălitorilor pe cari atâția „buni Români” îi așteptau, a luat pușca și a tras în ei pănă la ultimul cartuș și la ultima suflare. Dacă e adevărat, i s’ar cuveni un monument și anume persoane ar trebui poftite la inaugurare….
La Focșani, literalmente îmbrăcat în steaguri pentru că trece un ministru, — oamenilor li se spune că trece Regina —, o ruină de biserică se întâlneștechiar la intrare. Dacă la Valea Călugărească se poate îngădui o asemenea părăsire, aici ea revoltă.
Dar mai rău decât atâta. Clădiri particulare sânt lăsate să se îndese pănă în streașina unor asemenea lăcașuri. Ba câte un preot la mai multe biserici care, — zice-se, — cere el însuși să se dărâme, pentru vechime, una, ca să aibă mai puțin de lucru. Dacă se mântuie de urgie cutare din ele, aceasta se datorește stăruinților făcute de enoriași.
Și totuși la vre-o două din ele, ar ajunge să se înlăture îngustele turnulețe de tinichea, care aici sânt norma, să se curățe unele adausuri nepotrivite, pentru ca trupul sănătos și elegant al ctitoriei primitive să iasă la iveală întreg și curat, podoabă a unui oraș căruia arhitectura modernă, pe apucatele, nu i-a adus de sigur niciun folos.
Bogata linie de case care duce, aproape fără întrerupere, pănă la Odobești, nu arată azi nicio urmă din grelele suferinți ale războiului. Între solidele case de țară câte una are stâlpii de zid puternici cari în orașul vecin sprijină cerdacul. Curțile sânt pline de butoaie enorme și porumbul desfăcut își clădește aurul supt șoproane.
La Odobești, ale cărui biserici, multe, ca după bogăția seculară a așezării lui Odoabă, au toate, în ciuda turnulețelor supțiratece de tinichea, câte ceva interesant, în pictură, în sculpturile catapitesmei; evlavia gospodărească a d-lui Gheorghe Stratilat mântuie refacerea bisericuții cantacuzinești din deal. Vederea se întinde de aici asupra multelor case albe îngrămădite asupra liniei întortochiate a Milcovului, asupra tâmplei de dealuri împădurite pe care le domină acea cotă „o mie una” de pe care Wilhelm al II-lea s’a cam grăbit să anunțe victoria sa definitivă asupra unei rude regale pe care o acoperia de toate jignirile.
Județul mic al Râmnicului-Sărat e, din orice parte l-ai privi, vrednic de toată luarea aminte. Spre Nord, spre Răsărit casele de zid, în mijlocul marilor livezi, cu piața la mijloc, au înfățișare de târguri. Drumul către Focșani și către Odobești e mai puțin pitoresc ca arhitectură țărănească decât altele. Partea aceasta, deosebită de a muntelui și de a șesului răsăritean, este și oarecum deslipită din județ prin legăturile strânse cu Focșanii, ai cărui orășeni îi țin viile. Ici și colo am găsit însă case în stil vechiu de toată frumuseța.
De către Buzău, județul e mai rar locuit decât în părțile vecine cu Brăila și cu Putna. Ne-am oprit o clipă la Plăinești, al cărui nume vine de la familia boierească, azi, mi se spune, definitiv așezală la Paris, Plainò, care se scrie și cetește Plagino, de unde oficialitatea întrebuințează forma, nobilă: Plaginești. Un târgușor neînsemnat,dar la intrarea lui bisericuța nu e lipsită de grație și sunetul de rugăciuni aprinse care vibrează din îngustu-i cuprins în această zi de Sântă-Măria Mică ne atrage. În luptă cu adventismul înrădăcinat prin vecinătate, ca la Tâmboiești, salul lui Tâmboiu, preotul tânăr cu temperament de apostol ține Scriptura la îndemâna credincioșilor și cântă împreună cu dânșii, adecă numai cu parte din ei, și din cei cari nu sânt intelectuali cu haine și pălării de oraș. Vederea grupului nemișcat care în fața catapitesmei se impresionează pe sine cântând, cu odăjdiile scânteietoare în mijlocul scurteicelor de postav simple, e emoționantă.
Dincolo de linia prăvăliilor, în bogata verdeață a dealurilor, bisericuțile răsar cu o deosebită gingășie, ca floarea firească a acestei verdeți dese, sumbre. Undeva pe acolo, la Dragosloveni, era căsuța lui Alexandru Vlahuță, adăpostul, mângâierea și bucuria iui. Locuri potolite și de o discretă frumuseță intimă ca însuși sufletul lui: mai jos ar fi fost banal, mai sus ar fi fost sălbatec.
Cotim spre Urechești, satul lui Ureche. Pe drum corturi țigănești oprite. Strașnice ființi omenești mai mult sau mai puțin goale, — zdreanța ea însăși fiind un fel de goliciune și acceptată ca atare, — și totuși având la gât mărgele, ghiocuri, mari medalii și monede de argint, unse și șterse. După aproape mia de ani ele duc din generație în generație pe calda față arămie și în ochii de jăratec răsfrângerea soarelui focos al Indiei. Sânt „din țară”, și în fiecare iarnă aiurea li se întinde cortul. Nu fac serviciul militar, fiindcă „n’au așezare”. Pentru Stat ei nu poartă niciun nume, dar au nume pentru Statul lor de juzi și voevozi cu sancțiuni teribile. Sânt creștini, — și se mândresc cu aceasta, — dar cine i-o fi botezat când nu li se scrie numele la Primării, când se îngroapă une ori la margene de drum, în locuri care trebuie să rămâie neștiute, când căsătoria se face după vechi legi care nu sânt ale noastre! Se păstrează bine: bărbații cu lungile plete fâlfâitoare, femeile cu codițele mărunt împletite, grele de panglici și de argint, arată măcar zece ani supt vrâsta lor. Vorbesc țigănește și românește, o românească vrednică de a fi studiată, cu greșeli de acord, cu forme dialectale: Țiganca de la Urechești, care arată tolba farmecelor de dragoste, la care, spune ea, se uită lumea mai mult decât la fața ei, spune, bănățenește, frace în loc de frate.
Urecheștii, satul lui Ureche, e un adevărat orășel. Buna stare se arată în toate amănuntele caselor, perfect îngrijite, în curtea cărora se lucrează la recolta îndoită, a porumbului și a viilor. Căruța cu cai duce pe șoseaua îngustă butoaiele pline de vin nou. E mulțămire, dar fără beția care în părțile cu pruni întovărășește fabricarea țuicii.
Biserica din 1837, refăcută și adăugită pănă după 1860, are o clopotniță de cetate, ziduri tari, contraforturi voinice și urme afumate ale unei zugrăveli care, oricum, tot e mai bună decât sfinții de doi coți cari se samănă ici și colo de actualii „pictori” de biserică. Legenda spune că întemeietorul, un „crucer” sau clucer, — dacă vreți —, căruia i se datorește și bisericuța din margene, cu crucile de lemn ale soldaților noștri puse de Nemți și cu însemnări nemțești, pe care nu le-am înlocuit, ar fi plătit cu înălțarea de șapte lăcașuri uciderea întâmplătoare a unui Țigan pălmuit. Era vremea când, față de Dumnezeu măcar, păcatele se plătiau.
De la Urechești, unde prietenii ne întâmpină cu o musică, o adevărată musică permanentă a satului, apucăm spre dealul care cuprinde, în pădure, schitul Vărzăreștilor.
Cărarea se strecoară prin desișul tăcut al copacilor bătrâni, buni pentru veverițe și vulpi și haiduci moderni de felul aceluia care mai ieri a fost vânat pe aici, către Odobești. De trosnitul unei crengi călcate se înfioară pănă în fund toată adâncimea; prin frunza înroșită și aurită de toamnă se joacă raze furișate.
Întovărășitorii noștri, preoți, învățători, săteni, a căror prietenie nu voiu uita-o, îmi vorbesc de amintiri istorice pe care bucuros le-ar fixa și păstra aici, unde Palanca, Măgura ar numi locul biruinții lui Ștefan-cel-Mare asupra frumosului Radu. Râmna ce curge pe alături, înfășurând, de fapt, o asemenea înălțime, era bună pentru războiu. Atâta numai că puteai lua, pe aiurea, drumul larg prin șesul Țării-Românești.
Schitul e cufundat între păreții de lut străpunși de rădăcinile stejarilor. Părerea răspândită îl pune în sama lui Radu Vărzarul, boierul lui Matei Basarab, care, Radu, cu toată faima lui proastă, a mai făcut o biserică la Târgoviște. De la Vărzaru la Vărzărești însă e oarecare deosebire și sfetnicului domnesc nu-i va fi plăcut să i se zică după îndeletnicirea lui primitivă de grădinar, venit de peste Dunăre.
Micul lăcaș mai vechiu e înădit cu o veșmântărie, cu un pridvor de lemn și încununat cu un turnuleț de tinichea, cu altarul pentagonal, o formă ca acelea, simplificate, ale veacului al XVIII-lea. Trebuie să fi fost ridicat la începutul acelui veac, căci aici și-a aflat întăiul adăpost Ucraineanul Paisie, marele creator, mai tărziu, la Dragomirna, la Neamț, la Secul, al vieții celei nouă, de călugări mâncând și cetind împreună. Poate a doua biserică să fie ctitoria lui. Nici una, nici alta nu păstrează nimic din trecutul total risipit. Doar fărâme de vechi cărți, slavone și românești, pe una din care se face mențiunea satului „Holteni”, care e Olteni (ca Meedinți și Mehedinți, Amaradia și Hamaradia).
În jurul celor două paraclise, câteva case călugărești foarte modeste. Un heleșteu cu apele galbene se răsfață în margenea pădurii.
Dar nici cea mai frumoasă clădire n’ar putea da atâta farmec sufletului ca vederea ce se desface de aici, în largi linii de albastru palid, de alb nouraș cu străpungeri de soare. Se cuprinde un județ întreg, două până la margenea Dunării. În Apus, când soarele-și retrage stăpânirea răsar, în fund de tot, sure, dealurile Măcinului.
Și, pe când părintele Ghimnasie starețul ni pregătește, ospitalier, masa, părintele din Urechești aduce vorba despre aceia ai căror ochi neobosiți, căutători de frumuseță, au stat aici în odihnă prietenească, vorbind de cele scumpe ale lor: Vlahuță, Delavrancea. Și în negura aurită care acopere întinderile imense pare că simți plutirea înseninată a sufletelor lor.