România mamă a unității naționale/Vâlcea

←Doljul

România mamă a unității naționale de Nicolae Iorga Vâlcea

Romanați→

1. Râmnicul Vâlcii.

Drumul către Râmnic, vechiul Scaun episcopal al celui de-al doilea Severin (după ce întăiul se pierduse către Unguri), se desface din marea arteră de comunicație a țării la Piatra, un însemnat nod al căilor noastre de comunicație. Între Piatra și Slatina se trece Oltul, și calea ferată spre Râmnic, care, de câtva timp, duce și mai departe, spre Sibiiul fraților noștri, urmează destul de aproape cursul râului, strecurându-se între lanuri de porumb de toată frumuseța. În stânga, câmpiile de aur ruginii se opresc în dealuri neregulate, ca acelea ale Gorjului, pe când în dreapta ele se încurcă în pădurici cu înalți arbori supțirateci, sau se pierd în lunci, pe care pasc turme și vite risipite. În față, se înalță ondulate, închizând raza vederii, frumoasele dealuri ale Ținutului de peste Olt, ale plaiului argeșean. Înfățișarea țării se schimbă necontenit aici, în dreapta, unde ochiul prinde tot lucruri nouă, în mici icoane pe care le înghite răpegiunea.

Drăgășanii, cu viile-i împuținate de boală, ale căror frunze verde-închis sânt pătate adesea de albastrul arămii prin care se mântuie de peire, — câteva case mari, moderne se desfac din fondul verde prăfuit—, Râurenii, cu bâlciul lor: împrejmuiri, haine albe împrăștiate pretutindeni, corturi de pânză, cară străbătând șoseaua, pe când de-asupra învălmășelii plutesc răgete, sunete de tălăngi, strigăte de chemare.

Govora, locul de tămăduire, de la care se vede numai halta, o cărucioară galbenă, un umbrar încununat cu un tricolor, terfelit de soare, de ploaie! și de praf, și o șosea, a cării țintă nu se zărește. Sau, în mai mărunt: mica păstoriță pierdută în ierburi, care se uită la minunea fugare a trenului cu niște ochi mari-mari, limpezi ca ai florilor de câmp între care se ascunde; ciobanul ursuz și mițos, umflat în blana-i de oaie cu părul în afară, făcând să scrâște supt opinca-i apăsată prundul unui râu uscat, grupe de țărance cu fotele mai mult albastru-închis, cu dungi în lung, dar ici și colo mai vesele, mai împodobite, cu fluturi, cu cusături romboidale pe un fond roș-aprins. Dar satele sânt vădit mai sărace; se vede tipul, pe care Gorjul mai nu-l cunoaște, al casei-peșteră, cu un singur ochiu de fereastră strâmb supt coperișul de stuf, căzând zburlit ca o chică nepieptănată. Din treacăt se prinde o familie, altfel curat îmbrăcată, lucrând la o astfel de locuință: gospodarul, suit pe coperiș, primește coceni de porumb și buruiene uscate, pe cari-i așează la picioarele lui. Și tipurile au mai puțină vioiciune și mândrie: nu odată apar copii palizi, cu o căpiță de păr albicios ca fuiorul. Moșnenii au dăinuit aici mai puțin, strânși de boieri mai mulți, mai vechi și mai răi: acest proces istoric apare în toate, și omul n’are aici rara frumuseță a unei naturi alese și felurite.

Se face seară, cu un soare roșu, fără raze, ce se lasă în neguri, pe când cerul vioriu e ușor învăluit de praful bogat al drumului, pe care un vânt puternic, un vânt avar, de secetă, îl gonește în nori fumurii de pe șoselele albe ce străbat lanurile și dumbrăvile. O gară modestă, în care se primblă doamne în toalete moderne. E Râmnicul.

Când ai întrat în el, plin de fum și de praf, rămâi uimit. Ai plăcerea de a te găsi într’un juvaier de orășel, într’una din cele mai curate așezări urbane din toată România. Trăsura merge pe un drum bine pietruit și pe care vântul nu ridică nimic. Poate a plouat? Nu, e stropii, — înțelegeți bine: stropii. Și aflu că aici în Râmnicul Vâlcii se stropește tot și totdeauna. O minuni ale apei și ale Noului-Severin!

Și nu-s maidanuri, nici bordeie, ci case curate, ce se înfrățesc bine între ele, frumoase case gospodărești, foarte de aproape îngrijite. Autoritățile au clădiri de gust, pe care nu le îngăduie să se murdărească, necum să se dărâme, ca în atâtea alte locuri. Arborii cresc din bielșug aici ca și în luncă: drepți, mândri, dând o impresie de viață sănătoasă, liberă.

La Episcopie e aceiași îngrijire, același mediu de natură bogată și prietenoasă. Din verdeață răsar: biserica mare, spoită într’o coloare poate prea întunecată, o biserică mai mică, un paraclis. Palatul episcopului strălucește de alb ce e. La locuința arhimandritului, care n’are mobile, dar e curată și ea, ca și feciorii în haine țărănești pe cari-i descopăr, după lungi căutări, undeva în fund, — la această locuință de călugăr sărac se ajunge printr’un drum împletit sus cu ramuri, ca într’o arcadă de verdeață italiană. Și ce puțini văd asemenea colțuri de țară, care înalță inima, care varsă în cugetul rănit de atâtea dureroase ciocniri ale unei realități nevrednice, ca un balsam de mângâiere!

E adevărat că, seara, aceste lucruri frumoase nu se pot vedea în de ajuns la lumina, pusă prea sus, a unor globuri care au exteriorul, dar nu și cuprinsul celor de pe bulevardele bucureștene. Dar ajunge și cât se poate privi ziua.

Petrec noaptea într’un otel foarte gospodăresc, proprietatea unei frumoase și vechi biserici. Jos, cântă musica într’o berărie-cofetărie, cu același proprietar. Se vede că lumea nu prea vine, căci cântecul se oprește înainte de 9 ceasuri, când se aud limpede sunetele de goarne vestind în căsărmi culcarea.

Biserica episcopală din Râmnic e reparată de răposatul episcop Ghenadie Enăceanu, scriitor și istoric, om foarte râvnitor pentru găsirea și îngrijirea trecutului nostru, de care-l lega un interes romantic. În timpul păstoriei sale, el a făcut ceia ce făcu și face în Gorj d. Al. Ștefulescu: a cerut preoților săi să-i aducă hârtii vechi, le-a cercetat, căutând să închege din ele o istorie a eparhiei de care se simția, parcă, legat pentru totdeauna, a pus să i se zugrăvească icoanele și mai ales chipurile istorice din biserici și mănăstiri, a strâns o minunată colecție de vechi tipărituri, lăsând în loc preoților de sate cărți nouă, a stăruit fără preget pentru ca monumentele altor vremi să fie păstrate urmașilor. Pe ușa din fața paraclisului, un zugrav l-a represintat țiind în mână această biserică pe care a dres-o și împodobit-o, făcând-o din nou așa cum ieșise din mânile meșterilor de la 1751. Chipul său, săpat în lemn, înfățișat pe pânză, se vede pretutindeni în odăile palatului episcopal, care este astăzi așa cum l-a dorit el să fie. Din lucrările lui Ghenadie, „Notele” lui de visitație, ediția „Condicii Sfinte” vor rămânea, dar el va străluci mai ales, în istoria episcopatului român din secolul al XIX-lea, prin nesfârșita sa răvnă, prin credința sa către Dumnezeu, căruia i se închina, prin munca patriotică și spiritul de jertfă pentru înalte ideale^[1].

Catolicii au la Râmnic o veche biserică, de proporții elegante, într’o curte cu aspect italian. Parohul e de origine din Cioplea, un Bulgar care se simte Român, un frumos om brun cu înfățișarea simpatică, pasionat pentru biserica sa, pe care a înzestrat-o cu două clopote ce așteaptă încă să fie suite în turn.

Un Evreu galițian, în antereu lung, cu barba și perciunii negri-negri, cu ochii visători de Oriental, trece ca supt zidurile plângerii din Ierusalim. Pe stradă se văd nume ca Rabinowitz, Marcovici. La restaurant, trei tipuri gălbui-roșcate, picate cu pistruie, se așează la masă, privind drept în ochi lumea: vorbesc nemțește și sânt iarăși Evrei. Lotru, mi se spune, e o adevărată Herță. Cei mai mulți din funcționarii locali n’au vlagă să organiseze lupta cu acești năvălitori. Orășenimea e alcătuită din boierinași săraci, cu case frumoase, dar fără mijloace sufletești și materiale, din meșteri și negustori, — unii din Ardealul vecin —, puțini, neluminați, necălăuziți de cine s’ar cuveni să călăuzească, din câțiva Nemți. Și astfel vlăstarele Palestinei galițiene se pot înfige adânc și-și pol mișca în voie trompele de supt.

Grădina publică, numită și aici zăvoiul, e frumoasă, cu podoabe de crengi, cu oale de flori prinse naiv și pitoresc în poartă. Sânt alei largi, podiște, pavilioane, straturi de flori bine îngrijite. Un monument încununat cu vulturul muntean purtând crucea amintește, într’o inscripție înoită cu litere latine, că Vodă-Știrbei a dat orașului această grădină largă și frumoasă. Izvoare de pucioasă, — în jos și în sus sânt doar Govora, Călimănești, Olăneștii, — curg negre pe margenea cărărilor. Sânt și băi în grădină, dar, în cea mai mare parte din an, ele sânt închise. Aflu cu o strașnică mirare că mai totdeauna majoritatea zdrobitoare a locuitorilor nu simte nevoie de ele.

Râmnicul are, — ca unul ce s’a desvoltat dintr’un târg, dintr’o stradă adecă (Episcopia n’a creat nimic în afară de zidurile ei) —, numai două artere paralele. Cea mai mare e și cea mai veche, fără îndoială, căci unește Episcopia cu biserica Mitropolitului Grigore și e în mai strânsă legătură cu strada transversală, în care sânt prăvăliile, iar, mai departe, o hală ce se lucrează acum, hanuri pentru țărani, un pod peste râu și o șosea prăfoasă care se înfundă înainte, între căsuțe. Ici și colo se deschid strade laterale, împodobite une ori cu case boierești frumoase, vechi sau înoite, și care au, — ca toate locuințile de aici, — flori în față. Unele arată și zidul mai mult sau mai puțin îngrijit al unei bisericuțe ca minunea de eleganță, în așa de mic și de îngrijit, de la Inotești. Pe un deal în față se vede micul lăcaș de rugăciune al Cetățuii, unde săbiile boierilor răzvrătiți au făcut să țâșnească pe icoanele sfinților sângele lui Radu-Vodă de la Afumați și al fiului său.

Azi, de Sântă-Măria Mică, e bâlciu. Țăranii au prins strada prăvăliilor, cu carăle, cu căruțele, ba chiar cu trăsurile lor. Unii călări, oameni grași, foarte negricioși, cu fața rotundă, impun. Dar sânt mulți gușați, mulți schilozi, multe fețe palide, strâmbate, îndobitocite, cu sau fără săculețul hidos de supt bărbie. N’am văzut niciun om și nicio femeie în adevăr frumoși. Celalt tip, blond, cu nasul, buzele, ochii mici, cu fața supțire, se înalță și el abia pănă la cuviința trupului și figurii. În acest județ, la Călimănești, e, de altfel, cel mai strașnic monstru din România: o figură diabolică de Țigan, cu dinții rânjiți, ochii umflați, căutarea piezișă, de hienă, botul scos înainte ca la un chițcan, și, pe lângă toate, cocoșat și idiot.

2. Inoteștii.

Dincolo de podul de pe râu, Râmnicul se desfășură în mahalalele pașnice, cu case mărunte, dintre care mai răsar vechi case boierești, solid clădite după datină. Sânt și biserici. Una, Sf. Ioan, e zidită din nou de negustori și alți orășeni din rândurile mai umile: un Dumitrachi Evoiu, adecă Iovoiul (de la Iova, nume bulgăresc, adus aice cu Compania de negoț a Chiprovicenilor, pe vremea austriacă), un Ioniță Iovipale, mare bogătaș al Râmnicului din a doua jumătate a veacului al XVIII-lea și din cele două d’intăiu decenii ale celui următor, un „Logofăt Ioniță al popei Dumitrică”; numele lor se înseamnă pe o piatră cu slovele frumoase, căci, pănă foarte tărziu, pe aici s’a păstrat meșteșugul săpăturilor măiestrite și al liniilor elegante de scrisoare bătrână. Un cimitir banal, cu boierii în frunte, împodobiți în locurile lor de odihnă cu monumente fără gust, cruci greoaie, statui și fotografii mărite, și sărăcimea la o parte, în fundul livezii, unde acum frunze moarte au plouat dese asupra țărânei morților. Un arest păzit de soldați în halul de murdărie pe care numai România economiilor îl poate înfățișa.

De cealaltă parte, zărești îndată o turlă supțiratecă, de zid, cu fereștile sprincenate de cadre scoase în relief. Răsare lângă o casă de modă veche, între câțiva copaci singurateci, răzimându-se de o coastă de deal lucrată în ogoare.

Nu se poate să nu te simți ispitit a merge acolo pentru ca să vezi acest juvaier de mare frumuseță în proporții de o armonie desăvârșită și printro originalitate care nu poate veni decât din mintea unui meșter mare și fin. Dacă arăți însă această dorință unui localnic, el îți va vorbi de porți închise, de câni răi, de disposiția d-lui proprietar.

Un proprietar la acest schit al Coziei, clădit de bună samă în cea d’intăiu jumătate a veacului al XVIII-lea, întru câtva după modelul Bolniței de cineva care să ție închisă sau deschisă poarta, care să aibă în mână cheile, care să poată îngriji sau ținea în neîngrijire biserica, având chiar dreptul de a chema într’o bună dimineață lucrătorii pentru a da jos aceste zidiri ieșite dintr’o potriveală cum nu mai e alta?

Da, această minune s’a săvârșit în buna țară a României moderne și anticlericale, iar, pe lângă aceasta, lipsită de cel mai elementar simț de gospodărie. Statul avea de vândut pământuri de-ale Coziei, și le-a scos la mezat. Pe lângă coasta dealului, pe lângă livadă, pe lângă casa egumenului, întră în socoteală și schitul. S’a întâmplat că fericitul cumpărător, pentru suma de 10.000 de lei, n’a fost Evreu sau altă speță de păgân, ci un boier dintr’o familie cunoscută, așa încât zidurile stau încă în picioare. Ceia ce nu înseamnă că vor sta totdeauna, căci proprietarul… schitului Inotești e bătrân, și în tinerimea noastră bântuie încă setea furioasă a înoirilor^[2].

Bisericuța de la Inotești are păreți înalți, brâu la mijloc, altar pentagonal. Liniile sânt de o nobleță deosebită. Dar ceia ce-i face originalitatea și frumuseța e că, în locul absidelor din dreapta și din stânga, pentru strane, sânt două clădiri deosebite, două bisericuțe și mai mărunte, și mai gingașe, două jucării de zid pătrat. Și au și ele coperișurile lor, cu streșină umbroasă de șindilă, și, pentru a duce și mai departe această șagă de artist, turnulețe se ridică pe fiecare, turnulețe cu coperișul lor deosebit, ascuțit, cu cruce mititică în vârf.

O înoire care n’a aflat imitatori și care face din zidirea gingașă a Inoteștilor un tip unic în desvoltarea arhitecturii noastre.

Se va găsi cineva care să fie mișcat prin aceste rânduri și care, printr’o expropriare cinstită, să redea țării mica podoabă de artă, căzută, printr’o neghiobie neiertată, în proprietate particulară?

Întreb: Se va găsi?

Și, întrebând, mă gândesc la trei persoane: la ministrul de Instrucție, la d. Kalinderu, președintele Comisiunii Monumentelor Istorice, și la P. S. S. Atanasie, episcop de Râmnic.

3. Lunca Oltului. Șerbăneștii-Dobrușa. Stăneștii. Mamul.

Străjeștii. Drăgășanii.

Trei-patru ceasuri în tren, și sântem la Drăgășani.

De o parte sânt dealurile cu vii, cu case boierești, cu pepiniere. Jos, e câmpia de luptă în care au fost striviți eteriștii greci de la 1821, cari fugiau din răsputeri spre Turnul-Roșu și Ardealul de mântuire și nu căutau câtuși de puțin să-și dovedească eroismul prin jertfa vieții. Un general grec a pus dăunăzi o piatră amintitoare, a cării inscripție a fost prefăcută apoi și în românește, după cererea Primăriei din târgușor.

De altă parte, cum ai ieșit din gară, sânt strade curățele și bine pietruite, cu case mici și nu tocmai frumoase, printre care se ridică o școală clădită de răposatul Simulescu, care era din Drăgășani, o Primărie, locuința cutărui moșier bogat; într’o mică piață e o fântână frumoasă cu bustul în bronz al aceluiași Simulescu, lângă care se vede un Ion Brălianu de marmură, care samănă întru câtva.

Mergem pe o șosea, apoi pe drumuri de țară spre satul Ștefănești, unde ne așteaptă un preot dintre aceia cari învață prin exemplu și călăuzesc spre bine pe țărani, luminatul și gospodarul părinte Teodor Bălășel.

Lunca Oltului se întinde larg, cu plopi strângându-și toate brațele într’un singur avânt spre cer, cu tufani rășchirați în ramuri. Satele ce se întâmpină: Zlătăreii, Ștefăneștii, mai departe Șerbăneștii, samănă cu cele din Argeș prin înfățișarea, de cele mai multe ori foarte sărăcăcioasă, a locuinților. Păreții sânt înjghebați din loadbe grosolane ce se încheie la muchi; de-asupra e așternut un strat ușor de lut, care une ori nu primește nicio înălbire cu varul, sau bidineaua gospodinei lasă măcar păretelui din fund urîta lui față gălbuie. Fereștile sânt mici, câte odată cu un singur ochiu, astupate și cu hârtie, sau lăsate așa cum s’a întâmplat să se strice: chiar cele mai bune case se mulțămesc cu două ferești în față, dintre care una, după obiceiul cel nou, se deschide chiar în trei: la dreapta, la stânga și în sus, pe când cealaltă e vechea tăietură în zid. Sânt copereminte de șindilă, dar de cele mai multe ori coceni mucezi sânt aruncați peste clădării de fân înegrit, ca o chică sălbatecă, scărmănată și smultă. Pătulele sânt numai de vergi și se sprijină simplu pe patru picioare de lemn. Șura, grajdul sânt numai niște coperișuri de paie. Dar împrejmuirea de ostrețe e mai totdeauna bună. Câni sălbateci se năpustesc asupra trecătorului, rânjindu-și, în lătrături turbate, colții lacomi, gata să sfâșie.

Oamenii cari străbat șoseaua, sau pornesc din curți și cerdace, ori lucrează încă la câmp, unde se strânge porumbul și tutunul și se suie cocenii pe crengile sprijinitoare ale tufanilor rășchirați ca niște policandre, sânt cu mult mai presus de tainițile lor. Bărbații poartă o cămașă ceva mai lungă decât a muntenilor de dincolo de Olt, pieptare lucrate cu chenare și une ori pantaloni oltenești ce se lărgesc jos. Femeile-și înfășură capul cu marame albe, pe care le aștern pe frunte ca Tatarcele sau le lasă, potrivindu-le la bărbie, să atârne pănă la piept, pe când Argeșencele fac să fâlfâie vălul ca la miresele din orașe; unele, la câmp, își potrivesc câte un testemel colorat, ca un fesișor, pe creștet. Cămașa n’are de obiceiu arnici, dar e așa de sinilită, — tot așa se face și cu cămașa bărbaților —, încât se vede de departe că e albăstrie. Fotele, care, când sânt, ca aici, din două bucăți, se chiamă zăvelci sau vâlnice, sânt rare ori de coloare deschisă sau înflorite. Vâlcencele se îmbracă în albastru închis, în negru simplu, cu dungi sau cu pătrățele mai deschise.

Chipurile nu sânt așa de frumoase ca în Argeș. Un tip are ochii înfundați în arcade ciolănoase și toată fața îngustă scoasă înainte; altul, cel mai răspândit, se deosebește prin fața gălbuie, lătăreață, de lună plină, în care numai ochii au frumuseța căutăturii blânde.

Acest județ al Vâlcii e plin de mănăstiri cum nu mai este altul, afară de Ilfov în apropierea Bucureștilor. Încep cu Șerbăneștii, care s’a reparat chiar acum de Eforia Spitalelor, stăpâna moșiei d’imprejur. E o frumoasă clădire, cu două turnuri de zid, înălțată de un boier din familia Morunglavu la 1746. Casele mănăstirești, drese și ele cu multă dibăcie în podoabe, așteaptă, se zice, să cuprindă un ospiciu de bătrâni.

Se face seară, cu nori grei, pântecoși. Ei atârnă pănă în hotarul zării, unde soarele apune, trecând printre ei raze roșietece asupra celor mai depărtate coaste de la Răsărit. Acea zare de Apus e tivită cu aur supt vântul scărmănat, și ca o flacără țișnește de-odată și asupra tristeții amenințătoare a norilor. La căderea nopții, picură de ploaie în bătaia foarte rece a vântului.

Ziua următoare se începe în lătratul furios al cânilor cari apără pe cetățenii din Drăgășani. Dulăii pândesc la toate porțile, se lămuresc asupra fiecărui trecător și și-l dau în primire. Nicăiri harțagul veghetor al acestor „prieteni ai omului” nu poate fi mai neobosit decât aice.

Trăsura ne aduce înapoi spre Șlefănești, în bălaia unui vânt de ghiață care vuiește peste câmpia cu porumbiștile și imașurile încărunțite de o brumă înainte de vreme. Carpații trebuie să fi primit undeva învălitoarea de zăpadă.

Aproape cap la cap cu Ștefăneștii e satul Dobrușa, lângă o gârlă ce se poate trece cu piciorul. Din jos, vin casele de Români pe care le cunoaștem, mai încolo stă o Țigănime scârboasă, în case ca niște poieți; ea n’are altă grijă decât hrana sărăcăcioasă și ciubeica, tutunul de toate zilele.

Biserica vechii mănăstiri nu poate fi mai nouă decât veacul al XVI-lea. Acum te primește o cruce amintitoare de lemn vechiu, de-asupra căreia se ridică un turn de scânduri înegrite, pe când altă dată erau două turnulețe de cărămidă. Fațada e prefăcută în chip sărăcăcios, zugrăveala e numai din 177l-4, catapiteasma o scândurică abia săpată. Dar lucrul din bună cărămidă aparentă, ocnițile, unghiul ieșit în afară de ‘naintea altarului arată o vechime mult mai mare. Biserica a suferit o întăie înoire la începutul veacului al XVII-lea și alta peste vre-o sută cincizeci de ani.

Pe șes pănă la o pădure de stejari tineri, cu trunchiul supțiratec și frunzele mărunte. Îndată ești în satul Stănești, și pe neașteptate te afli în fața bisericii fraților Buzești, al căror nume trezește amintirea unor credincioase lupte vitejești, pentru Domn, țară și creștinătate.

În vremi mai nouă s’a adaus un pridvor și un rând de colonete pe fiecare lăture. Înainte, bisericuța de cărămidă cu ușile și fereștile tivite în piatră simplă și un singur turn de zid avea o înfățișare mai modestă. Ctitorul ei a fost Giura, bunicul boierilor Buzești, fiul său Mogoș și alt Mogoș, feciorul celui d’intăiu. În pronaos se află piatra scrisă care acopere rămășițile lui Stroe Buzescu, mort după lupta lui învingătoare cu nepotul Hanului tătăresc, la 1602, și marmura, cu pisania ștearsă, care acopere trupul credincioasei lui soții Sima, care s’a așternut bucuroasă la picioarele bunului ei soț. Un săpător destul de dibaciu a sculptat pe lespedea lui Stroe lupta cu Tatarul: acesta are o căciulă de pâslă, un laț de prins robii, un iatagan; mustăți strașnice-i taie obrazul. La cizme sânt pinteni; două tolbe de săgeți au căzut supt picioarele calului, când mârzacul rănit a primit o lovitură ce-l prăbușește. Stroe, cu calpacul unguresc în cap, mantia lungă și picioarele strâns înfășurate, călare pe un cal cu șea, străpunge pe dușman cu o sabie apuseană. „Și nu fu”, spun slovele de pe piatră, „pre voia câinilor de Tătari”.

La Lungeșlii foarte apropiați, e mănăstirea Mamul, reparată de Constantin Brâncoveanu, al cărui neam se înșiră pe zidurile din lăuntru în chipuri de boieri și Domni. Clădirea e mare; ușa se încadrează în ghirlande de trifoiu, și fereștile au și ele o podoabă de piatră sculptată. Printr’o lipsă de îngrijire și socoteală de care te crucești, puternicele zidiri ale călugărilor, golite de secularisare acum patruzeci de ani, se năruie pe încetul^[3].

La căderea serii ajungem la Străjești, sat cu stradă largă și case bune, împodobite și ele la porți cu săpături în chip de liniuțe și de rotile. Biserica pare veche; turnul clopotelor, deosebit, poartă vulturul cu două capete: el are o putere ce nu se întâlnește în lucrările epocilor mai apropiate de noi. Dar e numai o ctitorie a ultimului Buzescu, Constantin, care se întitulează pe piatra cea frumoasă a mormântului său din 1831: „sfârșitul neamului său”. Zugrăveala păreților arată pe pașnicul boier îngiubelat care purta numele strălucit al vechilor frângători de dușmani.

4. Cozia

În această zi de primăvară, cea d’întăiu ploaie de toamnă, adusă de vântul rece, cade înceată, în picuri mărunte, din cerul care e numai o mare de leșie. Pe drumul spre Drăgășani, trec însă vioi sătenii în mantale de abà albă, largi, cu cusături negre la toate margenile, sau în cojocele și sumane mici ca un pieptar. Femeile lasă fără grijă să li se stropească vălurile supțiri, bogat înfășurate în jurul capului, zăvelcile care, pentru ziua de serbătoare, sânt adesea ori în colori deschise. Multe au însă în față o țesătură de casă mai urîtă sau câte o pestelcă ieftenă de materie cumpărată la târg. Destule sânt cu picioarele goale. Tipurile, mai fără deosebire de urîte.. Ele plac însă flăcăilor nu tocmai frumoși din partea locului, și în acest colț de patru-cinci sate lângă Drăgășani se păstrează vechea datină ca gospodarul să-și fure nevasta, cu voia sau fără voia ei, prin vre-o ceată de prieteni, și să trăiască o vreme necăsătoriți cu prada vitejiei sale.

Valea pe care o străbate trenul, mergând în sus „la deal”, e lunca Oltului, care se vede din când în când alb, destrămat în peteci, printre sălciile din dreapta. De-o parte ai înălțimile Argeșului, de alta al doilea șir de dealuri, cu șerpuirea mai chinuită. Ele se apropie tot mai mult, făcând să piară pe alocurea lanurile de porumb, crâmpeiele de vie neîngrădite ale țăranilor: în locul lor e acuma lived ea cu iarba fragedă, spălată de apă, zăvoiul sălciilor albicioase, câte odată și grădina Bulgarului, — sau și a Bomânului, ca pe la Drăgășani, — cu capetele de varză înfoiată.

În tren, care geme de lume, în căruțe, în cară, călări, pe jos, sătenii aleargă spre câștigul, cumpărăturile și ispitele bâlciului de la Râureni. Toată lumea e neobișnuit de gătită: zăvelcile au flori mari strălucitoare, cămășile sânt bătute cu fluturi, pieptarele scânteie de fir, care atârnă în firicele dese la capătul fotei. Târgovețele și-au pus pălăriile cele mai mari și rochia de mătasă.

Ca un val de pânză albă, sinelie, stropită cu albastru închis, cu roșu, cu negru, boltit ici și colo de umbrele, drumeții de Duminecă se coboară, zgomotoși, la halta bâlciului. Șoseaua e plină, în față, de covergi de coceni, de prăvălii trecătoare acoperite cu șindilă, de baratce cu călușei, de prăjini cu steaguri.

Petrecere bună! Tot înainte spre Jiblea, de-a lungul Oltului pe care-l treci în Argeș, ca să te întorci iarăși în Vâlcea. Cu toate ploile din urmă, larga apă lăptoasă, unită într’o singură albie, e mai puțin răsfățată decât Siretiul, mai puțin vioaie decât Moldova limpede, mai rău împrejmuită, mai slabă decât puternica Bistriță cu malurile rupte. Nici acuma n’aș zice: „Oltul mare”.

Jiblea e în Argeș, într’un prăvăliș de dealuri de-asupra Oltului. Marea gară de cărămidă aparentă se îndreptățește întru câtva prin aceia că de aici se merge la Călimănești și Cozia.

De fapt, nici nu sânt trei locuri deosebite acestea: Jiblea, Călimănești, Cozia, cu toate că toanele pământului pietros, rupt în culmi cu zimții grosolani, te împiedecă să le vezi în șir.

Jiblea merge pănă în Olt. Case care nu samănă cu cele de la vale, bune case de lemn, cu negre acopereminte țuguiate, din șindilă îngrijit așezată, cu pridvor pe stâlpi și ferești luminoase. Biserica veche, încunjurată cu un zid jos, de bolovani, a fost clădită de iznoavă mai dăunăzi într’un chip încăpător și împodobit: ea se vede din depărtare cu păreții ei galbeni-deschis, cu turnu-i de zid.

Oltul curge între maluri nisipoase, sămănate numai ici și colo cu sălcii. El răsfrânge în valurile-i domoale jalea cerului noros, din care se scurge ploaia, mărunt, îndărătnic.

Pe malul celalt întri în strada Călimăneșlilor, care se întinde de-alungul apei. Clădiri țărănești cu copereminte întunecate, păreți albi și flori la rând în cerdace.

Ea trece pe lângă otelul băilor, clădit în stil elvețian, cu lunga fațadă împodobită din lemn, supt un munte înalt, râpos, în care se înfig arbori învălmășiți. Stânca goală răsbate pe alocurea, și aceiași stâncă-și rânjește lespezile pe malul argeșean, care e tot așa de înalt și acoperit cu același veșmânt trențăros de copaci tineri. Apoi un alt castel, și drumul merge necontenit printre vile cochete, printre pavilioane și locuri de adăpost. Țărani trec, pe jos și călări, — oameni uscați, negri, cu chică. E aici o Sinaie a Vâlcii, cu bolovani adevărați și fără foloasele ce vin pentru Sinaia Prahovei din reședința regală și din gospodăria darnică a Eforiei Spitalelor.

Urmăm o cotitură a Oltului, și, după un drum scurt pe șosea, Cozia se arată, cu cele trei turnuri ale ei și zidul alb, dres de puțină vreme, al clădirilor mănăstirești. Oltul e mânios aici și-și frământă apele spumegânde pe vârfuri de piatră, iar, pe un mai și pe cellalt, două înălțimi împădurite, cu frunțile colțurate, par doi zmei întărâtați ce se răpăd unul împotriva celuilalt.

La stânga drumului, pe o înălțime, lângă o căsuță unde stă urmașul smerit și sărac al falnicilor egumeni de odinioară, și lângă o vilă nouă pe care episcopul de Râmnic, Atanasie, a clădit-o mai dăunăzi, privighează bisericuța bolniții, de o fină armonie veche. Supt o frunte cu două rânduri de ocnițe, un stâlp gros, de cărămidă, sprijine pridvorul, din care dă în biserică o ușă împodobită cu săpături în lemn. De jur împrejurul zidirii, în forma îndătinată a crucii, aleargă ocnițile lungărețe prin care se deschid puține ferești înguste, iar sus se întind mai multe rânduri de zimți în cărămidă. Lucrarea toată e făcută din cărămidă pusă în lung și în lat, pe rând, închisă într’un ciment tare și sămănată cu bucăți de piatră tăiată.

Ea păstrează vechea zugrăveală, foarte frumoasă. — asemenea cu aceia de la Slatina în Moldova —, din care se desfac, pe partea d’inăuntru a piciorului de zid din pridvor, chipurile încununate ale lui Mircea-Vodă și fiului său Mihail, care e un copil încă, amândoi în veșmintele apusene ale vremii lor, luate, de bună samă, după cea d’intăiu zugrăveală a bisericii celei mari. O panglică de inscripție ce încunjură sus pridvorul spune că întemeietorii bisericuții au fost Petru-Vodă, zis și Petru de la Argeș sau Radu Paisie, Domn pănă la 1545, și fiul său Marcu, și prin urmare din timpul lor vin sfinții din pridvor și aceia d’inăuntrul clădirii care se boltește puternic supt turnul roșietec. Ctitorii se văd în mâna stângă a naosului: Petru, în haină verde de brocard de aur, blănită cu cacom, căzând peste o alta roșie cu flori tot de aur, Marcu, și el încoronat, în brocard albastru, tot așa blănit, peste o haină de desupt roșie; Doamna Ruxandra, soția lui Radu, văduvă întăiu după Radu de la Afumați și deci fata strălucitului Basarab Neagoe, poartă cercei mari de aur, din cari atârnă lanțuri pănă pe umeri; haina ei de brocard alb e împodobită la piept cu o placă țesută în fir, și două gaIoane de fir îi sânt cusute pe umeri; tot astfel e îmbrăcată și fiica nevrâstnică a Domnului, Zamfira, numită așa după o rudă, Zamfira lui Moise Voevod.

Biserica mare e peste drum, în vale, având în apropiere Oltul. De jur împrejur o cuprind clădirile de locuință, cu cerdacuri boltite și pridvoare pe stâlpi, care se obișnuiau în veacul al XVII-lea, spre sfârșit. Acum, eleve din Asilul Elena Doamna își petrec aici vacanța, supt o supraveghere care lasă de dorit, și de două luni de zile ciripiri obrăznicuțe răsună necontenit acolo unde cuviința patriotică și omenia ar cere să fie desăvârșită liniște în jurul mormântului, vechiu de peste cinci sute de ani, al lui Mircea, care a întemeiat Țara-Românească^[4]…. Și care a clădit și Cozia, supt pădurile de nuci sălbateci, care au perii de mult. Dar clădirea lui „se lipsi”, — spune pisania de la 1707, — „den podoaba ei cea d’intăiu, pentru mulțimea anilor” și ajunse cu totul dărăpănată. Neagoe Basarab fu cel d’inlăiu care se gândise la ctitoria străbunului: o mare pictură, de datină apuseană, se așternu lângă cea măruntă, în cadre pe fond albastru, din pronaos. O nouă prefacere opri mersul ruinei, la două sute de ani de la întemeiere, în 1580-90, când, supt Mihnea-Vodă al II-lea, egumenul Amfilohie ridică din nou, pe lângă biserica mare și bisericuța Sfinților Apostoli, un paraclis al Adormirii Maicii Domnului, care s’a păstrat pe urmă și în zidăria cea nouă a chiliilor. Peste câțiva ani se îngropă lângă Mircea bătrânul, — a cărui piatră de mormânt era, poate, ca și astăzi, numai un bolovan ros de orice inscripție^[5] — nenorocita mamă a lui Mihai Viteazul, călugărița Teofana, moartă cinci ani după uciderea fiului ei.

Apoi Brâncoveanu ajunse Domn al Țării-Românești și, luând în primire Scaunul lui Mircea, el făcu pentru lăcașul de odihnă al acestuia ceia ce nu făcuse celall mare înoitor al trecutului în zidirile lui sfinte, Matei Basarab. El se hotărî să zidească la loc cu cheltuiala sa Cozia și dădu această sarcină unuia care o putea înțelege bine, lui Antim Ivireanul, meșterul cel mare în aducerea la îndeplinire a frumosului. Antim, care stătea pe atunci în apropiere, fiind episcop de Râmnic, se puse la lucru, orânduind toate după planurile sale. Întrebuințând toate cunoștințile sale despre arhitectura bisericească a Românilor, el dură pridvorul boltit, cu patru stâlpi în lat și câte doi în lung, făcuți din piatră vărgată prin săpături în toată lungimea ei și împodobită sus și jos cu flori. El refăcu de jur împrejurul bisericii în formă de cruce ocnițile în două caturi, fereștile a căror veche săpătură de vulturi cu două capete rămâne totdeauna o minune de închipuire în plan, de gingășie în lucru, și cu florile răsăritene ale vremii sale cârpi știrbiturile. Dacă nu el dădu ocniților de sus un chenar de sculptură cum nu se mai află aiurea și-l prinse cu plăci săpate, al căror model se află la mănăstirea de Argeș, lui i se datorește eleganța simplă a turnului din mijloc, asupra căruia se opresc privirile acelui ce descopere, în valea ei ocrotită, Cozia.

Astfel s’a mântuit de peire, prin cheltuiala celui mai bogat și mai darnic Domn și prin îngrijirea Mitropolitului românesc care a înțeles mai bine frumuseța, ctitoria lui Mircea, sfințită totdeauna prin mormântul lui, — pe care noi astăzi nu-l mai putem împodobi după cuviință, ca unii ce nu-i mai înțelegem prețul.

5. Râurenii. Govora, Mănăstirea dintr’un lemn.

Surpatele.

Înapoi la Râmnic în vagoane cu fereștile lăcrămate de ploaie, prin întunerecul negru ce cade grăbit din cerul cenușiu. Și iarăși întipărirea plăcută a curatului oraș cu arbori mulți, cu frumoasele biserici reparate, împodobite cu turnuri de zid.

A doua zi urcăm pe jos dealul Cetățuii. A știut ce face acel care l-a ales, în veacul al XIV-lea sau al XV-lea, pentru a păzi Noul Severin din vale, care ajunse reședința olteană a Domnilor, Scaunul obișnuit al Banilor și al celor de-ai doilea Mitropoliți ai țării. Cărări grele șerpuiesc pe pieptul umflat al înălțimii singuratece, și cei ce stăteau sus, — în ziduri care s’au surpat de mult, încă din vremea lui Radu de la Afumați cel ucis pe această culme, în biserică, — puteau prăvăli lesne dușmani în vale.

Acolo curge Oltul, care se desface din desișul sălciilor ca frânturile unei late săbii cu oțelul strălucitor. lar dincolo de luciul apei se strâng, în paza copacilor, albe, roșii, casele Râmnicului și multele turnuri. Un soare rece le face să scânteie.

Biserica omorului din 1529 s’a surpat, și nici nu se mai pomenia de dânsa, când, pe vremea lui Șerban Cantacuzino, evlaviosul Mitropolit Teodosie ridică noua clădire cu pridvorul pe stâlpi și ușa încadrată în sculpturi fără frumuseță, de o piatr ă tare, iar ce se vede astăzi e numai o prefacere de Mitropolitul Nifon al lui Vodă-Știrbei. Cel ce au lucrat la reparație crezură că se cuvine a pune vechea pisanie jos în zid și a ridica o alta. care proslăvește pe ctitorul cel nou.

Cerul e burdușit de nori negri când apucăm drumul spre Govora. Dincolo de podul peste râpa seacă, drumul trece pe supt dealurile de nisip, goale sau acoperite în parte cu tufișuri și arbori răzleți. La stânga se vede o bucată de vreme Oltul, pe lângă care trece linia ferată. Râurenii întind o lungă panglică de case albe, de copereminte roșii: se văd steagurile ce flutură de-asupra clădirilor bâlciului.

Bâlciul e stăpân pe tot Ținutul: urmările lui le vezi pretutindeni, drumurile toate sânt ale lui. De la amiazi pănă în seară am stat, putem zice, în fața bâlciului. L-am recunoscut în raritatea trăsurilor, în prețul de douăzeci și cinci de lei pe zi ce am trebuit să plătim, în zăbava birjarului. Îl văd acum în carele cu doi și patru boi, care se întorc încărcate, în căruțele ce duc popi, învățători, fruntași ai satelor, în natișancele-omnibus, cu coviltire de pânză, pe care le mână, totdeauna pline, un conductor ce și-a strâns mușteriii sunând din trâmbiță și strigând: „Cine mai merge la Râureni, domnilor?”. El a scos din înfundături de stâncă, din văi înalte, pe Mocanii cu căciula cât un știubeiu, cari, înfășurați în mantii albe, călăresc greoiu pe caii mărunți, clătinându-și capetele după trap. El a pus pe creștetul țărancelor în veșminte de serbătoare legăturile cu postavuri, cu pânzeturi și cu câte altele, chiar cu plapome. El a adus cârciumărese cochete la hanurile din drumul mare și a făcut ospătării din atâtea case țărănești care se află în calea râului de oameni. El a ridicat bordeie de lemn pentru Țiganii cari potcovesc caii și boii drumeților. El face să se întâlnească aici cumetrii din sate așa de departe unul de altul. El rupe postul cu câteva zile înaintea Sântămăriei. El a toropit pe cutare gospodar care zace lângă șosea, și tot el a muiat picioarele atâtor călători cari vor dormi bine înainte de a se întoarce acasă. El a răspândit neastâmpăr, bucurie, beție și pagubă între toți Vâlcenii.

Prin căsuțele rău îngrijite și cam mărunte ale satului Govora, spre mănăstire. Ea se vede din șosea, cu turnu-i mare, alb, la intrare; la dreapta și la stânga lui pare că se revarsă dărâmături sure cu ferești mici negre. De jur împrejur, pe deal și în vale, e un strălucit bielșug de verdeață.

Ai crede că poteca pe care apuci, la stânga drumului, te va duce la o grămadă de ruine, care să mai însemne locul unde a lucrat acum trei sute de ani tipografia lui Matei Basarab. Rămâi uimit când vezi că dincolo de bolta turnului alb sânt chilii cu totul curate și întregi, cu fereștile lor drese și stâlpii frumoși ai cerdacelor; malul de nisip e întărit cu lespezi. Biserica, bine păstrată, se ridică albă în mijlocul verdelui tânăr: o alee de viță de vie încărcată cu struguri duce la intrarea ei.

Aici a fost întăiu o bisericuță săracă. Apoi Radu-cel-Mare, cunoscutul Domn bisericos, a făcut-o din nou, poate pentru întăiași dală în zid. Temeliile acestei clădiri se văd și astăzi lângă aceia care a înlocuit-o. Brâncoveanu veni pe urmă, și supt îngrijirea lui Antim sau a lui Ioan, arhimandritul ctitoriei sale din Hurezi, se dură, cu șase ani înaintea Coziei nouă, biserica de astăzi, cu pridvorul ei pe stâlpi, ușa frumos încadrată cu piatră, și ea însăși bine sculptată în lemn, cu brâiele, fereștile-i cu chenare săpate și turnurile cele două de zid, — toate în stilul impus de Antim Ivireanul noii arhitecturi religioase muntene. Din vechea zidire n’a rămas decât o piatră de mormânt de la 1570, și tot după ea s’au luat chipurile lui Radu-cel-Mare și Doamnei Cătălina, soția lui. El se înfățișează cu lungi plete buclate, într’o mantie de brocard roșu, blănilă cu samur, care cade peste un veșmânt verde, cu guler roșu, brâu roșu și mâneci împodobite cu adausuri roșii, și cu câte un șir de albe mărgăritare; cizme roșii, de coloare obișnuită la Împărații creștini ai Constantinopolei, îl încalță. Doamna, încununată, își înfășură capul și gâtul într’un lung văl alb; peste o rochie trandafirie e îmbrăcată mantia de brocard roșu, blănită cu samur.

Îndărăt pănă la capătul satului, apoi peste șinele trenului, peste cursuri de apă limpezi, care fug răpede pe prund, printre aceleași case de țesătură de lemn acoperită cu lut. Dealurile se țin de amândouă laturile. Către sfârșit, ele se acopăr de păduri, pe când în vale pasc nesfârșite turme de oi, care rup liniștit verdeața ierbei fragede. În fund, peteci de nori albi atârnă pe coastele munților albaștri ai Bistriții.

O perdea de arbori, care ascunde o pădurice, taie drumul. Și, când ai străbătut păduricea, ai în stânga coperemintele de șindilă ale mănăstirii Dintr’un lemn.

Odată bisericuța de lemn va fi fost în adevăr scobită într’un singur trunchiu de stejar uriaș. Matei Basarab o înoi apoi din zid, și pe urmă ea se prefăcu, după asămănarea bisericilor lui Brâncoveanu, prin dorința lui Ștefan-Vodă Cantacuzino de a întrece și în această privință pe nenorocitul său înaintaș. De atunci, din 1715, vin și frumoasele clădiri mănăstirești, cu bolți și stâlpi meșteșugiți.

Apoi tot mai sus, pe rând pe șosea și pe poteci prăpăstuite, printre maluri de nisip risipite, care pentru aceasta s’au numit Surpatele. Străbați un lung sat bunișor, de Români foarte frumoși și de hâzi Țigani pleșcari: sunetele lălăncilor și înaintarea celor patru cai înhămați doi câte doi scot din case pe mai toți locuitorii: femeile privesc la garduri, copiii țigănești umblă gâfâind după gologanul „boiarului”, iar o ceată de săteni vine să vadă oaspetele în curtea bisericii.

Clădirea aceasta se datorește Doamnei Marica a Brâncoveanului, și deci tipul de la Mănăstirea dintr’un lemn și din atâtea altele se întâmpină și aici. Țăranii au pus dăunăzi mână de la mână și au dres ce se stricase în armonioasa biserică. Dar chiliile sânt mai cu lotul în ruină, și e o durere să vezi cum se risipește această veche și scumpă zidărie. Acum douăzeci de ani, călugărițile de la Surpatele se treziră că malul se va ruina: ele căpătară de la Cârmuire voie să plece; pentru a desăvârși batjocura, aceiași Cârmuire vându cărămida zidurilor, ce începeau îndată să cadă, și astfel se ajunse la starea rușinoasă de astăzi^[6].

6. Hurezii, Bistrița, Arnota.

În vălurile amurgului cenușiu și trist coborîm dealul surpai și, lăsând la stânga mănăstirea Dintr’un lemn, luăm un alt drum, prin pădurici, care e al Hurezilor. Odată cu noaptea ne găsim într’un sat de case înalte ca acelea din Muscel: e Păușeștii-de-Otăsău, care trece însă răpede și se pierde în noapte. Cară se întorc, femei și fete aduc vacile acasă, țăranii aprind țigări în porțile de lemn săpat, ciobănașii păzesc lângă focurile roșii ce pălălăiesc în margenea porumbiștilor înguste. E mișcarea și buna stare a unui sat de vechi moșneni.

O cârciumă în codru, apoi suiș, în întunerecul prin care se împrăștie câte o rază slabă de lună strecurată prin nori. Șiruri de cară se târăsc pe șosea, în strigătele de îndemn ale drumeților, în glumele grosolane ale celor ce au petrecut la Râureni; o natișancă, venind tot de acolo, își sună tălăncile în urma noastră: birjarul răspunde printr’un chiot, oprindu-se, unui chiot trist ce se ridică de jos, din pădure. O împușcătură depărtată trăsnește răsunând. Mai încolo, la o piuă, unde se opresc caii pentru adăpat, se aude în neagra singurătate pustie foșnetul răpezit al apei și bufniturile surde ale maiurilor pe sumane.

— Oamenii sânt buni, îmi spune birjarul, și, în adevăr, în locul unde e mai multă liniște moartă, o femeie singură, strânsă de frigul aspru în mantia-i de abà, mână încet boii spre casă.

Acum ne coborîm la dreapta, pe un drum de vale. Case țărănești întunecate, ici și colo focuri pâlpâind înaintea lor, gazornițe prinse în cuiu, luminând golul cămăruțelor. Sântem în sfârșit la Hurezi. Intrăm pe supt turnul boltit, suim drumul de bolovani între ziduri, vedem lumini fugind, trecem supt alt turn, dincolo de care, de-o parte și de alta, sânt mari clădiri vechi, și în capul scărilor ne primește maica starița.

Doamne, ce frig a fost afară!

Cel mai bogat și mai strălucitor dintre Domnii români, Constantin Brâncoveanu, a voit să întreacă, prin cheltuieli mai mari decât oricare se mai făcuseră pănă atunci pentru mănăstiri, pe toți înaintașii săi, clădind un nou lăcaș, fără păreche. Ruda lui de aproape, Pârvu Cantacuzino, a primit însărcinarea de a supraveghia lucrul zidirii sfinte, al cării loc fusese ales în codrii nestrăbătuți numiți ai Hurezilor sau Huhurezilor, după pasărea de noapte ce se sălășluia în ei și umplea singurătatea neagră de bocete. Vărul Domnului dădu gata păreții în 1692, dar zugrăveala nu fu mântuită decât după moartea lui înainte de vreme, supt îngrijirea lui Cernica Știrbei, la 1694. Îndată începea lucrul la paraclis, care se sfârși cu totul peste doi ani, și, ca să fie alături cu soțul ei la fapte bune, Doamna Maria sau Marica făcu, tot atunci, din banii ei, bolnița din deal. Peste amândouă aceste zidiri, inspravnicul fu Ioan, care avu norocul de a călăuzi timp de treizeci de ani ca egumen mănăstirea de călugări a Hurezilor. În același timp, o cingătoare de chilii încunjură biserica, și paraclisul era cuprins între chiliile acestea.

Mănăstirea a avut și timpuri grele, și, odată, în războiul din 1787, caii Nemților, ai Turcilor, cari se războiau între dânșii pe socoteala și pentru împărțirea noastră, au mâncat fân hrăpit între zidurile bolniții brâncovenești. Peste aproape un veac, călugării plecau, și locul lor era luat de maicile de astăzi.

Dar, ca nici într’o altă parte, toate s’au păstrat aproape cum le-a lăsat întemeietorul. Și astăzi privești cu admirație biserica în care și-a atins culmea meșteșugul de a zidi de pe vremea lui Brâncoveanu. Pridvorul e sprijinit pe zece stâlpi, mai largi la basă și împodobiți la amândouă capetele cu foi de acant fin săpate; în fața lui stă un amvon de întrare, pe doi alți stâlpi canelați, având același fel de căpițele ca și pridvorul însuși. Pe fațadă și de jur împrejurul zidirii sânt linii de zimți, apoi un rând de ocnițe rotunde, închizând cercuri împletite; după aceasta două ciubuce simple, alt rând de zimți, un colac mare sculptai, ca acel de la Surpatele, și altă tivitură cu zimți. Pe laturi și la altar se mai întinde un șir de ocnițe pătrate. Cinci ferești de fiecare parte, cu cadrul sculptat; sculpturi, mai frumoase decât în orice biserică munteană, are și ușa, ale cării canaturi sânt din lemn lucrat ca o horbotă. Două turnuri cu ferestuici abia crăpate în adâncul ocniților se urmează în lung. Printr’un adaos colțurat înaintea altarului biserica dobândește o lungime mai mare decât cea obișnuită.

După aceleași norme de arhitectură, de și mai ieften și în hotare mai mici, sânt făcute paraclisul și bolnița.

Dar îngrijirea înaltă a podoabei nu se oprește aici. Stâlpi de toate felurile se găsesc în cerdace și în salele chiliilor. Cei mai frumoși, împreună cu alte săpături, sus și la scară, se adună în cerdacul slăreției vechi, care face parte acum dintr’un spital țărănesc ca vai de capul lui^[7]. Aici sânt stâlpi împletiți, săpați cu stema țării și cu vulturul bicefal al Cantacuzinilor, sânt lei și flori și păsări și arabescuri, cum nu se poate mai dibaciu și mai elegant întrețesute. Nici Nicolae Mavrocordat la Văcărești n’a dus astfel de frumuseți pănă în odăile de locuință, mulțămindu-se a sprijini biserica pe stâlpii săi, și mai bogat înfloriți de sculpturi.

Zugrăveala veche e păstrată în toată puterea și vioiciunea ei, și pe păreții din pronaosul bisericii se înșiră, pe lângă Brâncoveanu, cu Doamna și copiii, în portul răsăritean din vremea lor, toate rudele după tată și după mamă, și chiar „moșii și strămoșii”, pănă la Neagoe și Laiotă, cu pletele în zulufi și haina de brocard tăiată la piept de dunga de aur a patrafirului.

Iarăși pe drumul ce nu se vede decât la câțiva pași, între înălțimi sămănate fără rânduială, pe lângă porumburi înalte, case de țară albe și perdele ușoare de pădure. Mergem, după întoarcerea la Costești, sat mare de munte, cu locuințile larg răspândite, spre Bistrița. De departe se vede catapileasma de munte supt care zace mănăstirea; sus, nori albi se scămoșează, îndesindu-se spre vârf, pe care-l acopăr cu bumbacul lor albicios.

Când ai văzut mănăstirea, ești chiar la poarta ei. Samănă cu Dealul, fiind și aceasta o cetățuie văpsită în galben, cu un puternic turn modern, cu o cupolă de metal care se vede departe. Și acum înoitorul e Știrbei-Vodă, dar, fiindcă Domnului îi plăcea să petreacă vara aici, la răcoare, nu numai că s’au înălțat clădiri înlinse pentru locuință, — odată era în ele școala de sub-ofițeri, iar astăzi orfanii învățătorilor învață clasele primare într’o parte a bogatelor încăperi —, dar și biserica a fost pregătită ca biserică a Curții.

În cei din urmă ani ai veacului al XV-lea, frații Craioveș ti, stăpâni ai șesului jiian și Bani olteni unul după altul, întemeiară Bistrița și paraclisul ei: cea d’intăiu trebuie să fi fost, ca bolnița Coziei, aceasta clădită după vre-o jumătate de veac; celalt păstrează și astăzi forma de căsuță purtând în brațe un pridvor. După stângerea neamului ctitorilor, Brâncovenii, înrudiți cu aceștia, au avut ocrotirea Bistriții, care păstra acele ziduri de cetate ce siliseră pe Mihnea-cel-Rău a întrebuința tunuri împotriva lor și din care se văd unele urme, alcătuite din bolovani și cărămidă tare, la margenea zidirilor de astăzi. Încă din 1683, cu cinci ani înainte de a fi Domn, marele întregitor al moștenirii de artă religioasă a trecutului Constantin Brâncoveanu, înoi Bistrița. Ea ținu astfel vre-o sută și cincizeci de ani. Reparația lui Știrbei nu are nimic din clădirea lui Constantin, care va fi sămănat cu Cozia. O biserică modernă fu ridicată din temelie; în ea se păstrează astăzi rămășițile Sfântului Grigore Decapolitul, în racla de argint aurit pe care a dăruit-o alt „Constantin Basarab”, Cârmii, în locul celei răpite și al celei de lemn, făcută din porunca lui Badu Mihnea. Dar piatra de mormânt a puternicului Ban Pârvu a fost găsită, și ea se păstrează astăzi într’o cameră a clopotniței. Pentru vechiul viteaz și ctitor nu mai era loc în zidirea de paradă a altor timpuri.

* * *

La doi pași de mănăstire e stânca, înaltă, goală, aspră; în ea se sapă o peșteră care a scăpat nu o singură dată de tâlhari și de năvălitori străini și comorile Sfântului și viața egumenului, a călugărilor. lar, sus de tot, acolo unde atârnă negurile, deosebești prin ele, ca o lungă pată albă, Arnota, care strălucește de departe, în noapte, călătorului.

Drumul merge prin cărări de sat sărac, prin prăvălișuri de bolovani, prin poteci de pădure rară, nouă, căptușite cu frunze ruginite. A plouat, și lupți, urcându-te, nu numai cu răpegiunea coastei, ci și cu lunecușul cleiului negru. E o mare tăcere tristă, pe care o rupe numai lătratul hărțăgos al vre-unei javre, foșnetul unui Mocan căciular, care se suie pe calu-i mărunt. Pentru câțiva gologani, un flăcău rupe din pomii livezii crengi mari brobonale de prune brumării.

Am ajuns în sfârșit. larăși turnul și zidurile din vremea lui Știrbei, care stătea prea aproape de Arnota ca s’o poată uita; dar, mai mult nelocuite, — căci călugării au lăsat ca urmași numai doi bătrâni paznici —, ele cad pe încetul în ruină, abia după cincizeci de ani.

Bisericuța, spoilt! mai dăunăzi, are tipul curat al clădirilor lui Malei-Vodă, căci Brâncoveanu a dres aici numai o fântână. Pridvorul e închis; pe laturi, zimți, câte trei ferești, ocuițe rotunde, deschise sus, iar în rândul de jos închise; un singur ciubuc la mijloc, fără săpături. În pronaos doarme într’un mormânt înalt, de marmură, cu săpături ce înfățișează tunuri, tobe, semne de războiu și stema țării, Matei Basarab, iubitul Domn și părinte bătrân. La picioarele lui stă Danciul din Brâncoveni, ale cărui rămășițe au fost aduse din Mitropolia de la Alba-Iulia, unde Danciul perise pe vremea lui Mihai Viteazul, de fiul său acesta, Matei-Vodă. Tatăl și fiul odihnesc singuri, în mica biserică de munte, încunjurată de neguri, bătută de ploi și asigurată, prin greutatea și primejdia potecii ce duce la dânsa, de lăcomia străinilor dușmani. Bătrânul Mocan ce întâmpin la întors, suind călare, pare umbra bunului patriarh ce rătăcește încă în această pustietate aspră, prin care Bistrița se izbește ciudoasă, cu iuțite ape de argint.

Apoi întorsul la Râmnic, printre cară, căruțe și caravane de munteni în mantii de abà, de femei în horbote. La hanuri, Țiganii cântă viersuri de jale, și lume amestecată se înghesuie în odăi. Mâni e Sântămăria, când bâlciul de la Râureni strânge mai mulți oaspeți decât totdeauna. Șirul de prăvălii și cocioabc scânteie de foarte departe în lunca despădurilă a Oltului. Când Râmnicul apare și el, ca un mănunchiu de lumini, e noapte de-a binelea, și frig… Încă un ceas, și iarăși cataractele cerului se vor deschide pentru lunga, trista, înghețata ploaie a toamnei timpurii.

7. Pe Olt Cornetul.

Spre graniță. Calea ferată merge întăiu pe partea vâlceană a Oltului, se strămută dincolo în Argeș și revine iarăși, către sfârșit, în Vâlcea.

Oltul.. Ce idei mărețe nu deșteaptă el în mintea cui nu l-a văzut niciodată! Marele râu care dă numele unei țări, care desparte două climate, două înfățișări deosebite ale pământului nostru, „Oltul mare”, pe care-l trece Tudor din Vlădimiri, Oltul ale cărui „unde spumegate” bat, în poesia lui Alexandrescu, vechiul zid al Coziei lui Mircea Întemeietorul. Aștepți maluri prăpăstuite, sălbatece, hotar adânc tras de natura însăși, aștepți ape învălmășite, vuind, ciocnindu-se de malurile ce se năruie de loviturile îngrămădite.

Ei bine, nu. Chiar fără seceta care i-a îngustat atât de mult cursul, chiar fără arșița celor trei luni de lumină crudă, Oltul nu e „fluviul” visat de atâția dintre noi și cântat de poeți. El n’are un pat adânc rupt în pământ, și maluri romantice nu-l îngrădesc cu un farmec sălbatec. Măreția se află la noi numai în triumfala înaintare a Dunării împărătești sau în culmile de piatră goală ale celor mai înalți dintre Carpați. Numai acolo. Altfel natura românească e bogată, felurită, plină de farmec și de noutate, dar bună, prietenoasă, fără sublimități tragice, așa cum e și poporul; vioaie, schimbătoare și luminoasă ca și dânsul. Oltul are țermuri, nu maluri, o albie de prund, iar nu o surpătură a solului sau un întins pat pentru ape largi. Adâncimea-i nu înfioară, și sirene de ispită și nenorocire. Nereide mincinoase, nu pândesc în fundul întunecat al valurilor, ci numai păsări de apă, micuțe și neobosite, își răcoresc aripile în apele lui mai mult plumburii decât albastre sau de un verde vesel. Abia ici și colo spume, unde cursul se ciocnește de dinții de piatră ai solului: nici atâta zgomot și alergare zglobie ca la un torent din valea Prahovei. El trece liniștit înainte.

Ca râu însă. Ca torent crescut în lunile de primăvară sau de toamnă, e altul: un uriaș nebun, care smulge arborii, care leagănă bolovanii ca niște jucării, care izbește mânios zidurile mănăstirilor ce-i pun stavilă și amenință să rupă panglica de prunci acoperită de dungi de fier care formează drumul cel mare al timpului nostru. Dar aceste groaznice dovezi de putere nu le dă el, râul, din avântul izvoarelor sale, ci ploaia revărsată din norii darnici și torentul ce se naște dintr’însa. E o mare furie străină, trecătoare, pe urma căreia rămân apele plumburii, curgând lin pe prund, în albie îngustă, spre Dunăre, care se face așa de lată prin alte ape, din țări unde soarele iea mai puțin din râurile pământului.

Nici mănăstirile n’au o înfățișare întunecată potrivită cu amintirile ce se îndreaptă necontenit spre zidurile lor. Cozia lasă să se vadă un zid alb ciuruit de ferește, o cupolă acoperită cu tinichea, mai departe o altă biserică, părând mică. Mănăstirea aceastălaltă, Cornelul, al cării zid face parte din tunelul căii ferate, e mai neagră poale de fum decât de vechime. Cu toată bătrâneța lor, clădirile acestea puțin înalte, fără puterea de impresie a artei gotice, reparate de pe la 1830 înainte, albe, scânteietoare, sânt mai mult icoane zâmbitoare decât priveliști care să impuie și să răsune adânc în inimi.

Și muncelele, munții, sânt în același ton împăciuitor al sufletelor. Numai la Lotru vezi stânca goală, compusă din așezări paralele drepte sau oblice sau din linii întortochiate: galbenă, sură, roșie, ca în anumite părți de către Adriatică. Înainte pănăla Câineni, — două sate, în Argeș și Vâlcea, legate printr’un pod de fier —, pănă la Cetatea Lotrului, un turn sur pe malul Oltului, pănă la Turnul-Roșu, ale cărui tencuieli fărâmate par în adevăr stropituri de sânge, în urmă pănă la Râmnic, muncelele, mai mari ca în Gorj, mai mici decât în valea Prahovei, sânt acoperite de minunate păduri, în care în zădar ai căuta bradul înălțimilor sălbatece, și adăpostesc sate ale căror case albe se văd strălucind ici și colo. Ești în Ardeal fără să-ți pară că în adevăr ai trecut munții.

La Cozia doarme Mircea-cel-Mare, de-asupra Oltului, în care i s’au oglindit flamurile, supt pădurile ce l-au ascuns și adăpostit, — adevărată cetate a țării lui amenințate. La Lotru se coboară în plute, se suie în vagoane scândurile cherestelei. O societate anonimă are exploatarea și strânge folosul. Un „anonim” se află în tren, ducând pungi de gologani pentru plata lucrătorilor. „Anonimul” e busnat la față, blond, roș, cu părul creț. Strigă pe ferestre, luându-le pe rând: „Abramowitz”, și de jos i se răspunde: „Alcalay”. Am înțeles. Și, puțin mai departe, lângă aceiași apă a Oltului, se odihnesc oasele bătrânului Voevod care și-a păstrat (ara curată, liberă, mândră. Alcalay, Abramowitz și Mircea-cel-Mare… Am pornii de la aceasta ca să ajungem, — să ni fie rușine obrazului!, — la aceștia!

Ce graniță a fost aceia care, odată, despărția, la Olt, Ardealul de Țara-Românească, de cât mai rămăsese din vechea Țară-Românească liberă, se vede lesne atunci când, în alt drum, după războiu, pe la Turnul-Roșu, treci de pe plaiul robiei de ieri în părțile stăpânirii românești seculare.

Dacă n’ar fi deosebirea între vechii stâlpi de pe margeni, ai crede că te afli într’o țară pe care niciodată vicisitudinile vremurilor n’au împărțit-o. Linia supțire a șoselei trece între aceleași înălțimi rotunde, imense mușuroaie asupra cărora, și de o parte și de alta, măcar aici, în vileagul oricui, nu s’a întins harnica operație distrugătoare a exploratorilor de păduri.

Ieși din Boița, care, vechiu punct de graniță, veche carantină și vechiu adăpost de contrabandiști, are, cu îngustele-i drumece întortochiate, cu sumbrele case mari de lemn, ba chiar cu privirea biruitoare a sătenilor, deprinși a căuta poteci și a se feri de pază, un caracter de cetate închisă, și îndată te prinde pacea solemnă a marilor întinderi nelocuite.

Nimic din freamătul Predealului, din întrecerea excursioniștilor fără ocupație, din răpezirea camioanelor cu marfă, nimic din prietenoasa cale deschisă a Brașovului supt vechiul castel. Nimic, iarăși, din învălmășirea păduroasă a Bratocii, pănă la care nu se suie șuvița spumegată a Teleajenului, rămas în râpă. Aici pare că treci printre străjile încremenite ale vechilor uriași adormiți supt scuturile pe care au crescut aspri copacii codrului.

Impresia pe care o face în aceste părți de supt Sibiiu țărănimea românească din Ardeal e a unor oameni bine ținuți de Sașii stăpâni pe vremuri, pentru că, făcând parte din gospodăria lor umană, era bine să fie sănătoși și zdraveni. Mai puțină mândrie, mai puțin simț de independență, — am văzut-o și în alegeri acum câțiva ani—, dar bună stare și, mai ales, dorință de o încă mai bună stare. Dincoace, în Begat, sărăcia se vede de la început, și ea va urma necontenit, pănă jos în șes, dar o sărăcie dârză, cu foc sălbatec în privire, sărăcia, desprețuitoare de înlesnirile vieții, a ostașului de graniță, pentru care casa de lemn negru, cu cerdacul de stâlpi, e ca un post de pândă. Sângele oamenilor lui Litovoiu și ai mai vechiului Vâlcea, de la care și-a luat numele județul, l’ierbe într’înșii. Și femeile au în privire îndrăzneala asprului, macrului om nedomesticit, obișnuit să se zbeguie în libertate, când hrănit, când flămând, când biruitor, când biruit, dar neînduplecat în chiar înfrângerea sa și gata s’o ieie de la capăt, căci ce preț are viața în sine dacă nu-i smulgi emoțiile tari ale luptei! Și, iată, pe trupul vânjos al rarilor drumeți se revarsă prin această Loviște, în devălmășie cu Argeșul, splendorile veșmântului arhaic, aur și purpură, din portul domnițelor mărețe; vălul slujbelor de încoronare se coboară pe umeri tari și, cum una ține în mâni floarea roșie a mușcatului, care e în graiul vechiu ostășesc „sângele voinicului” —, ai zice că de pe păreții bisericii medievale s’a coborît chipul ctitoresc al fetei de Voevod ținând în mână flori pentru Fecioara hramului.

Într’un luminiș răsare turnul, fulgerat de bomba germană, al Cornetului. Biserica întreagă e spintecată la altar de năprasnica lovitură. Frânturi de odăjdii profanate zac prin colțuri supt praf. Icoanele au dispărut, arse de focul avangardelor degerate. În fund, între zidurile roase de ani ale cetății care odată încunjura lăcașul, cele d’intăiu cruci ale începutului apărării noastre din 1916. Le-ar putea îngriji băieții de la Silvicultură, cari sânt trimiși la practică în solida zidire de piatră pe care Eforia a pus-o alături de biserica lui Mareș Băjescu.

Inscripția din 7174 de la Facerea Lumii, 1666 de la Hristos, scrisă în piatră, pe vremea lui Badu-Vodă Leon, de popa Stan din Băjești, cel „mult greșit”, a rămas neatinsă, clară și armonioasă, cum a tăiat-o în piatră mâna deprinsă a părintelui. Opera de zugrăvire a meșterilor refacerii din secolul al XVIII-lea, Mihai, Radu, Iordache (1761) nu s’a distrus cu totul. De jur împrejurul zidului, care nu s’a rupt de zguduitura explosiei, se înșiră pătrate de faianță, de coloare închisă, cuprinzând cercuri rotunde în jurul celor două linii încrucișate de la mijloc. Și măreț se ridică turnul clopotniței la intrare, cu zigzagul de cărămizi supt coperiș, cu punctele rotunde de smalț, care picură arcadele și se înșiră de-a lungul zimților de sus.

La o întorsătură de drum turnurile dispar ca o vedenie, înghițite în procesiunea fără capăt a pădurilor. Pe margenea șoselei se îmbulzesc în umbra culmilor flori bogate și rare. Din când în când, cum înălțimile se suie, piatra-și clădește singură zidurile de cetate singuratecă și misterioasă.

Din loc în loc semnele calvarului de sânge: crucea soldatului anonim, mort pentru țară. Au ridicat-o frații de suferință, neștiind adesea ce să scrie pe dânsa, pe când, în satul natal depărtat, cum am văzut-o aiurea, în șes, cruci împodobite cu sfinți stilisați arhaic pomenesc, în amestecul de chirilică și latină care și azi se întrebuințează aici, pe acela care a murit departe fără să i se știe locul de odihnă, și, pe alocurea, lângă fântâna cu apă bună, în picuratul căreia se adună albaștri fluturi setoși, tremurând în zbor ca niște suflete grăbite, crucile războiului se strâng sărace, smerite, sfioase, una lângă alta.

Câte un automobil sperie înceata călătorie răbdătoare a țăranului vâlcean, cu căruciorul și căluțul lui, — căci aici nu mai e, ca în Moldova, ca în șesul muntean, ca în Prahova, țara încetelor strecurări ale carelor cu boi albi.

Turnu, zidire înoită și îngrijită, apare și dispare în mijlocul desișului. Mai departe, Călimăneștii aruncă o notă de modernitate, care nu e lipsită de eleganță în silința spre frumuseță a vilelor nouă, care s’au înmulțit atâta în vecinătatea apelor lecuitoare. La Cozia, unde un nou egumen cărturar aduce griji mai înalte, nu se mai văd epavele omenești ale revoluției din Rusia, strămutate departe, în Ungurimea Orăzii-Mari. Vechile clădiri călugărești, reparate după desordinea haotică și murdăria răspingătoare a nenorocirii acestor oaspeți trecători, par să aștepte evlavie și muncă, poate școala, de care ar fi atâta nevoie. Deocamdată se lucrează cu câțiva elevi la săpături în lemn.

La bisericuța bolniții ceva deconcertează pe cine o cunoaște de mulți ani, cu supțirele, înaltele ei linii moldovenești, cu neimitabila frumuseță a picturii din întăia jumătate a veacului al XVI-lea. Privind mai de aproape, se descopere, uimit, motivul. Cineva s’a iscusit să închidă pridvorul cu cadre de lemn galben, în care sânt prinse acum geamuri colorate, și cu dulapuri pentru cărți… S’au luat măsuri ca să se înlăture caricatura.

Biserica mare, a lui Mircea, la căpătâiul căruia arde făclia prinsă într’o butucănoasă bucată de piatră fără stil, tărzie, pe când un coperemânt nou, bine lucrat, acopere lespedea fără inscripție, destăinuiește lucruri neștiute despre originile ei. Pe din afară ca și pe din lăuntru, reparația fundamentală a Brâncoveanului a prefăcut totul. Dar cu atenție îți poți da samă unde a schimbat vechile linii din secolul al XIV-lea, unde contrafacerea a înlocuit originalul. Și sculpturile în piatra de la ferești, cu vulturii și florile bizare, vin de-a dreptul din imitarea stângace a ornamentației din mănăstirile sârbești, luate ca model.

Și tot mai adânc la vale pe Olt, care acuma nu-și mai strecoară unda, când larg revărsată, oglindă pentru cer și codri, când furioasă de piedeci, aruncând izbiri de valuri în piatra mănăstirii care s’a încumetat să-l domine. Vag peisagiu, nici de munte, nici de șes. Și, pe lângă viile Drăgășanilor, colecție de cârciumi și de case pretențioase în jurul unei vechi și frumoase bisericuțe, care nu se vede din cale, ce șubrede sate și ce oameni năcăjiți!

Ce lucru mare e de făcut și aici, pentru ca demnitatea omului să se ridice la frumuseță naturii și la mândria trecutului….

---

1. O, câte s’au schimbat de atunci acolo,—și nu în bine! (1905.)
2. Astăzi o moștenitoare plină de evlavie își înțelege datoria (1939).
3. S’au reparat (1916).
4. Călugării au revenit de mult, dar nu și buna gospodărie (1939).
5. Comisiunea Monumentelor Istorice a refăcut mormântul (1939).
6. Astăzi Comisiunea Monumentelor Istorice a refăcut complect mănăstirea (1939).
7. Apoi s’a refăcut ca reședință regală (1916), și ea dispărută.