Românii supt Mihai-Voievod Viteazul: Libertatea națională

←Introducere

Românii supt Mihai-Voievod Viteazul CARTEA I LIBERTATEA NAȚIONALĂ (1593 — aprilie 1595) de Nicolae Bălcescu

Cartea II: Călugărenii→

I

Cuprinderea și scopul acestei scrieri.

Deschid sfânta carte unde se află înscrisă gloria României, ca să pun înaintea ochilor fiilor și câteva pagini din viața eroică a părinților lor. Voi arăta acele lupte urieșe pentru libertatea și unitatea naționale, cu care românii, supt povața celui mai vestit și mai mare din voievozii lor, încheiară veacul al XVI-lea. Povestirea mea va cuprinde numai opt ani (1593-1601), dar anii istoriei românilor cei mai avuți în fapte vitejești, în pilde minunate de jertfire către patrie. Timpuri de aducere aminte glorioasă! timpuri de credință și de jertfire! când părinții noștri, credincioși sublimi, îngenucheau pe câmpul bătăliilor, cerând de la Dumnezeul armatelor laurii biruinței sau cununa martirilor, și astfel îmbărbătați, ei năvăleau, unul împotrivă a zece, prin mijlocul vrăjmașilor; și Dumnezeu le da biruință, căci el e sprijinitorul pricinilor drepte, căci el a lăsat libertatea pentru popoare, și cei ce se luptă pentru libertate se luptă pentru Dumnezeu.

Moștenitori ai drepturilor pentru păstrarea cărora părinții noștri au luptat atâta în veacurile trecute, fie că aducerea aminte a acelor timpuri eroice să deștepte în noi simțimântul datorinței ce avem d-a păstra și d-a mări pentru viitorime această prețioasă moștenire.

II

Starea Moldovei și a Țării-Românești sub Aron-Vodă și sub Alexandru Iliaș.

Aron-Vodă domnea în Țara Moldovei și Alexandru Bogdan în Țara Românească. Robi tremurând în mijlocul desfătărilor, pe un tron cumpărat cu bani, stau ocrotiți, împotriva dreptei răzbunări a poporului, de paznici străini, turci și unguri, prăda și chinuia și îngrozea o țară ce nu știau iubi. Mulțime de ieniceri și arendași turci, de la care ei luaseră bani în camătă pentru cumpărarea domniei, îi însoți în țară. Spre a se despăgubi de banii lor, unii din turci luară în arendă dăjdiile publice, alții umbla cu dăbilarii domnești pentru strângerea dăjdiilor, alții ținea drumurile și prăda pe neguțători, și toți, răzlețindu-se prin toate unghiurile țării, jăcuia și chinuia pe bieții țărani, despuindu-i de tot ce avea, rușinându-le muierile și fetele de față cu dânșii și răpindu-le al zecelea din feciori, spre a-i pregăti a recruta ienicerimea.^[1] Însuși boierii și giupânesele lor nu era scutiți de omor și siluire.

Veni o zi când aceste lăcuste sălbatice nu mai găsiră ce prăda; atunci căzură toți în sarcina domnilor. Aron-Voievod, spre a se putea plăti de datornici, izvodi ca de tot omul din țară să se dea câte un bou, și orândui turci spre a strânge această nouă dajdie, care, luând toate vitele de la cei ce avea, spre a împlini pentru acei ce nu avea, sleiră țara și de vite, aceste soațe a muncii țăranului, de rămaseră oamenii fără a avea cu ce se hrăni.^[2] Mult mai mare, de se poate, era asuprirea în Țara Românească, unde domnul, silit fiind a plăti o dobândă grea la creditorii turci, ce nu mai avea ce jăcui, urcă datoriile unei țări sleită cu totul la suma peste măsură de mare de 10 povoare de aur.^[3] Toți boierii Țării Românești care scăpaseră de moarte și pribegie și a căror inimă ofta după libertate, sângera pentru suferințele țării, începură a se aduna, a se sfătui.

După revolta nenorocită din Moldova a orheienilor și a sorocenilor împotriva lui Aron, neîndrăznind a se bizui singur numai în sine în stareăaî de slăbiciune în care se afla țara, cugetară la ajutoare și protecțiuni streine. Spre aceasta se adresară la republica Veneției, cerând protecția și suzeranitatea ei, ca să se mântuie de turci. Dar egoista republică, calculând foloasele cum și pagubele ce i-ar putea veni primind această propunere, găsi cu cale că interesul n-o sloboade a primi a mântui o nație chinuită, de la care puțin câștig poate avea.^[4]

După înjosirea acestui act fără izbândă, românii văzură că ce le mai ramâne a face este a căuta însuși a se mântui și că țara lor a ajuns într-unul din acele minute mari, când o nație trebuie să piară, sau, luând inimă din suferință și desperarea sa chiar, printr-o silință mare și puternică, însuși să se mântuiască. Împrejurări favoritoare din afară nu lipsiră la dorința oamenilor, nici oamenii nu lipsiră împrejurărilor.

III

Mihai, fiul lui Pătrașcu-Vodă, stă ban la Craiova.

În acel timp de chin și de jale, strălucea peste Olt, în Craiova, un bărbat ales și vestit și lăudat prin frumusețea trupului său, prin virtuțile lui alese și felurite, prin credința către Dumnezeu, dragostea către patrie, îngăduiala către cei asemenea, omenia către cei mai de jos, dreptatea către toți deopotrivă, prin sinceritatea, statornicia și dărnicia ce împodobea mult lăudatul său caracter.^[5] Acesta era Mihai, banul Craiovii, fiu al lui Pătrașcu-Vv., care, pentru blândețea cu care cârmui țara de la 1554 până la 1557, se numește cel Bun.

Strălucirea nașterii lui Mihai, sfatul lui cel drept și priceput, cuvântul lui blând și îmbielșugat, iar mai cu seamă faptele cunoscute ale lui îi câștigă inima poporului și trâmbiță numele lui în toate părțile țării. El administra de câtăva vreme banatul Craiova și aduse cu încetul această bănie în starea ei cea veche de neatârnare administrativă și judecătorească și ostășească, fără altă legătură cu domnia țării decât plata de un tribut. Astfel, în minutul când armata țării era dezorganizată de domnul ce se temea de dânsa, el își organiză un trup de oștire, prin care ținea în frână împilările turcilor și ocrotea pe supușii săi.

Soarta cea blândă supt care se afla locuitorii banatului era pizmuită de locuitorii de dincoace de Olt și slujea a glorifica numele lui Mihai înaintea poporului. El ajunse a fi nădejdea tuturor, răzbunătorul atât de mult dorit și așteptat.

IV

Mihai scapă din osânda morții.

Crudul Alexandru-Vodă nu întârzie a se înspăimânta de acel mare nume al banului Mihai. Vru să-l piarză cu orice chip și, neîndrăznind a-l prigoni de față, trimise ucigași spre a-l prinde și a-l aduce la București, sau a-l ucide prin taină. Dar banul descoperi din vreme cursa ce i se gătește și, cu toată dragostea ce avea pentru dânsul poporul, necrezându-se sigur în Craiova, fugi spre Constantinopol, unde îl chemase socrul său, vistierul Ion, ce era capichihaia al țării.^[6] Însă prins fiind în cale de oamenii lui Alexandru, ce îl pândea, el fu adus în București, unde, domnul, cătrănit de mânie, îl învinovăți de trădător și rebel și îl închise în pușcărie, spre a fi pus la caznă și apoi ucis.

Temându-se ca poporul să nu se ridice înfuriat și să scape pe prinsul său, Alexandru-Vodă hotărî a-i grabi moartea. Într-o zi îl scoaseră din pușcărie legat și îl porniră la locul osândei. Mulțimea poporului urmărea pe osândit, tristă, jalnică și tăcută, văzând că cea din urmă nădejde de mântuire i se va curma cu capul acelui june bărbat eroic. În cale, trecând pre lângă Biserica Albă, pe vremea liturghiei, spun că îl lăsară a intra în biserică și, rugându-se, se făgădui lui sfântu Nicolae, fiind hramul, că de-l va mântui, să-i facă mănăstire în numele lui, precum a și făcut, de se numește acea biserică acum Mihai-Vodă.^[7]

Sosind în locul unde trebuia a primi moartea, gâdea, cu satârul în mână, cu inima crudă, cu ochii sângeroși, se aproprie de osândit. Dar când ațintește ochii asupra jertfei sale, când vede acel trup măreț, acea căutătură sălbatică și îngrozitoare, un tremur groaznic îl apucă, ridică satârul, voiește a izbi, dar mâna îi cade, puterile îi slăbesc, groaza îl stăpânește și, trântind la pământ satârul, fuge prin mulțimea adunată împrejur, strigând în gura mare că el nu îndrăznește a ucide pe acest om. Astfel, în acele mari timpuri bătrâne, un cimbru barbar se înfioră de vederea măreață a lui Marius și nu îndrăzni a ucide pe acel ce zdrobise tot neamul lui.

În zadar oamenii ce prezida osânda vrură a împlini porunca domnească; nimeni nu se mai găsi care să vrea a lua locul gâdei.

Această întâmplare minunată înfioră mulțimea ca o mișcare electrică. Văzu într-însa un semn ceresc, prin care Dumnezeu voia păstrarea acestui om, și un glas detunător de milă și iertare scăpă din pieptul acelei gloate. Boieri și popor luară pe osândit în miliocul lor și, ducându-se la palat, înaintea voievodului, cerură iertare. Vrând, nevrând, domnul fu silit a se îmblânzi și a-i dărui viața. Peste puțin, prin mijlocirea vistierului Ion, Mihai, împăcându-se de tot cu domnul, primi iarăși cinstea și dregătoria sa.

V

Mihai în Ardeal și apoi la Constantinopole, unde e numit domn al Țării-Românești.

Nu trecu mult dup-aceea și bănuitorul tiran Alexandru începu iar a-l vâna cu moarte și curse și îl sili a fugi în Ardeal, unde zăbovi două săptămâni la curtea lui Sigismund Bathori, domnul Țării Ardealului. Acolo, prin mijlocirea lui Baltazar Bathori, vărul domnului stapânitor, dobândi de la acesta, ce avea mare trecere la Poarta turcească, o scrisoare de recomandație către vestitul vizir Sinan-Pașa, prin care se recomanda de a fi ales de domn în Țara Românească, cum și alta către Eduard Barton, solul Elisabetei regina Engliterei, la Constantinopol, ce avea mare credit pe lângă Poartă.

Împuternicit cu aceste recomandații, Mihai se porni de a doua oară la Constantinopol, unde la sosirea sa fu bine primit de vistierul Ioan. Acolo sosi atunci și doi deputați boieri, jăluindu-se de asupririle lui Alexandru-Vodă; ei se uniră cu Mihai și îl cerură la sultanul pe dânsul de domn, arătând că țara toată îl vrea. Spre a izbuti mai sigur în cererile lor, trebuiră a astâmpăra nesațiul și lăcomia de bani a turcilor. De aceea nevoia sili pe Mihai a lua, pe credetul vistierului Ion, 400 mii florinți de la turci, greci și ovrei, cu camătă grea. Din această sumă dete numai lui Sinan vizirul 20 mii galbeni; cealaltă o împărți în daruri la sultanul și ceilaiți miniștri și astfel deschise calea cererilor sale.^[8] Sultanul, în sfârșit, primi această cerere a țării și dete semnele domniei (steagul și sabia) lui Mihai, iar oștirea ce boierii cerea a-i da spre a-l însoți o refuză supt pretext că, de vreme ce țara il cere, nu poate avea nevoie de oaste spre a goni pre Alexandru,^[9] și că partida sa să-l puie pe tron.

Mihai pleacă îndată, la 1592, cătră țară, de unde Alexandru Bogdan, aflând de mazilia lui, ieși ca să se întoarcă la Constantinopol. El abia domnise un an și trei luni, dar această vreme îi fu de ajuns ca să tragă ura și blestemul poporului. Fărădelegile domniei lui se răsplătiră cu moartea lui. La 1597, în duminica Floriilor, prin intrigile domnului Moldovei, Ieremia, al cărui tron căuta a cuprinde, fu, din porunca sultanului, luat din casa sa și, învestit în haine de paradă domnești, azvârlit în mare.^[10]

VI

Greutățile întâmpinate de Mihai la începutul domniei sale.

Într-acest chip Mihai-Vovievod se urcă pe tronul Țării Românești, la 1593, fiind atunci în vârstă de 35 ani. Înălțarea lui fu primită cu cea mai vie bucurie de toți locuitorii țării, mulțumiți că au scăpat de tiraniile lui Alexandru; ei arătară acea bucurie zgomotoasă, acele nădejdi fără margini, făcându-și iluziile nedespărțite în inima poporului român de orice domnie nouă, pentru care întotdeauna istoria ni-l arată că gata a stătut. Mihai avea încă în ochii mulțimei meritul d-a fi fost un candidat popular, în care mai de mult ea nădăjduia. Dar cu toată statornicia, energia și bunăvoința sa, noul domn se văzu cu totul în neputință d-a pune un capăt și orânduială la nevoile și anarhia în care se afla țara. Țara se afla împovărată de datorii grele și împilată de mari nevoi și trebuințe. Turcii, în contra tratatelor vechi, acum uitate, începuseră a se așeza în țară, zidindu-și case și geamii (meceturi).^[11]

Pe lângă datornicii turci ce era în țară supt Alexandru, se mai adăogaseră și alții, și numărul lor se urca la 4 mii ieniceri și alti ofițeri de cavalerie.^[12] Turcii după margine făcea, ca și cei din țară, mereu și fără temere, năvăliri și jafuri prin ținuturi; în toată luna cete de turci și tătari venea în țară și, ca să poată hălădui lumea în pace, era silit domnul a le ține taberile iarna și vara, a le da cele de hrană și îmbrăcăminte de la țară. Astfel încât, nu numai că nu se putea plăti datoriile cele vechi, dar nici a birui și a ușura daunele de față. Slujbașii Porții, în loc d-a da ascultare plângerilor domnului, căuta prilejul d-a stoarce bani de la dânsul sau de la dușmanii lui ce îl prigonea. O seamă de boieri, după vechiul obicei, săpă pe domnul lângă sultanul.^[13] Alții se însoțiseră cu turcii din țară și îi ajuta în prădarea și chinuirea poporului.^[14] Armata țării era dezorganizată și mijloc nu era de a o înființa, energia poporului se tocise de atâta chinuire și asuprire și despera de o mântuire. Mihai nu putea a se înțelege cu creditorii, lipsindu-i mijioace de a-i plăti. Vru a pune stavilă la răpirile lor, dar nu izbuti decât a-i intărâta mai mult și a-i revolta asupră-i. Încât, spre a scăpa de a fi ucis, fu silit a se închide în palatul său și a sta mereu în stare de apărare, unde însă de mai multe ori turcii, năvălind, îl ocăra, arunca cu pietre în ferestrele palatului, răpea tot ce putea din mobilele sale, bătea și rănea de moarte pe toți boierii săi ce le pica în mână.^[15]

În aceste minute dureroase, care ar fi desperat pe oricine, Mihai singur nu desperează și văzând că nu e nici un mijloc pacinic de mântuire, hotărăște a deștepta țara, a o scula și a ridica sabia răzbunătoare în contra barbarilor tirani. Evenimintele ce începuseră în megieșie încurajă și înlesni vrednica sa hotărâre.

Să dăm o ochire acestor eveniminte.

VII

Starea imperiului otoman. Murad II și Sinan-Pașa. Războiul cu Ungaria (1592).

Împărăția turcească începuse a apune din culmea mărirei la care ajunsese supt Soliman.

Murad II, care domnea de la 1575, era un duh slab și superstițios, dulce la trai, iar iute la mânie și adesea atunci și cu cruzime, era dat cu totul la misticism, la poezie și la voluptate; amator de danț și muzică, de vorbe cu duh, ba încă și de mucalitlâcuri, el iubea mecanica, ceasornicăria și actele de reprezentație; el trăia încunjurat de tălmăcitori de vise, astrologi, șeici, poeți și femei, dănțuitori, de pitici și nebuni, lăsând domnia în mâna femeilor saraiului. Supt o mână așa slabă, corupța intră în toate ramurile administrației împărăției;^[16] acel duh de revoltă a oștirilor, care era menit a zdrobi împărăția, începu atunci nu numai între ieniceri, dar și între spahii. Spre a da o altă cale (detourner) acestui duh de insubordinație, era nevoie a trimite oștile împotriva vrăjmașului peste hotare. După isprăvirea cu noroc a războiului Persiei, Divanul se chibzui mult dacă trebuie a porni războiul în contra Fezului, Maltei, Persiei, Spaniei, Veneției, Neapolului sau Ungariei.^[17]

Împărăția turcească, afară de ținuturile cele întinse ce stăpânea în Asia și Africa, care era împărțite în 32 gubernii, cuprindea încă 8 gubernii în Europa și se întindea până la Raab, cuprinzând astfel partea cea mai mare din Ungaria, afară de cele 4 țări tributare: Transilvania, Valahia, Moldova și Republica Raguza. Nu numai atât, dar chiar și împărăția Austriei și regatul Poloniei erau de mai multă vreme supuse la un tribut anual.

Un vezir vestit în războaie, crud și dușman fieros al creștinătății, Sinan-Pașa, concherantul Tunisului și al Iemenului, a cărui singură gândire era războiul în Ungaria, împinse prin toate mijloacele pe sultanul spre război către împăratul Germaniei, sau regele Vienei, cum îl numea turcii.

Fără declarație de război, pacea se călcă la 1592 de guvernorul Bosniei, izbind niște casteluri din Ungaria (Chrastovitz, Gora, Bihaci); dar fu oprit înaintea Sissekului, pe care nu-l putu lua și pentru care își răzbună crud în contra creștinilor ce îi picară în mâini^[18] (oct. 1592). Trei sute din acei nenorociți prizonieri fură duși în triumf înaintea locuinței ambasadorului împăărătescî; înaintea lor, niște muzicanți care făcea să se audă sunetele cele mai barbare, apoi o trupă cu armele câștigate; pe urmă venea carele încărcate cu pradă și, în sfârșit, nenorocitele jertfe ale robiei; oameni, femei, copii, bătrâni era împinși înainte cu izbiri tare de bice sau de toiege, ca niște turme de vite proaste, în mijlocul chiotelor de bucurie sălbatică a turcilor, spre a fi vânduți în târg (oct. 1592).^[19]

VIII

Rudolf II, împăratul Germaniei. Dieta dela Ratisbona adunată pentru a hotărî războiul cu turcii.

Crânceniile, fărădelegile (les outrages) și amenințările turcilor mișcară toată creștinătatea.^[20] Scriitori însemnați din toată Europa începură, prin tipar, a mișca opinia publică și a deștepta zelul cruciatelor religioase împotriva barbariei păgânilor.

Pe scaunul cezarilor Germaniei ședea în acea vreme Rodolf II. Cu un caracter și cu virtuți ce ar fi fost de lăudat într-o poziție mai puțin înaltă, acest prinț era un domnitor nevrednic. El lăsa doparte trebile statului spre a se ocupa de științele naturale și de antichități, pentru care își sleise finanțele, iar mai cu seamă de scrieri astrologice, care umplură duhul său, din natură posomorât și sfiicios, de o mulțime de superstiții de râs și funeste. Preocupat de aceste lucrări nedemne de poziția lui și neîncetat spăimântat de proorocii absurde, el se făcu cu totul neapropiat supușilor săi.^[21] Încunjurat de minerale, de fosile, de medalii, de ochiene, de vase și de instrumente de chimie, el sta închis în laboratorul său, în vreme ce zavistia și revolta înlăuntru și războiul din afară amenința zdrobirea împărăției lui. Crescut în Spania, în acea țară clasică a papismului, el fu toată viața lui jucăria viclenelor uneltiri a iezuiților și a sfaturilor pasionate a curții Spaniei.

Țipetele jertfelor turcilor pătrunse până în cabinetul lui Rodolf II și deșteptă indolența lui. El porunci să sune tocsinul în toată Sfânta Împărăție Romană și în Ungaria, ca să invite pe credincioși, dimineața, la amiază și seara, a invoca ajutorul cerului în contra turcilor.^[22] Într-aceeași vreme, solii săi alerga la Roma, la papa, și convocă pe toți principii Germaniei la o adunare generală în Ratisbona, spre a lua măsuri pentru interesul comun al creștinătății.

Clement al VIII-lea, ce ședea atunci pe scaunul sfântului Petru, primi în audiență, într-un consistoriu public, pe solii împărătești și, ascultând cu multă bunavoință elocventul cuvânt a lui Rodolf Lorențio, cel mai însemnat din soli, hotarî, cu obștească invoire a senatului, să ia toată partea l-această faptă de bine public și de cinste pentru Dumnezeu.

O congreație de cardinali fu convocată din porunca pontifului, spre a se chibzui pentru treburile acestui război și nemulțumindu-se a aduce numai ajutorul său, hotarî a invita în numele lui Hristos și pe alți prinți, pentru care și porni îndată nuncii săi în Spania și Italia. Posomorâtul și crudul Filip II, ce domnea în Spania, primi bucuros și făgădui ajutorul său; iar în Italia, zelul religios fu mai puțin fierbinte, și numai duca de Toscana, Ferdinand, și duca de Mantova, Vicenzo, primiră a da ajutor. Duca de Ferrara se folosi de ocazie și, pentru oarecare ajutor de bani dat, dobândi trei orașe de la împărat.^[23]

Tot atunci papa însărcină pe canonicul de Adrianopol (Udriu), Comelius Denona, să meargă la marele principe de Moscovia, spre a-l îndemna a lua parte la rezbelul creștinătății. Însărcinându-l ca, la întoarcere, să treacă pe la Sigismund Bathori, prințul Transilvaniei, și pe la Aron, domnul Moldovei, ca să-i tragă și pe dânșii în legătura domnilor republicei creștine împotriva dușmanului comun, sculând cu dânșii toate popoarele de la Nistru și Dunăre și din vecina Polonie. Iar la Mihai i se porunci ca să nu se ducă, din pricina poziției critice în care acest domn se afla, fiind [ne]siguri de scopurile lui, numai prin prințul Transilvaniei să-l îndemne a se înțelege cât mai în grabă cu boierii și poporul său și a se lega serios ca să se poată mântui.^[24]

Era acum a paisprezecea oară de la originea împărăției otomane că puterile creștine se unea împreună împotriva dușmanului moștenitor a legei lui Hristos, într-o cruciadă care, ca acea mai din urmă de la 1571, care se nemuri prin bătaia navală de la Lepante, se numi Liga sfântă.

IX

Hotărârile dietei dela Ratisbona. Polonia refuză concursul său în contra turcilor.

În vremea aceasta, prinții Germaniei adunați la Ratisbona în aprilie anul 1594,^[25] adunare convocată și deschisă de împăratul în persoană, văzând tristele întâmplări ale războiului, porunci a se ridica din Germania o oștire de 20 mii pedestrași și 5 mii călăreți.^[26] Se hotărî încă că mărirea sa împărăteasă să scrie și să trimiță soli la prinții străini, spre a le cere ajutor; ca ea să soliciteze asemenea nobilimea, care nu atârna d-a dreptul și absolut de împărăție, și orașele maritime ca să-l ajute. Se vorbi încă de chipul d-a impune și a strânge dăjdiile și se porunci ca în toate provinciile, în toate orașele, în toate târgurile și în toate satele Germaniei să se pună un trunchi (tronc) la ușa bisericilor și ca preoții și predicatorii să ațâțe zelul poporului, spre a-l îndemna a contribui la cheltuielile războiului în contra păgânilor; se recomandă încă la preoți și predicatori d-a propovădui pocăința popoarelor și ca în toate zilele să se adune la sunetul clopotului, spre o rugăciune publică, pentru a cere o fericită izbândă.^[27]

Și trimiseră apoi soli, atât din partea împăratului cât și de la electorii Brandenburgului și Saxoniei, la adunarea staturilor polone din Cracovia, spre a îi îndemna ca să se ridice în ajutorul creștinătății.

În Polonia, după moartea lui Ștefan Bathori, trebuind a se face o nouă alegere de rege, mulți stapânitori, prin solii lor, concuraseră spre a fi aleși; între aceștia, voturile polonilor se impărțiră între Sigismund, fiul lui Ion, regele Sveției, și Maximilian, arhiduca de Austria. Și unul și altul fură aleși, dar partida cea mai mare, având de cap pe vestitul Zamoisky, cavalerul cel mare, ținea cu suedezul. Maximilian, văzând că nu poate dobândi tronul decât cu puterea, luă oaste de la frate-său, împăratul Rodolf II, și intră deodată armat în Polonia. Zamoisky, primind în ajutor călărimea din Transilvania, de la Sigismund Bathori, p-a cărui soră avea de soție, dete nemților bătaie cu mare norocire, că le înfrânse cu totul armata și însuși Maximilian fu prins. Astfel Sigismund dobândi coroana Poloniei. Maximilian, lepădându-se apoi de pretențiile sale, fu slobozit, și o nepoată a împăratului, arhiducesa Ana, fata arhiduceăluiî Carol, unchiul împăratului, fu luată de soție de Sigismund. Maximilian arhiduca, văzându-se slobod, pretinse că un act făcut in prinsoare nu poate avea temei și începu a se întitula din nou rege al Poloniei. Tocmai în acest an când se porni deputații germani la Cracovia, Maximilian, după îndemnul papei, declară că renunță l-acest titlu.

Cezarul izbuti mai mult în Moscovia, unde trimisese pe un june silezian, anume Varkusky, lângă marele duca Theodor sau Fedor I. Acest trimis fu bine primit și i se făgădui o mare sumă de bani, ce se va plăti pe tot anul, cu condiție d-a nu face nici pace, nici treve cu turcul. Aci Varkusky întâlni un ambasador al Persiei, care venise să propună o ligă în contra turcilor, cu care negoție o alianță, jurându-i în numele craiului că, dacă împăratul se va ține de război, craiul Persiei nu va face pace cu turcii.^[28]

X

Sigismund Bathori, prințul Ardealului. Mișcări într’această țară din pricina războiului cu turcii.

Sillințele împăratului fură mai norocite în Transilvania. Sigismund Batbori de Șomlyo ținea domnia acestei țări. El era fecior lui Christofor Bathori și nepot de frate vestitului Ștefan Bathori, ce a fost mai întâi prinț și apoi a strălucit pe tronul Poloniei. El fusese ales la 1581 a urma pe tron după moartea tatălui său, fiind în vârstă numai de 9 ani. Numele strălucit și iubit țării, ce purta, singur numai îi dobândi alegerea la tron, de la care niște prevestiri sinistre se părea a-l depărta. Se zicea, într-adevar, că la nașterea lui, la 1572, turnul de la Oradea Mare se povârnise și că el se născuse cu mâna plină de sânge.^[29] Imaginația poporului augurase d-aci că acest prunc va fi pieirea țării lui, augur (présage, prophétie) care până în urmă s-a și împlinit. În timpul istoriei de față, pe la începutul anului 1594, Sigismund, în vârstă de 22 ani, slobod de orice epitropie, începu a-și dezvălui caracterul său.

Semeț, viteaz și războinic, calități înnăscute nației lui, dar fără talente ostășești și fără a ști a concepe și a stărui, îl vom vedea în cursul acestei istorii, unde va juca o rolă mare și însemnată, om crud, fără măsură, necumpătat, nestatornic și neastâmpărat la minte.^[30] Era tributar turcilor și avu câtăva vreme mare credit la Poartă, încât un minut nădăjduise că, prin protecția ei, va dobândi tronul Poloniei la moartea unchi-său, pentru care și făgăduise 50 000 galbeni la vezir; dar nădejdile sale se înșelară, căci Poarta nu numai recunoscu pe noul crai ales de poloni, dar încă nu voi a-l îngădui a lua de soție pe fata marelui ducă de Toscana (octobre 1592).^[31] Trimișii lui la Poartă era George Ravazdi și Ioan Bóldog, care trata cu Sinan prin mijlocul renegatului Grigore Veresmarti, acum ceaușul Mohamed, și sangiacul Lipei, vestitul Pavel Markhazy.^[32] De față cu Sennyei, ce îi trimisese în urmă Bathori, Sinan se întinse asupra cuprinderilor sale de la Tunis, de la Guletta, din Arabia, Persia, Africa și Georgia adăogând că, în iarna viitoare, va merge să dărâme Viena și Praga.

În sfârșit, ceaușul Mustafa aduse scrisori de la sultanul, de la marele vizir și de la pașa de la Timișoara la staturile Transilvaniei și la Bathori; acesta din urmă răspunse după obicei cu protestații de credință către sultanul.^[33] Dar Sinan nu întârzie a schimba tonul și, prin înjurături și amenințări, a îngrozi pe Sigismund. Când se înfâțișă înaintea acestui vizir George Ravazdi și îl rugă, în numele prințului, a nu mai îngreuna provinția, urcând tributul peste ceea ce se da pe timpul lui Ioan Sigismund, el, cu o nesuferită trufie și cu o obraznică îngâmfare, ocărându-l cu numirea de câine, îi zise să tacă, adăogând că Ion Sigismund era socotit ca un fiu al lui Soliman, în vreme ce acel ce cârmuiește acum Transilvania este sluga și supusul împăratului; că aceasta stă în mână-i a o dovedi. Temerea lui Sigismund se mai adăogă încă prin porunca ce primi ca să se gătească cu o oaste de 50 mii lănceri și cu toate materialurile de război, spre a merge la Belgrad să se unească cu oștirea turcească în contra împăratului. Aceste amenințări periculoase umplu de spaimă inima junelui prinț.^[34] Aceste temeri știu bine a le exploata partizanii împăratului și a îndupleca pe Sigismund a se ridica asupra turcilor. Sigismund avea lângă dânsul, ca duhovnic, un iezuit, părintele Alfons Carilie, spaniol, născut în provinția Alcala.^[35] Acesta îndemna mereu pe Sigismund a intra în alianță cu împăratul, și când Teuffenbach, prefectul Casoviei, trimisul împăratului, sosi în Transilvania, găsi pe acesta cu totul dispus în favorăulî creștinătății.^[36] Sigismund începu a nu vorbi decât de libertate, de greutatea jugului turcesc și a plânge soarta creștinilor supuși lor; într-un cuvânt, toate vorbele (discours) și toate faptele lui învedera hotărârea lui d-a rupe legatura cu turcii.^[37] Dar planurile lui Sigismund întâmpina o mare opoziție în nobilii cei mai însemnați, care, învechiți în aplecarea lor către turci, nu voia nicidecum să se lepede de unirea lor cu turcii, temându-se de a se arunca în șansele unui viitor nesigur și să nu ajungă supt un jug mai rău.^[38] Sigismund zicea: „La ce a slujit pân-aci pacea cu turcul? A obicinui pe nesimțite popoarele noastre nenorocite a se îngreuia cu un jug nesuferit“. Mai bine dar să-l scuture și a se uni cu împăratul și ceilalți prinți creștini, și a se lepăda de alianța cu turcii, pe atât rușinoasă, pe cât e primejdioasă pentru mântuire, și că Dumnezeu le va fi priincios la un proiect așa drept. Aceasta zicea Sigismund în public și particular, și iezuiții o insinua la urechile tuturor celor ce spoveduiau. Nobilimea cea jună și săracă intrară lesne în aceste planuri, se flattant que la guerre pourrait rendre leur fortune meilleure. Dar cei bătrâni și bogați se împotrivea, zicând: că nu trebuie a părăsi maximele străbune, care era d-a nu lăsa niciodată alianța cu turcul; că de o sută de ori ei au auzit aceasta din gura înțeleptului Ștefan Bathori, și când era prinț al Transilvaniei, și chiar după ce se urcă pe tronul Poloniei; că mai bine este a urma acestor sfaturi decât a pleca urechea la zadarnicile făgăduieli a unor venetici (nouveaux venus). „Transilvanii, adăoga ei, sunt oare destul de puternici spre a se împotrivi singuri la toată puterea turcilor? De nu sunt, cine chezășuiește de acele ajutoare ce se făgăduiește? Începuturile războiului adesea sunt plăcute, dar sfârșitul totdeauna este funeste. Când un dușman atât de îngrozitor își va împlânta odată corturile sale în mijlocul țării noastre, cât este de temut că aceste ajutoare depărtate, ce ni se laudă, să nu sosească prea târziu spre a ne mântui.“^[39] L-aceasta se adăoga și ura și neîncrederea în nemți.

Aceștia, văzând că rugămințele lor sunt neputincioase, în contra sfaturilor iezuiților și cererilor (les avis) papei, hotărâră a-l detrona și a pune în locu-i pe altul plăcut lui Amurat. Se zicea că ei se înțeleseseră într-aceasta cu miniștrii Porții și că, în vreme ce tătarii era să treacă din Podolia în Transilvania, li se dedese o poruncă secretă d-a pune mâna pe Sigismund. Dar acesta se dete în lături din vreme și tătarii pustiiră Valahia și Transilvania, fără a fi impiedicați de generalul oștilor, Bornemissa, supt pretext ca să nu strice alianța între Transilvania cu turcii, în care sta mântuirea țării.^[40]

Sigismund convocă o adunare de popor armată la Turda. Aci, opoziția, în capul căreia sta vărul său Baltazar Bathori, se arătă așa de tare și înverșunată, încât Sigismund, speriindu-se, abdică, lăsând puterea în mâna lui Baltazar Bathori, și fugi spre Chiioara, declarând pricina abdicării sale și acuzând pe opozanți că vor să trade țara turcilor. Adunarea se mută atunci la Cluj, unde Baltazar Bathori fu aclamat de prinț. Scrisorile lui Sigismund citându-se în adunare, opiniile unora se schimbară. Secuii însă și saxonii și vro cițiva din unguri declară opozanților că ei nu voiesc a cunoaște alt prinț, care neputând a le sta împotrivă, fu silită adunarea a se uni cu toții a chema prin o deputație pe Sigismund înapoi; și în 28 august 1594, adunarea primi a se trimite oștirea în contra turcilor. A doua zi se arestuiră toți capii opoziției, în numar de 19^[41]: Baltazar Bathori și fiastrul lui, Ion Ilfiu, Lupu Covaci, cancelar, Alexandru Kendi, prezident al senatului, Gabriel și Francisc Kendi, unchii lui, Grigorie Literatul, prefect de la Agria, Ion Forro, Grigorie Diacu, Ion Gerundie, Albert Lunai, George Salanciu, Baltazar Silvașiu, și după trei zile de închisoare, Sigismund porunci a se omorî, după sfatul lui Gestio, Proșcaio și Iojica. Lui Alexandru și Gabriel Kendi, cu Ion Ilfiu, Grigorie Diacu și Ion Forro li s-a tăiat capul la Cluj. Pe când îi ducea la locul osândei, Alexandru văzu pe Sigismund, care, stând în picioare la o fereastră, îi privea, și îi strigă: „Nici o lege dumnezeiască sau omenească nu sufere osândirea unui om fără a-l asculta.“ Aceasta însă nu mișcă întru nimic pe voievod, obicinuit fiind din copilărie a vedea vărsându-se sânge, fiind martor la toate osândele criminalilor. ei stătu de față și privi cu răceală această tragedie.^[42]

Un țigan, gâdele obicinuit al locului, veni cu o sabie și tăie capul lui Alexandru Kendi. Ilfiu se urcă după dânsul pe eșafod, apoi Gabriil Kendi, apoi Ion Forro, care în zadar mai ceru o altă sabie, căci a gâdei nu mai tăia, și, în sfârșit, Grigorie Literatu. Poporul, nepăsător de certele celor mari, privi în mărmurire această scenă. Dar când văzu deodată o ploaie repede căzând și spălând sângele morților, strigă că nevinovați au fost! Lupul Covaci și cu Baltazar Bathori fură duși la Uioara, unde, după câteva zile, pe ascuns, după obiceiul turcesc, fură sugrumați.^[43] Când gâdea veni în închisoarea lui Baltazar Bathori cu lațul în mână, acesta îl întrebă cine este? — „Cel din urmă om cu care ai să vorbești în lume“, răspunse gâdea. Baltazar, blestemând amar pe Sigismund, după o lungă luptă cu gâdea, fu sugrumat.^[44] Astfel pieri, împreună cu Kendi, și Ion Bornemissa, vestit căpitan, care, când i se vesti că i-a sosit ceasul, începu a cânta un cântec de jale și apoi întinse grumazul gâdei.^[45] Ceilalți 4 prizonieri fură iertați prin mijlocirea prietenilor lor; numai bunurile li se confiscară.^[46] Asemenea, lui Andrei și Ștefan Bathori, frații lui Baltazar, care apucaseră de a fugire în Polonia, li se confiscară bunurile, declarându-se de trădători și izgoniți pentru totdeauna din patria lor.

După-aceea, Sigismund, adunând o armată de 40 mii oameni de tot felul, trimise oștirea spre Timișoara, de unde dezlipi o parte din armată lui, ca să pustiască în preajma Oradiei și să împiedice ca să nu meargă de acolo convoiuri la armia otomană. El scrise apoi lui Teuffenbach, ca să-l roage să se apropie de hotarele Transilvaniei, spre a-și uni puterile și a izbi împreună pe vrăjmaș.^[47]

XI

Urmarea ostilităților. Bătălia dela Sisek. Sinan-Pașa în capul oștirii.

În vreme ce prin aceste tratații papa și împăratul se cerca a trage toate stăpânirile Europei într-o legătură împotriva turcilor și dintr-altă parte scriitorii și oratorii cei mai însemnați lucra asupra opiniei publice și întărâta popoarele pentru o nouă cruciadă în contra barbarilor, războiul își urma furiile sale. În 15 iunie 1593 se dete o bătălie sângeroasă între oștirea împărătească și armata Turciei, strânsă în unghiul unde Kulpa se unește cu Ordra, lângă Sissek, unde pieri cu totul armata turcească cu cei mai însemnați capi ai ei, Asan-Pașa și junele Mahomet, nepotul sultanului. Anul în care se văzu o așa mare învingere se cheamă în istoria otomană anul ruinei (pieirei, prăpădeniei).^[48] Doi frați ai împăratului, arhiduca Maximilian comanda armia din Croația, de 16 mii pedăeștriî și 4 mii călăreți, și arhiduca Matei pe cea din Ungaria, de 20 mii pedeștri, 2 mii călăreți și 2 mii dragoni.^[49]

Matei lovi Novigradul și asedie în zadar Granul, du unde se trase; iar Maximilian fu mai norocit în Croația și cuprinse Petrina, castelul Chrastovitz și în sfârșit Sissekul, când sosi Sinan cu armata lui în Ungaria și arhiducii își uniră oștile, din porunca împăratului.^[50]

Când se află acesta la Constantinopol, poporul exasperat ceru răzbunare; ambasadorul austriac fu închis cu toată suita lui; marele vizir, fierosul Sinan, luă comanda unei oștiri numeroase de 100 mii turci și 40 mii tătari,^[51] astfel cum nu se mai văzuse alta din vremea lui Soliman, și porni în Ungaria,^[52] în vreme ce Cicala, amiralul turcesc, cu o flotă numeroasă pustia coastele Siciliei și răspândea groaza în toată Italia.^[53]

Această armie îngrozitoare, pe lângă care se uni hanul tătarilor, Gazi-Gherei, cu 40 mii tătari (17 iulie 1594), înainta în Ungaria lăsând în cale-i urme de furia sa și după mai multe izbânzi parțiale (Vesprin, cetățuia Palota), cuprinse, în sfârșit (august 1594), vestita cetate Raab, prin trădarea comandantului ei, contele Hardek. Cetatea Papa fu cuprinsă și ea, și vezirul se oști împotriva Comornului, cu nădejde sigură d-a înainta în curând spre Viena. Dar aceste izbânzi strălucite, care mări trufia lui Sinan și îngrozi creștinătatea, apuseră îndată prin ridicarea unui nou campion al creștinătății, care își arunca sabia puternică în cumpăna războiului și, izbind în flancuri și înapoi acea armată îngrozitoare, schimbă fața războiului și chemă biruința supt steagurile creștinătății. Acest campion glorios fu nația română, care găsi acum un căpitan mare ca Mircea, Dracu, Huniad și Ștefan, spre a-i comanda. E vreme acum să ne întoarcem în Țara Romănească.

XII

Preocupările lui Mihai în nevoile de față ale țării. Purtarea asupritoare a turcilor. Tractatul de aliață între Mihai, Aron și Sigismund Bathori, încheiat în București (1594).

Închis în palatul său de nevoia turcilor, țipetele de jale ale poporului gonea somnul de la Mihai. Posomorât și tăcut, el se depărtă de toți cei ce era pe lângă dânsul, spre a se gândi zi și noapte la mijloacele de a mântui nația sa. El ascultă cu băgare de seamă veștile războiului din Ungaria. Se bucura cu inima la izbânzile creștinilor, se întrista la pierderile lor.^[54]

Pe lângă relele ce făceau turcii în țară, ea avea a suferi și trecerea gloatelor armiei tătărești, care, pe la capătul anului 1593, călcând-o, trecu în Ungaria. Tot pe atunci, primind porunca d-a trimite care pentru artileria armatei turcești în Ungaria, el trimise ca la 300 pentru campania și asedierea Pesperinei. Nu trecu însă mult și iată sosesc alți noi trimiși ai vizirului, ce se afla atunci la Belgrad, cerând alte care și tributul. Cu toată silința ce puse domnul, carele nu putură sosi la vreme, pân-a nu pleca vezirul de la Belgrad, și îl ajunseră tocmai la Ianik. Oamenii lui Mihai, ce adusese 400 care, tributul și oarecare daruri, se infățișară înaintea lui Sinan. Dar crudul turc, furios de întârzierea lor, porunci să-i ducă spre a le tăia capul în priveala tuturor. Dar Mehemet-Pașa, feciorul vizirului, ce se afla de față, rugă mult pe tată-său și le scăpă viața. Sinan insă refuză darurile și trimise răspuns lui Mihai, din partea sultanului, că îndată ce va sfârși campania, va purta războiul în Țara Romănească, că era un lucru nevrednic d-a da această provinție în cârmuire necredincioșilor ce nu o merită. El ținu pe oamenii domnului prizonieri și nu le dete drumul decât când se întoarse la Belgrad.^[55]

Această vestire sili pe Mihai a nu pierde vremea, cu atât mai mult că poporul din ambele țări era atât de întărâtat, că s-ar fi revoltat asupra domnilor dacă aceștia nu se revolta asupra turcilor.^[56] Cruzimile turcilor trecuseră preste măsură, în vreme ce covârșirea strâmbătăților suferite sleiseră răbdarea împilaților și cereau o răzbunare strălucitoare. Poporul român se cutremura de turbare ca un leu rănit greu și această cutremurare parcă era larma înceată prevestitoare de o vijelie mare.

Avaniile turcilor sleise răbdarea poporului și a lui Mihai, care se hotărî a lucra și, unindu-se cu creștinătatea, să ridice cu bărbăție sabia asupra turcului, ca să ridice acel jug greu al robiei d-asupra țării.^[57] El strânse atunci o adunare de toți boierii mari și mici din toată țara și se sfătuiră cum vor face să izbăvească Dumnezeu țara din mâinile turcilor. Mihai expuse adunării tirania turcilor, cruzimile ce facea în țară, ticăloșia^[58] poporului, și încheie arătând că alt mijloc de mântuire nu este decât d-a alerga la arme.^[59]

Propunerea lui fu primită într-un glas de toți și hotărâră ca să intre în confederație cu principii creștini și să scuture nesuferitul jug al tiraniei.^[60] Și boierii începură a se găti de război. Mihai, potrivit cu hotărârea țării, atunci se gândi de a dobândi ajutor și din alte părți și trimise pre clucerul Radul Buzescu sol la Sigismund Bathori, ca să se înțeleagă cu dânsul și să-i dea oaste de ajutor. Asemenea trimise și la Aron-Vv. în Moldova pe stolnicul Stroe Buzescu. Trimișii lui Mihai găsiră pe acești domni bine dispuși și bucuroși a se oști împreună.^[61] Sigismund trimise la Mihai pe Ștefan Iojica și pe Pangratie Sennyei,^[62] și Aron-Vodă pe un boier al său.^[63] În 5 noiemvrie 1594, un tratat formal de alianță ofensivă și defensivă se iscăli în București între Mihai și plenipotențierii domnilor Transilvaniei și Moldaviei.^[64] Dup-acest tratat, două mii ostași transilvani, supt comanda lui Mihai Horvat și Ștefan Bekeș, trebuia a sta pe ascuns la hotarul Țării Românești, gata a intra la chemarea lui Mihai.^[65] Spre a pune dreptatea și moderația în partea lor, prinții aliați trimiseră sultanului o lungă lista de plângerile lor (griefs), cerând îndreptare și chezășuire temeinică de schimbarea sistemii pentru viitor. Nu numai aceste reprezentații rămaseră fără răspuns, dar încă o ceată de 3 mii ieniceri intră în țară și începu a pune contribuții pe țărani și a face tot felul de rele (outrages)^[66].

Dup-aceste fapte nu mai era de întârziat.

XIII

Noi mișcări ale turcilor în Țara Românească, complot în contra lor. Anecdota lui Ali-Gian.

Un complot, întins atât în Țara Românească cât și în Moldova, hotărâse ziua de 13 noiemvrie în care să se dea semnalul insurecției, ucigând pe turci în toate părțile țării unde s-or afla. Mihai trimise porunci la oștile transilvane de la hotare ca să intre în țară, pe când și o ceată de moldoveni, supt comanda hatmanului lui Aron, îi venea într-ajutor.^[67] Turcii din București, în nepăsarea și netemerea lor, nu bănuia nimic de aceea ce li se pregătea, și urma cu turburările lor. Nici o trădare din partea românilor nu veni a-i deștepta. Într-o zi, când năvăliră din nou asupra palatului prințului, acesta le iesi înainte și, vorbindu-le cu multă dulceață și blândețe, le zise: „De mă-ți omorî, aveți a pierde toată datoria ce aveți a lua; dar ascultați și faceți ce vă zic. Mergeți în cutare loc și luați de acolo toată avuția ce veți găsi și plăti-ți-vă din ea“. Fu mare vrajbă și neunire atunci între datornicii turci. În sfărșit, după multă ceartă, vro 500 se desparțiră de ceilalți și merseră unde voievodul le arătase. Ei se întoarseră peste câteva zile, dar avuția ce găsiseră nu era deajuns pentru a plăti pe deplin datoria. Fiind nevoie d-a face împărțeala în proporție cu ce avea să ia fiecare, avură trebuință de cineva care să facă reducția. Se adresară spre aceasta la cadiul de la Giurgiu, care era însărcinat a hotărî pricinile de judecată între turci și creștinii din Țara Românească.^[68] Dar acesta fiind bolnav, Ali-Gian veni la București, în locul lui. Se făcură atunci mari sfezi între creditori și datornici, pentru prețuirea mărfurilor date și primite. Astfel merseră până în ziua de 13 noiemvrie. În acea zi de dimineață, AliGian, sfârșind împărțeala și ducându-se la conacul său, fu oprit în cale de un român, prieten al său, care îi zise: ­ Ali-Gian-Hogea, câți ani sunt de când mănânc sarea și pâinea ta? ­ Sunt douăzeci de ani, răspunse turcul. ­ Dacă e așa, zise românul, spre recunoștință de pâinea și sarea ta ce am mâncat, voi să-ți spui un cuvânt, de-i voi să mă asculți. ­ Spune, îi zise Ali. ­ Nu sta aci, adaogă el, până la 3 sau 4 ceasuri după-amiază; nu te opri nici la Giurgiu; silește-te să treci la Rusciuc cât vei putea mai curând. ­ Dar pentru ce? îi răspunse turcul. El însă, fără a-i spune mai mult, se depărtă. Întorcându-și însă capul și văzând pe Ali stând în cumpănă de ce trebuia să facă, îi zise: ­ Ia seama la ce-am zis! Turcul, preumblându-se prin oraș, băgă de seamă că e mai multă lume decât altă dată și, îndoindu-se de ceva rău, fără a spune la nimeni nimic, se urcă în câruța sa și luă în grabă calea Giurgiului.^[69]

Aceasta fu singura indiscreție, cinstită și măsurată, ce se făcu despre tragica scenă ce se pregătea.

XIV

Măcelărirea turcilor în București și apoi în toată țara.

Porunca domnească ieșise ca toți turcii ce se aflau în București să se adune la casa vistierului Dan, spre a li se căuta și răfui datoriile. Îndată ce turcii se grămădiră în acea curte, Mihai și boierii, cu ostașii și cu tot poporul setos de răzbunare ridicară steagul libertății și, încunjurând curtea, puse de patru părți de dete foc casei unde era turcii adunați și îi pușcară cu tunurile cu care îngrijise mai dinainte a împresura curtea și casa. Izbirea aceasta neașteptată, vâlvoarea focului ce îi încingea, bubuitul și pustiirele tunurilor și strigătele de răzbunare ale poporului amețiră și înspăimântară pe turci, care, deși armați, pre obiceiul lor, neputând a-și face cale de ieșire, fură siliți a primi moartea fără a o putea da. La două mii turci se omorâră; din români puțini căzură. Stolnicul Stroe Buzescu se răni la mâna stângă. Pe lânga turci, vreo câțiva ovrei fură măcelăriți.^[70] Aceasta nu izvorî dintr-o netoleranță, dar căci ovreii, atunci în mare favor pe lângă turci și sultan,^[71] împreună cu turcii prăda țara și făcea stricăciuni.

Acesta fu cel dintâi act al războiului: ucidere făcută cu înșelăciune, în adevăr, dar dreaptă și meritată pentru toate suferințele ce turcii adusese țării.^[72] Această măcelarire din București fu semnalul care puse toată țara în picioare, și în toate părțile poporul, năvălind asupra turcilor răspândiți, îi măcelări și îi goni până îi scoase afară din țară.^[73]

A treia zi după această ucidere, la 15 noiemvrie, Mihai porni în grabă, cu oștile și cu transilvănenii ce sosiseră, la Giurgiu și, năvălind cu iuțeală asupra orașului, fără a întâmpina vreo împotrivire, îi deteră foc și trecură tot ce le ieși înainte supt sabie. Trei mii suflete aproape, bărbați și femei, fură uciși sau prinși. Din toți turcii din oraș, numai doi putură scăpa, trecând înot Dunărea. Unul din ei era Ali-GianHogea, ce îl văzurăm scăpând iarași cu noroc din București. El d-abia sosise la Giurgiu și se afla povestind cadiului ceea ce i se întâmplase în București, când fără veste năpădiră românii. Neavând alt chip de mântuire, știind să înoate, se dezbrăcă și se aruncă în apă și trecu de ceailaltă parte. Celălalt turc urmă pilda lui.^[74]

După arderea și prădarea orașului, Mihai ocoli cetatea și începu a o bate cu tunurile, dar, văzând că n-o poate dobândi, căci îi venea ajutoriu arme și bucate de la Rusciuc, și silit de greutatea iernii, o năpusti deocamdată și se întoarse în scaun în București.^[75] Printr-aceasta, zic cronicarii noștri, se făcu numai o începătură de vrajbă.

XV

Tabăra lui Mihai lângă București. Un emir sosește cu oastea turcească în țară.

Abia se întorsese Mihai de la Giurgiu, abia își așezase trupele în tabără aproape de București, în bună poziție, când fără veste intră în țară și veni la București un cadiascher sau emir cu 2 000 turci oștire aleasă și 50 paznici ai trupului, ceauș și spahii. Emirii se privea de turci ca următori ai lui Mahomet, din fiica sa Fatima, și era numai trei în toată împărăția, având putere vizirească și, pe lângă autoritatea mirenească, împreună și pe cea bisericească. Sarcina lor întâi era a fi sfetnici ai împăăratuluiî, pe urmă tâlcuitorii cei mai întâi a tot dreptului. Cadiascherii sunt judecătorii armiei. Sunt numai doi: unul pentru Europa, care e șeful, și altul pentru Asia.^[76] Emirul, al cărui gând era să caute a prinde pe Mihai, se fățărnici ca cum n-ar ști nimic din cele urmate puțin înainte. El intrase în țară cu mare liniște, neaducând nici o supărare locuitorilor, și zicea că voiește a ierna în țară. Intrând în București, el ocupă casele cele mai bune din oraș și luă cvartir într-o nouă mănăstire supt oraș, zidită pe râul Dâmbovița, aproape de palatul domnesc. Trimise un om din parte-i la domn, ca să-i arate că, viind să ierneze în țară, cere să i se dea 10 mii florinți și bucate pentru oștirea lui. Apoi plecă însoțit de o mie de pedeștri la palatul domnului, ca să-i facă vizită de cinste, iar în adevar ca să-l poată prinde. Mihai, care simțise cugetele viclene ale emirului, se sili a-l birui în fațărnicie și a-l arunca în cursele ce i le întindea el. El lăsase pe emir a intra nesupărat în oraș, dar vizita lui nu o așteptă și fugi în tabără. Emirul, negăsind pe Mihai, trimise în tabără de-l întrebă pentru ce în timp de pace ține în arme atâția unguri? Domnul răspunse pentru ca să prinză pe Petru, fiul fostului domn Alexandru, care umblă a-l răsturna din scaun, și că, până îl va prinde și îl va trimite la Constantinopol, el va căuta din banii publici să plătească și să dea drumul oștilor.

Emirul se prefăcu că crede și înștiință pe domn că în dimineața viitoare îi va trimite un butoi (tonneau) de aur, spre a plăti oștile și a le slobozi îndată, fiind împovărătoare țării. Mihai se arătă că primește cu multă bucurie această propunere, dar hotărî a nu mai aștepta ziua de a doua-zi și a pune capăt acestui joc de înșelăciune cu turcul. În puterea nopții aceleia, își găti oștile și, insoțit de ostașii curții ce îi așezase pe ascuns în vale, se apropie de oraș și, pe când turcii dormea din cinci părți, cu foc și sabie îi încinge. Turcii, la lumina flăcărilor care ardea conacele lor și la strigătele răzbunătoare ale românilor, se deșteaptă îngroziți și, pe jumătate îmbrăcați, alerg și se adună la palatul emirului, cu hotărâre de a se apăra până la moarte. Dar aci întâmpinară pe Mihai, care cu o parte din oștire împresurase palatul și îl împroșcă cu două tunuri. În zadar se ispitiră turcii a-și deschide drum printre ostașii români, spre a intra în palat. Românii îi împing înapoi și îi ucid pe toți. Două ziduri din palat se prăvălesc de izbirile artileriei. Emirul, în desperarea sa, părăsit de orice ajutor, începu a arunca pe ferestri aurăulî și giuvaierile sale, socotind că, în vreme ce ostașii români s-or apuca de pradă, el va găsi mijloc de a fugi. Dar Mihai oprește pe soldați de la pradă și îi întărâtă spre năvală asupra palatului. Emirul strigă și se roagă cu făgăduieli mari să-l lase a se trage cu rămășița gvardiei sale. Dar toate în zadar. Românii navălesc în palat și fără milă ucid pe toți turcii ce scăpaseră din foc. Prada acestei biruințe fu mare pentru soldați; doi cazaci găsira două traiste pline de aur, pe care domnul îl împărți între soldați. Dup-această biruință, curățindu-se tot orașul de turci, Mihai dete mulțemită lui Dumnezeu și apoi lăsă oștile a se odihni.^[77]

XVI

Albert Kiraly, trimis de Sigismund în ajutorul lui Mihai, trece Dunărea și ia Silistra.

Mihai-Vodă, având oarecare împutăciune cu capii trupelor ajutoare din Transilvania, Mihai Horvat și Bekeș Ștefan, care era foarte neuniți între sine, îi trimise înapoi prințului Transilvaniei, oprind oștile, peste care trimise Sigismund căpetenie pe Albert Kiraly,^[78] bărbat viteaz, născut în provinția Gemeri din Ungaria de sus, și prea vestit pentru multe fapte de război săvârșite în războiul făcut de către Ștefan Bathori, regele Poloniei, în contra muscalilor.^[79] Mihai cu Kiraly se gătiră îndată de oaste. Și mai întâi Kiraly, din porunca domnului, asedie Orașul de Floci, ce era neîntărit^[80] și îl rase din temelie (10 dechem. 1594), după ce ucise pe toți cei ce se închina în numele turcilor și care nu apucaseră a fugi^[81]. Dup-aceea, Mihai porni pe Dunărea înghețată și se apropiară de Hârșova, oraș bogat și întărit, cale de o zi de Brăila,^[82] pe care Carol și Ludovic, regii Panoniei, îl împresurase cu ziduri.^[83] Aci le ieși înainte o oaste de 7000 turci, alcătuită de garnizoana cetății și de alți turci din Bulgaria. Pe gheața Dunării se dete o bătaie sângeroasă de ambe părțile, în care turcii, în sfârșit, fură sparți și împrăștiați.^[84] Românii biruitori, punând scări, la 1 ghenarie 1595 săriră în cetatea Hârșova, o arseră și o prădară.^[85] Prada făcută în acest oraș fu așa de mare, încât românii trebuiră să treacă Dunărea spre a-și aduce avuțiile ce îi împovăra, în țară.^[86] După ce își mai întăriră puterile slăbite de frig, Mihai, cu ostașii săi, la 6 ianuarie, trece iarăși Dunărea și se îndreaptă spre Silistra, oraș mare și frumos și cu neguțători bogați, care era fără grijă, bizuindu-se în puterea cetățuiei.^[87] După un asalt groaznic, în care asediații nu stătură mai puțin vitejește ca asediatorii, românii o cuprinseră și o dete în foc și pradă. Cetățuia însă n-o putu lua, lipsindu-le artilerie.^[88] Românii găsesc atâta pradă în acest oraș, încât își dobândesc veșminte pentru vecie, zice un contemporan.^[89]

XVII

Importanța țărilor române pentru imperiul otoman pe acele timpuri.

Aceste izbânzi ale românilor, pustiirea orașelor de pe lângă Dunăre înspăimântase într-atât pe turcii din partea locului, încât fugiseră mai toți în Munții Balcani. Cârmuitorul de la Rusciuc înștiință îndată Porții răscoala lui Mihai și izbânzile lui, cerând ajutor, care întârzie câtva din nevoia iernii.^[90] Îndrăzneala lui Mihai miră și supără pe sultanul, fără a-i da mari prepusuri, crezând că lesne va putea potoli răscoala unui dușman așa de slab. Trebuie însă a se grăbi, spre a nu zăticni operațiile războiului din Ungaria. Într-adevăr, Turcia, spre a putea purta acest război, avea nevoie de Țara Românească și Moldova, care era nu numai grânarul proviziilor armatei lor și chiar a capitalei (de vreme ce în toți anii se încărca din cele două țări 150 corăbii cu făină, unt și carne pentru Constantinopol^[91]), dar încă slujea de linii de comunicații pentru trecerea oștilor și a proviziilor în Ungaria.^[92] Valahia, numai, plătea atunci la Poartă o tonă de aur,^[93] sau, după alții, 100 mii scuzi,^[94] sau 70 mii galbeni,^[95] afară de daruri pe la pași și miniștri, pentru orânduirea domnilor, aceea ce se urca de multe ori până la 300 mii galbeni pe an,^[96] afară de 20 mii miei, 10 mii chile de grâu, alte atâtea de orz, 2 mii cai, unt și miere cu îmbielșugare.^[97] Moldavia plătea Porții 62 mii scuzi, și hanului tătarilor pe tot anul 20 care cu 4 boi, și 50 iepe și miere îndestulă.^[98] Prințul Transilvaniei plătea 15 mii sechini.^[99]

Pierderea acestor foloase costă mult pe Poartă, mai cu seamă într-o vreme când împărăția se afla în nevoie de bani și bucate, și prețul aurulăuiî crescuse foarte mult de la războiul Persiei, încât se îndoise prețul unui scud în Constantinopol, aceea ce pricinui turburări din partea ienicerilor.^[100] Afară de aceasta, Valahia și Moldova era cămară plină de toate cele trebuincioase Constantinopolului. Dintr-însele acest oraș se îndestula de cărnuri proaspete și sărate, de unt, miere, grâne, d-alte lucruri ce cuvânt indescifrabilî se ducea acolo; chiar saraiul sultanului din aceste țări se îndestula nu numai de cele trebuincioase vieții, dar încă de cele spre lux și desfătare.^[101]

Sultanul hotărî dar a potoli cât mai în grabă această răscoală, pân-a nu se întinde și a lua mai multă putere. Poarta numi atunci domn în Țara Românească pe un Bogdan-Beizdade,^[102] fiu al Iancului-Vodă Sasul, care zăcu nerușinat trei ani și 7 luni pe tronul Moldovei (1570-1574), batjocorind-o și, după mazilia sa, i se tăie capul în orașul Liov din Polonia, din porunca regelui Ștefan Bathori.^[103] Acest june Bogdan se dusese în Gonstantinopol cu familia sa, unde intră în casa lui Ferhad-Pașa și, crescând în casa lui, ajunsese a purta slujba de hasnadar. El avusese de gând a se turci, când crezu că favorul patronului său și revolta domnilor îi deschid cale de a dobândi un tron.^[104]

Mustafa-Pașa,^[105] căruia i se luase pașalâcul Maraș,^[106] cu o seamă de oști, între care două mii ieniceri cu vreo câțiva din agalele cele mai însemnate,^[107] și pe lângă care oștire se mai adăogă 14 mii turci ridicați din Bulgaria, fu poruncit să treacă Dunărea pe la Rusciuc și să ducă pe noul domn în țară.^[108] Într-aceeași vreme, Gherei, hanul tătarilor perecopi, care cu 30 mii tătari se întorcea din Ungaria, primi poruncă ca să treacă Dunărea pe la Vidin, și astfel, din două parți, să încunjure și să izbească pe Mihai.^[109]

XVIII

Lupta românilor cu hanul tătăresc. Isbânzile dela Putinei, Stănești și Scărpătești. Hanul fuge înfrânt.

Vestindu-se lui Mihai primejdia ce îl amenința, își strânse în grabă oastea pe lângă dânsul^[110] și împrăștie călăreți în grabă în toate unghiurile țarii, strigând că intră sabie de turci și tătari în țară și să saie toți cu totul împotriva dușmanului, încredințându-se în ajutorul dumnezeiesc.^[111] Apoi purcese asupra Dunării sâmbătă în 8 ghenarie (s. n.) și a doua zi se opri la sat la Pietri, gătindu-se să treacă Dunărea, să se lovească cu Mustafa-Pașa pân-a nu apuca acesta să calce țara.^[112] Acolo îi veni veste că hanul cu tătarii, trecând Dunărea pe gheață au și intrat în țară, robind și prădând.^[113] Această veste îngrijă tare pe Mihai și numaidecât se învârteji îndărăt cu toate oștile și puse tabără la sat la Hulubești, de unde trimise străji asupra tătarilor pre Radul Buzescul cu frații lui, Preda Postelnicul și Stroe Stolnicul, și Radul Calofirescul cu o seamă de oști alese.^[114] Hanul, înaintând spre Giurgiu ca să se împreune cu Mustafa, jăfuind și pustiind tot înaintea sa, își așeză tabăra la o milă de Giurgiu, la satul Scărpătești,^[115] puse străji în toate părțile și trimise câteva mii la prădat, ca să aducă hrană.^[116]

Avangarda română, supt comanda Buzeștilor, înaintă până la sat la Putinei, unde întâmpinând pre avangarda tătărească, o izbi cu vitejie și o înfrânse (14 ghenarie), pierind tătari mulți, și vii prinzând încă mulți^[117]. Îndată ce află hanul această tristă veste, trimise pre un nepot al lui cu mulțime de tătari și veniră până la sat la Stănești,^[118] o milă d-alături de Giurgiu^[119]. Buzeștii, mai căpătând ajutor de oaste de la Mihai, le ieșiră întru întâmpinare și se loviră de față la ghenarie în 16 (duminică, s. n.) și, dând vitejește într-înșii, îi biruiră, pe mulți așternând la pământ, pe alții îi prind sau se predau înșii; o parte numai scăpă cu fuga spre hanul^[120]. Însuși nepotul hanului pieri în acea bătaie^[121]. Dup-aceea, Buzeștii izbesc mai multe cete ce umblă răspândite după hrană și cu cruzime le fugărește și ucide. 7 mii prinși creștini fură mântuiți atunci din mâinile tătarilor^[122]. Hanul se afla tot la Scărpătești, unde sosise și Mustafa-Pașa cu Bogdan-Vodă și se împreunase ambele oștiri, tătărească și turcească^[123]. Mihai, care sta rânduit de bătaie la Hulubești,^[124] prevăzând toate și luând toate masurile cerute de împrejurări ca un ducă viezător, cum prinse acea veste,^[125] socoti a nu mai întârzia și purcese în contra ambilor vrăjmași cu toată armata și gloatele lui. În calea sa, ucide și fugărește mai multe cete de tătari, care rupte din tabără de vro patru zile, se trăgea acum spre ordia cea mare. Dup-aceea, duminică (23 ghenarie) în murgu serii, năpădește peste avangarda vrăjmașului, ce se află patru mile de tabără, compusă de 6 mii turci, între care 300 ieniceri și o mulțime de tătari, invocând cu încredere puternică, după obicei, cu glas mare, numele lui Hristos. Tătarii, sumețindu-se în numărul lor, nu băgară de seamă l-această strigare, iar turcii o înțeleseră și, încălecând, caută a scăpa cu fuga, favorizați de întunecimea nopții. Ai noștri izbesc cu semeție pe turci și tătari și îi ia în goană^[126]. Avangarda noastră, supt comanda banului Manta, îi duce, gonindu-i, până în ordia cea mare de la Scărpătești.^[127] Spaima intră în tabăra vrăjmașă, crezând că Mihai însuși a venit a-i izbi. Hanul, turbat de frică și neîncrezându-se în puterile sale, chiar in noaptea aceea^[128] se despărți de Mustafa-Pașa și de Bogdan^[129] și luă calea pustiilor sale. Aceștia, cu turcii lor, fugiră încă spre Rusciuc, goniți și tăiați fiind de Manta până îi trecu Dunărea.^[130]

XIX

Asediarea Rusciucului de Mihai.

Mihai sosi a doua zi, luni de cu noapte (24 ianuarie, inainte sa faca copii) și își înfipse tabăra în locul părăsit de dușman la Scărpătești, și în ziua următoare, marți des-de-dimineață, în 25 ghenarie, pornește spre Rusciuc, unde, după cum aflase, Mustafa-Pașa, nedescurajat încă de atâtea învingeri, mai strângea oști și voia a-și mai cerca norocul.^[131] Fără a lăsa lui Mustafa vreme de gătire, domnul se grăbește și trece Dunărea pe gheață pe la Marotin^[132] și își înșiră oștile mai supt porțile Rusciucului. El avea cu dânsul numai 10 mii ostași, atât munteni, cât și moldoveni,^[133] în vreme ce Mustafa Pașa avea 4 mii oaste aleasă și 10 mii turci adunătură din Bulgaria.^[134] El își îndeamnă oștile a se lupta vitejește, pentru gloria lui Hristos și mântuirea patriei,^[135] și cu frunte de leu și bărbătește, mai repede decât ai gândi, năvălește asupra turcilor, care d-abia apucaseră a ieși din cetate când lupta se încăieră.^[136] Bătaia ținu câtva și fu sângeroasă de ambe părți până în noapte, când turcii, cu toate că mai numeroși, trebuiră a se pleca furiei românilor.^[137] De la vro 7 până la 8 mii căzură morți;^[138] ceilalți își căutară mântuirea în fugă, dar ai noștri, urmărindu-i în întunerecimea nopții fără seamă, ii ucid sau îi prind mai pe toți.^[139] Mustafa-Pașa, pierzând calul, o luă pe jos la fugă; o slugă îi dete apoi un cal prost, pe care în zadar se sili a scapa;^[140] el fu ucis de ai noștri nu departe de locul bătăliei.^[141] Domnișorul Bogdan fu mai norocit; rășchirându-se de toți ai săi și însoțit de 20 de oameni,^[142] iar, după cum zic unii, numai de 6,^[143] el fugi la Constantinopol, cu maică-sa și două surori. Acolo, acest june pretendent fu, la 1597, prin intrigile lui Ieremia, domnul de atunci al Moldovei, din porunca turcilor, azvârlit în mare. El măritase pe o soră a lui după un nobil venețian, anume Ioan Zane. Analistul italian N. Doglioni spune că ar fi văzut la acest Bogdan, în anul 1597, o sabie îngropată de mai mulți ani, care se găsise în Moldova și se prepunea că ar fi sabia ce Atila, vestitul rege al hunilor, biciul lui Dumnezeu, purta în războalele sale. Taiușul sabiei, foarte bine lucrat, era de șapte palme în lungime și patru în lățime.

XX

Arderea Rusciucului. Isbânzile lui Kiraly, banului Mihalcea și Buzeștilor pe malurile Dunărei.

După această strălucită biruință, Mihai puse de arse și dete în pradă orașul Rusciucului. Un martor de față descrie astfel răzbunarea românilor asupra bieților locuitori ai Rusciucului: „Multă jale se făcu în ziua aceea și plângerile se înălțau până la ceruri. Toți s-au încărcat cu avere din destul, robi și roabe și-au luat cu prisos; nimica n-a scăpat din mâna lor. Gingașele turcoaice mult răsfățate, ce stau în veci închise, să le fi văzut atunci goale, desculțe, tăvălindu-se în zăpadă, unele târâte de par, altele de mână; nu era ostaș care să nu ducă vro turcoaică.“^[144]

Cetatea însă nu putu fi luată, căci domnul era silit a se întoarce în București,^[145] chemat fiind de trebile țării.^[146] El lăsă pe unguri, cazaci și o seamă din românii lui Albert Kiraly poruncindu-i a urma pustiirea orașelor turcești din Bulgaria,^[147] și, însoțit de ostașii săi, se întoarse, intră în București, unde fu primit în strigări de bucurie și binecuvântare a poporului pentru izbânzile sale. Dobânda care ostașii aduseră cu dânșii fu foarte mare; din zece mii ostași ce îl însoțise, nu era nici unul care să nu se fi întors cu haine de mătase și alte lucruri prețioase.^[148]

Îndată după ce răsuflară puțin oștile, Mihai porni pe banul Mihalcea spre Silistra, pe care o arse și o pustii din nou,^[149] și pe spătarul Preda și comisul Radu asupra Hârșovii. Turcii din acest oraș, aflând de sosirea românilor, se grăbiră a trece Dunărea și a le ieși în întâmpinare, dar romănii îi bat și îi trec Dunărea în goană, tăindu-i foarte rău până la Hârșova, pe care o dau pradă focului. Mihalcea apoi se întoarse de asedie Brăila, după ce prădă și arse foburgul. Asediații găsiră mijloc d-a scri lui Musa, ceauș din Dobrogea, cerându-i ajutor. Musa strânse vro 4 mii oameni și, trecând Dunărea pe gheață, izbi tabăra românească și, omorându-le, după mărturia îndoitoare a turcilor, o mie oameni, îi sili a ridica impresurarea. Mihalcea se întoarse lângă Mihai.^[150]

În vremea aceasta, viteazul și strălucitul Albert Kiraly, cu o iuțime neauzită, cu foc și cu fer, prădând și pustiind, își rotește armele, fulgerând prin toată Bulgaria. Șistovul, Cernavoda, Rasgradul, Babadagul și Oblucița se mistuiesc de sabie și foc și, după ce își împinse oștirea, pustiind tot până la gura Dunării în Marea Neagră^[151] și până la Varna, apoi, trecând munții, ajung dincolo de Adrianopol, apropiindu-se până la 13 leghe de Constantinopol, pustiind toată câmpia și imprăștiind mai multe cete de turci și tătari.^[152] Albert apoi iși întoarse învingătoarea oaste, neatinsă și cu multă pradă, la Mihai.^[153]

XXI

Răscoală și victorii în Bulgaria.

Tot în acea lună (ianuarie), o ceată de români aflară prin spioni că Sinan se întoarce de la Belgrad la Constantinopol cu multe bogății din Ungaria. Romănii trec în Bulgaria, îi pândesc calea în munții Emului și năvălesc fără veste asupră-i. Sinan își lăsă bogățiile în pradă, și românii, lacomi după dânsele, lăsară pe Sinan de scăpă. Gesty Ferentz sosi cu o ceată de transilveni și, uniți împreună, cuprind mai multe castele din părțile locului, trec munții în Rumelia (Tracia), imprăștiind groază în toate părțile și își împing pustiirile lor până la porțile Constantinopolului.^[154]

Dacă toată armia ar fi sprijinit cette heureuse pointe, sultanul ar fi avut mult a se teme de scaunul său împărătesc.^[155] La întoarcerea sa în Țara Românească, Ferentz întâlni un trup de 12 mii tătari, pe care îi împrăștie și îi sfarmă.^[156] Toate aceste lupte din luna lui ianuarie numai umplură 15 care de capete de turci, numai din cei mai însemnați, ce se aduseră în tabăra românească.^[157] Aceste strălucite izbânzi ale românilor aprinse nădejdile popoarelor mult chinuite din Turcia și începură a le deștepta din amorțeala în care de veacuri zăceau. Bulgarii fură cei mai întâi a se forma în cete și a lua armele. Un trup de 2 mii țărani bulgari cuprinde Sofia, capitala Bulgariei, în lipsa pașei d-acolo, și îi dau foc și pradă; dar neavând destulă putere spre a o ține, o las și se trag.^[158] Prada făcută se împărți între dânșii și fiecărui îi veni în parte aproape 300 scuzi.^[159] Apoi, mai unindu-se alții cu dânșii, se pun de pustiesc țara în toate părțile și ajung trei zile departe de Constantinopol. Ei întâmpină apoi un convoi de un mare număr de care, cămile și mai mult de 40 mii dobitoace, ce se ducea la oștirea turcească; ei izbesc oastea ce îl ducea, o biruie și omoară două mii turcii, luând toată acea pradă.^[160]

XXII

Luptele lui Aron-Vodă cu tătarii. Mihai îi vine în ajutor.

Izbândele nu fu deocamdată, în Moldavia, așa de repezi și strălucite ca în Țara Românească. Aron-Vodă, îndată ce se declară în contra Porții, începu a-și găti oștile și vru să atace cetățile moldovenești ocupate de turci din Basarabia. Dar pe când făcea acea gătire, în dechemvrie 1594, fără veste 14 mii de cazaci, întru care doua mii pușcași aleși, supt trei steaguri, unul cu vulturul negru și cu mânunchiul de argint, altul cu vulturul alb cu mânunchiul iar de argint și al treilea, după obiceiul lor, supt o căpetenie, anume Lobodă, năvălesc în Moldova, prădând și pustiind prin foc și sabie.

Aron d-abia scăpă din Iași cu doi boieri ai săi, și cazacii cuprind Iașul, pun mâna pe vistieria domnului și pun orașul în flăcări și în sânge. Mai tot orașul fu mistuit de foc. Cazacii luară din Moldova 26 000 cai, 600 fete tinere. Ei găsiră 70 tunuri în capitală, din care parte le luară, parte le încuiară. Nemaiavând ce mai jefui în Moldova, trecură să facă asemenea în Polonia.^[161]

Văzându-se scăpat din nevoia aceea a cazacilor, Aron începu iarăși a se pregăti de oaste împotriva turcilor. El primi și de la Bathori o seamă de oști ajutor, supt comanda lui Bercea Andreiași,^[162] și se duse să izbească Benderul, dar fu respins de beiul orașului, Mir-Ahmet.^[163] El însă se reîntoarse iarăși și începu a bate cetatea și era gata a o lua, dacă cazacii n-ar fi sosit etc.^[164] Aron se întoarse apoi spre cetațile Chilia și Cetatea Albă și asedie pe aceasta din urmă, începând a o bate puternic cu tunurile. Garnizoana, nemaiputând sta mult împotrivă, ceru ajutor de la Gazi-Ghirai, hanul tătarilor. Acesta sculă un număr mare de tătari și punându-le cap pe Adil-Ghirai, zburară în ajutorul cetății.^[165] Tătarii sosiră pe când garnizoana cetății era gata să se dea (aux abois).^[166] Aron, văzând sosirea tătarilor, pricepu că e peste putință a urma asedierea în fața unei asemenea oștiri și se ridică d-acolo, trăgându-se spre țară.

Tătarii, în cele dintăi zile ale lunei fevruarie, intrară în Moldova, urmărind pe Aron și făcând jafuri și pustiiri, după obicei,^[167] până când căzură în cursa ce îi aștepta. Aron, care aflase de sosirea tătarilor mai nainte, nu pierduse vremea; el își strânsese toate trupele, ridicase poporul în arme, făgăduindu-i prada dușmanului, și tot poporul era în picioare; chemase în leafă o seamă de cazaci, care, inimați de pilda românilor, apucară armele în contra turcilor și deputară la prințul Transilvaniei, cerându-i leafă numai pe două luni, făgăduind că apoi se vor ține cu prăzile lor și că vor sluji cauza creștinătății cu credință și stăruință (diligence),^[168] aceea ce Sigismund primi cu plăcere. Dintr-altă parte, Mihai, înștiințat de Aron, se grăbi a alerga într-ajutor. El plecă din București, luând cu sine soția și copilul său, și se duse spre hotarul Moldovei cu oștirea sa. Ambii voievozi meditară o stratagemă și întinseră o cursă în care lesne căzură tătarii. Mihai, care se afla în fața tătarilor, se făcu ca cum s-ar fi înspăimântat de furia vrăjmașului și începu a se trage înapoi; tătarii se iau fără socotință după dânsul până când cad între oștile muntene ale lui Mihai și oștirea moldovană a lui Aron, care sta ascunsă în păduri și în spatele dealurilor. Atunci, deodată, românii iau ofensiva, muntenii izbind pe tătari în față și moldovenii de dinapoi și din coaste. De trei ori tătarii, văzând primejdia în care se află, se raliază (sanghers) și, în desperarea lor, ca niște mistreți izbiți și împresurați din toate părțile, își caută a-și deschide drum. Dar românii se îmbărbătează mai presus de natura omenească și se silește a nu le scăpa din mână această pradă căzută în cursă. În sfârșit, după o luptă înverșunată, armata tătărască se zdrobește și se rășchiră, 12 mii tătari zac morți în locul bătăliei, afară de copii și neveste;^[169] mulți încă sunt răniți; mai toată călărimea lor prăpădită, fiul hanului însuși rănit de moarte; 1 500 cai unguresti, multe care încărcate cu puști, multe steaguri și 1 000 creștini mântuiți din robie fără trofeele acestei biruințe. Rămășița tătarilor luă în fuga mare calea pustiei lor.^[170] Aceste învingeri ce suferiră tătarii în Valahia și Moldova în aceste două luni, rigoarea iernii făcu ca din armata lor de 80 000, ce năvăliseră în principate, d-abia se întorsese 8 mii. Îndată, pe lângă aceste pierderi, o foamete grozavă îi mai pustii în iarna aceea, încât ajunseră de lipsă că își frigea în frigare muierile copiii de-i mânca.^[171]

După învingerea strălucită asupra tătarilor, ambii voievozi înștiințară de toate cele cu noroc săvârșite pe prințul Transilvaniei, arătându-i că, de le va sosi în ajutor, după cum li se făgăduise, armata transilvană până la 29 ale acelei luni fevruarie,^[172] ei vor stăpâni toată Dunărea și se vor pune în cale spre Constantinopol,^[173] fiindcă toate popoarele creștine din Turcia s-au sculat sau sunt gata a se scula împotriva turcilor.^[174]

XXIII

Căsătoria lui Sigismund Bathori cu Maria-Christina, archiducesă de Austria. Tractatul încheiat cu această ocazie și însemnătatea lui.

Bathori, care sta în acea iarnă în nelucrare, ocrotit de izbânzile românilor, nu se prileji a răspunde cererei și dorinței domnilor români, căci ocupația viitoarei sale nunți ocupa atunci cu totul duhul său atât de ușuratic. Părintele Alfons Carillo, pe care îl trimisese la Viena, după cum am văzut, îi adusese făgăduieli mărețe de la împăratul și îngăduința căsătoriei lui atât de mult dorită cu Maria-Christina de Austria, fiica arhiducii Carol, unchiul împăratului, soră cu Ana, atunci crăiasă în Polonia, cu toate că fusese destinată înainte pentru regele Spaniei.^[175] Aceasta făcu pe dușmanii lui Bathori să zică că casa Austriei i-a dat o femeie spre a-l răsplăti, căci a călcat credința și alianța turcilor, și drept zestre nevoia d-a purta război cu dânșii.^[176]

Dup-aceea, Sigismund trimise o ambasadă la împăratul în capul căreia puse pe unchiul său Bocskai,^[177] care ajunse în 14 dechemvrie (1594) la Viena și la 12 ianuarie (1595) la Praga, unde fu foarte bine primită.^[178] Aci se incheie între împuterniciții lui Sigismund și ai împăratului un tratat de alianță pe aceste temeiuri: că nu vor depune armele și face pace cu turcii decât printr-o învoire reciprocă; că în tratatul cu turcii se va cuprinde Transilvania, Valahia și Moldova, că toată Transilvania și partea regatului Ungariei, ocupate de Bathori de Șomlyo, vor rămânea vecinic acestui prinț și copiilor săi, parte bărbătească, cu dreptul celui mai intâi născut între dânșii și tot în chipul cu care se bucurase de aceasta prinții Ioan, Ștefan și Christofor, dar cu condiție că vor recunoaște pe Rodolf și următorii regi ai Ungariei ca suzerani ai Transilvaniei: că dacă Bathori va muri fără copii de parte bărbătească (mâles), Transilvania și țările ce se țin de dânsa (ses dépendances) vor rămânea pe seama împăratului și a următorilor săi și că Bathori și staturile (les ordres) provinției vor făgădui printr-un jurământ solenel îndeplinirea acestui articol; că în cazul când Transilvania se va reîntoarce regilor Ungariei, împăratul și urmașii săi vor jura d-a păstra obiceiurile, privilegiurile, drepturile și libertățile și d-a nu da cârmuirea țării decât la un domn (seigneur) din această provință; că impăratul va recunoaște pe Bathori ca prinț suveran, că îi va da titlu de strălucit; că va mijloci a i se da în căsătorie una din fetele arhiducii Carol, mort de curând, și că va angaja (pofti) pe regele Spaniei a-i da colanul mielului de aur (toison d'or); că îi va da toate ajutoarele trebuincioase în oameni, bani și muniții de război; că va angaja pe papa a lua supt protecția sa pe prințul și pe staturile sale; că Bathori și copiii săi se vor crea prinți ai sfintei împărății, dar fără a avea drept de ședere (assistance) și voi (souffrage) în diete; că orașele, cetățile și castelurile ce se vor lua de armata împărătească în război vor fi ale împăratului și că cetățile ce preastrălucitul prinț al Transilvaniei va cuprinde (stăpâni) cu oștile și cheltuiala sa vor ramânea lui, de care se va bucura supt titlu de feud al împărăției (sans préjudice des droits de fief dus a Sa Majesté Impériale); dar că dacă aceste cetăți vor fi din ale vechiului regat al Ungariei, acest prinț va fi îndatorit a le da înapoi, cu o dreaptă despăgubire plătită de împarat; că împăratul va plăti sumele trebuincioase pentru întărirea cetăților Transilvaniei și că Bathori, din partea sa, nu va cruța nici cheltuieli, nici îngrijiri, spre a le apăra în contra dușmanului comun.

Se mai adăogă la acest tratat un articol ce se păru de un semn rău (de mauvais augure); el zicea că la întâmplarea când acest război nu va izbuti, după cum se nădăjduia, și că Bathori va fi gonit din Transilvania, împăratul se îndatorează d-a-l primi în staturile sale și a-i da venituri deajuns spre a ține dignitatea ca și mărimea casei lui; că, în sfârșit, domnii (nobilii) ce acest război are să-i pună în aceleași primejdii ca pe prințul lor vor putea a se retrage cu dânsul în Germania.^[179]

Acest tratat, prin care împăratul semăna a se fi arătat foarte generos și a nu fi oprit pentru dânsul decât dreptul onorific de suzeranitate și, eventualitatea, pițin probabilă la un prinț așa tânar, de a dobândi Transilvania în lipsă de moștenitori, era într-adevar câștigarea Transilvaniei pe sigur de împăratul, căci era un secret ce puțin în urmă se dete pe față, iar care era cunoscut atunci de toți cei ce apropria pe Sigismund și prin urmare și de iezuiții ce îl vindea curții austriace. Aceasta era neputința, constatată de doctori, a lui Sigismund d-a împlini datoriile căsătoriei.^[180] Se zicea că el fusese legat prin farmecele unei babe fermecătoare, numită Ioana, care era a lui Ioan Koacoc.^[181] Alții prepuseră mai în urmă că muma lui Ștefan Bocskai, dorind ca Sigismund să ia în căsătorie pe o fată a ei și neizbutind, căci Sigismund, în vanitatea lui, preferă pe nemțoaică, prin farmeci îl legă.^[182] Sigismund, care își cunoștea starea, sau că credea că prin știință doctoricească va putea vindeca neputința, sau numai de vanitatea d-a se vedea aliat cu familia împărătească, dori această căsătorie, care fu fatală țării sale.

După încheierea tratatului, ambasadorii Transilvaniei primiră daruri mărețe, și dându-le audiență de ziua bună (congé), împăratul le făgădui că va trimite peste puțin pe princesa Maria-Christina, logodnica lui Bathori; dar curtea împărătească tot amâna aceasta supt deosebite pricinuiri. Bathori se plânse de mai multe ori, și staturile țării, care se temea că această alianță cu casa Austriei să nu le fie fatală, zicea în gura mare că și-au bâtut nemții joc de prințul lor. Spre a astupa aceste zgomote, Ștefan Bocskai, care rămăsese la Praga, se duse în începutul lui martie la Gratz, capitala Stiriei, unde se căsători (însură) ca procurator al stăpânului său, Bathori, cu Maria-Christina, față fiind arhiduca Maximilian, fratele împăratului, și Ferdinand, fratele princesei. Bocskai, printr-o ceremonie obicinuită în căsătoriile prinților, se puse în patul de nuntă. Nemții însă tot nu trimise deocamdată pe mireasă la soțul ei, până în vară.^[183]

XXIV

Izbânzile românilor în Dobrogea. Asediarea și prădarea Brăilei.

Domnii români nu pierd vremea așteptând armata lui Sigismund, ce nu veni, și caută a se folosi de izbânzile lor și de spaima ce ele au adus vrăjmașului, în vreme ce oștile lui Aron cuprinde Măcinul și alte cetăți și răscoală toată Dobrogea — unde două escadroane de moldoveni bate în două rânduri două cete însemnate de turci și le ia două stindarde^[184] — ai cărei locuitori, urând tirania turcilor, se ridicară cu toții și curățiră țara lor de dânșii. Apoi se învârtejește și ia cu sila Chilia, Benderul, unde tăie în bucăți pe beiul cu 600 turci, luând multe turme de dobitoace,^[185] și în urmă merge de asediază de a doua oară Cetatea Albă, arzându-i foburgurile, după ce au risipit oștirea beiului acelei cetăți, atât încât d-abia a scăpat teafăr, el al optulea, lăsând în puterea moldovenilor steagurile, tobele, trompetele și cele mai multe avuții ale sale.^[186]

Mihai, omorând mai mult de o mie turci,^[187] cuprinde Ismailul, unde găsi 70 tunuri de baterie, două din care era însemnate cu armele împăratului Ferdinand și două cu ale lui Huniad Ioan. Aceste 4 tunuri Mihai le trimise în dar la prințul Transilvaniei.^[188] Și după ce lăsă în Ismail o garnizoană de 2 mii români,^[189] trecu apoi iarăși Dunărea, pustiind orașele turcești ce mai rămăsese în Bulgaria. La întoarcerea sa în Țara Românească, cu toate că curgea de trei palme apa pe gheața Dunării, viteazul domn („l'intré pide Valaque“ — De Thou) mepriză o primejdie așa de învederată și trecu cu toată prada sa de ceailaltă parte a râului,^[190] în vreme ce tătarii năvălea în Moldova. Poapta numind de domn în Țara Românească pe unul numit Ștefan, însărcinând pe capigi-pașa și pe pașa Silistrei, cu multă putere de turci, tătari și ieniceri să-l ducă în scaun. Mihai, aflând aceasta, trimise pe Albert Kiraly, care, întâmpinând pe dușman la 16 martie,^[191] îl sparge și il fugărește, și cetațuia Silistra, cruțată pân-atunci, o asemănă cu pământul; apoi, nemaiîntârziind, se invârtejește la orașul neîntărit Turtucaia, cale de o zi de Rusciuc, îl aprinde, ucigând mulți din locuitori, și se întoarce în grabă, pân-a nu dezgheța de tot Dunărea, la București, unde se află Mihai. Acesta îl porni îndată la Brăila, în ajutorul lui Mihalcea.

Mihai trimise de vro câteva zile pe Mihalcea din nou ca să ia Brăila și să-și răzbune rușinea ce-a primit, fiind silit, la cea dintâi asediere, a se depărta. Cetățuia Brăilei era întinsă și cu un zid gros, întărit cu palisade de pari.^[192] Armata toată ce o împresura, români și unguri, după mărturia de îndoit a cronicarilor turci, se urca la 20 mii, cu multă artilerie.^[193] Garnizoana cetății era de trei mii turci,^[194] și nu le mai putea veni alt ajutor, căci Dunărea dezghețase.^[195] La apropierea creștinilor, garnizoana ieși din cetate și începu a-i hărțui, dar fu îndată silită a se închide în cetate și d-a se apăra cu tunurile și puștile. Asediatorii deschiseră și duseră șanțurile (tranchée) prin trei locuri și grăbiră mult asedierea, în 16 zile. În capătul acestui timp, la 30 martie, asediații, nemaiputând a se împotrivi, se sfătuiră a se preda à composition, la care fură siliți a se supune. Dar Mihalcea, ce era născut din Brăila, nu vrea a le da altă capitulație decât voia d-a ieși numai cu femeile și copiii lor fără a lua nimic din avuția lor. După rugămințele însă ale lui KaraCeauș, Mehemet-Beg și Mustafa-Ceauș, deputații garnizoanei, căpitanii unguri jurară pe credința lor că nu li se va face nici un rău (fort) și că pot lua cu dânșii orice or vrea. Așa, până nu trece dincolo Dunărea, ei îmbarcară pe corăbii aproape o mie cântare de scule ale lor și începură a iesi din cetate, spre malul Dunării, plângând și țipând tare.^[196] Dar ai noștri, zărind că cu straiele lor duc și bani și încă și în pâini ascunsesera aur topit,^[197] orbiți de dragostea jafului, la care foarte mult se deprinseseră, cu paguba disciplinei, călcară credința dată și capitulația și se aruncară asupra sărmanilor turci, începând a despuia pe unii, pe alții mai însemnați a lua robi și pe vro câțiva a ucide. Kara-Ceauș, văzând această călcare a capitulației, le strlgă: „Mincinoșilor! este oare vro religie care să ierte ce faceți?“ Atunci Albert Kiraly cu celelalte capete ale armatei puseră săbiile în mână spre a opri pe creștini d-a maltrata pe turci, ucisera vro câțiva din cei mai îndărătnici și ocrotiră trecerea acestor nenorociți pe celălalt mal al Dunărei.^[198]

XXV

Facții între boierii din țară, cu Manta în cap. Insurecția între sârbii din Orșova potolită. Fărcaș trădat pe lângă Vidin.

În vreme ce Mihai se străduia cu atâta vârtute împotriva dușmanului din afară, zavistea boierilor semăna sămânța împerecherilor dinlăuntru. O seamă de boieri, văzând energia și calitățile deosebite ce desfășura Mihai, se temură că acest om eroic să nu curme puterea și supremația lor în stat, ce cu atâta nevoie izbutiseră a întemeia asupra puterei domnești. Începură a vedea într-însul un urmaș din acei domni ca Mircea, Dracula, Țepeș, care într-o vreme zdrobea pe dușmanul din afară și apăsa puternic, dimpreună cu facțiile, anarhia și partidele dinlăuntru și libertatea publică. Alții, din descurajare, socoteau că războiul început nu va putea fi așa norocos până la sfârșit; alții încă erau mânați ca totdeauna din patimi, ambiții și uri individuale. Toate aceste facții, în capul cărora era banul Manta, se uniră și complotară ca să doboare pe Mihai și să cheme pe turci. Complotiștii băgară fără de veste în Craiova un trup de 5 000 sârbi, strânși în leafă de dânșii, și se sculară de față în contra domnului. Acesta trimite îndată un trup de oștire la Craiova, care năpădește în oraș zdrobindu-l tare și gonește pe dușmani până îi trece înot Dunărea. Mihai se purtă cu multă mărinimie către boieri, dușmanii lui, îi iertă pe toți împreună cu capul lor, banul Manta, care, după cum spune Walther, trăia încă la 1598.^[199] Apoi acea oștire merse supt Albert Kiraly (Farkaș) de triumfă prin flăcări de orașul Nicopoli. După atâtea isprăvi mărețe și strălucite, românii încercară și o pierzare. Farkaș, având cu sine un trup de 3 mii români, sârbi și unguri, fu înșelat de doi custozi români, cumpărați de turci cu 2 mii aspri, care îi asigurară că vro sută de turci pradă pe locuitori în preajma Vidinului și că-l rog acei locuitori să alerge în ajutorul lor. Farkaș, încrezător, se duce și cade în mijlocul unei armii de 30 mii turci, supt un agă. Cei mai mulți din ostașii săi, împresurați de vrăjmași, pieriră.^[200] El numai cu puțini putu scăpa.

XXVI

Rezumarea acestei campanii și importanța ei.

Cuprinderea Brăilei încheie glorioasa campanie de iarnă de la 1595, fără asemănare în istoria lumei. Niciodată simțimântul libertății în inima unui popor mai puternic nu îmbărbătă. În patru luni, nesocotind rigoarea iernei, numărul cel mare al dușmanului, pururea în câmpul bătăliei, mereu ca niște uriași s-au războit. Într-o vreme așa de scurtă, românii din ambele țări se luptară în 10 bătălii însemnate cu dușmanii, le împrăștiară mai multe armate, cuprinseră și prădaseră la 25 orașe mari și cetăți puternice^[201] și mai multe mii de sate pustiiră, și Constantinopolul însuși îi văzu pustiind prin fier și flăcări până la porțile sale.

---

1. După o veche lege a Împărăției la care însă până atunci nu fuseseră supuse Țara Românească și Moldova (Cantemir, t. 1, p. 119); Hammer, p. 265; Ureche; Cronicele române.
2. Ureche.
3. Walther; De Thou, p. 507.
4. Palla, p. 98.
5. Walther.
6. Walther.
7. Această biserică o zidi la 1598 (Istoria tis Vlahias…, p. 264).
8. Bethlen, t. IV, p. 274-277.
9. Mignot, t. II, p. 260 și 261.
10. Walther și alții. „Împodobit cu manta de aur și în cele mai bogate vesminte de paradă domnești, fu spânzurat“ (Sagredo, p. 754).
11. Walther; „Se găteau a face meceturi“ (Ist. Vlah., p. 264). „Mihai-Vodă, după atâtea jelbi ce a dat la Poartă, ca să dea nizam, neizbutind nimic, se sfătui cu boierii și cerând ajutor de oaste la Transilvania și la Moldova etc.“(Ibid.).
12. Seadedin.
13. Walther.
14. Cronica lui Costantin Căpitanul.
15. Seadedin; Stavrinos Vistierul; Naima.
16. Hammer, t. II, p. 202; Sagredo, p. 705, face acest portret de MahmetIII: „Fu înfrânat în tinerețe, desfrânat și cărnos (dat plăcerilor trupești) în vârsta bărbătească. Se destrămă pe dânsul spre a face alții. Născu 50 feciori și fete. Una din favoritele lui, mângâindu-l, îi zise că în zadar se ostenește, căci nu naște oameni spre a locui lumea, dar spre a împopula mormintele. Trăi ani 56, în domnie 20. Muri de apoplexie; și tremuratul lui împiedecă ca să nu mai facă pe alții mai mult a tremura. Fu supărător… [mss. rupt] Vătămător ungurilor… [mss. rupt] Degeneră din vitejie… [mss. rupt] Nestatonic, temător, bănuitor, nehotărât, dar stăruitor în ceea ce întreprindea: astfel păstra legea, încât se opri pentru totdeauna de vin. Fu într-atât de interesat, încât își vindea până și florile din grădină. Nu stima alte litere decât cele ce încunjura moneda. Fu crud și scump, păcate originale a principilor din această țară. Plăti cu nemulțumire slujbele cele mari, și vițiurile sale fură atât de multe, încât nu lăsară loc virtuților.“
17. Hammer, t. II, p. 266.
18. Hammer, t. II, p. 269.
19. Hammer, ibid.
20. Hammer, t. II, p. 269.
21. Schiller.
22. Hammer, t. II, p. 269.
23. De Thou, p. 196.
24. Walther.
25. Istvanfi; De Thou, t. XII, p. 190: 2 iunie 1594.
26. Tomasi, p. 7 și 8.
27. De Thou, t. XII, p. 192.
28. De Thou, t. XII, p. 206.
29. Bethlen, t. II, p. 256.
30. Bisselie.
31. Hammer, p. 267.
32. Bethlen, t. III, livre VII, p. 35, 44 et 62.
33. Ibid., p. 140.
34. Istvanfi, I. XXIX.
35. Herrera, III partie, p. 471.
36. Tomasi; Istvanfi.
37. De Thou, p. 233, XII.
38. Istvanfi.
39. De Thou, t. XII, p. 235.
40. De Thou, p. 234, XII.
41. Vezi în Spontoni, p. 20, chipul arestărei.
42. Bethlen, t. III, p. 471.
43. Istvanfi; Bethlen, livre VIII, t. III, p. 461-479.
44. Spontoni; Istvanfi.
45. Bethlen, t. III, p. 486.
46. Istvanfi.
47. De Thou, t. XII, p. 237.
48. Hammer, p. 270; Sacy, Histoire de Hongrie, t. II, p. 191.
49. De Thou, p. 213.
50. De Thou, p. 214.
51. De Thou, p. 214.
52. Hammer, p. 272.
53. De Thou, t. XII, p. 194.
54. Constantin Căpitanul, Mag. ist., t. I, p. 228.
55. Seadedin, p. 76.
56. De Thou, p. 237.
57. Constantin Căpitanul, Mag. ist., t. I, p. 228 și t. IV, p. 277.
58. Aici cu sensul vechi: oprimare, năpăstuire (n. ed.).
59. Kogălniceanu.
60. Walther.
61. Magazin istoric, t. IV, p. 227.
62. Istvanfi.
63. Cronica română, în Magazin, t. IV, p. 227.
64. Engel, p. 224; Filstich.
65. Walther.
66. Wilkinson, Voyage dans la Walachie et la Moldavie, p. 23 (N. B. El înțelege prin acești trei mii ieniceri pe cei ce se afla în țară și care fură uciși la 13 noiemvrie).
67. Fotino, t. II, p. 116.
68. Naima.
69. Seadedin, p. 91-94.
70. Istvanfi.
71. Hammer.
72. Walther; Bethlen, t. IV, p. 277.
73. Cronicele române.
74. Seadedin.
75. Magazin istoric, p. 278, t. IV; Walther.
76. Cantemir. t. I, p. 91.
77. Walther.
78. Magazin istoric, p. 280.
79. Istvanfi.
80. Walther.
81. Istvanfi; Walther.
82. Walther.
83. Istvanfi.
84. Engel, p. 231.
85. Istvanfi; Walther.
86. Walther.
87. Walther; Istvanfi.
88. De Thou, t. XII, p. 514; Baltazar Guerrin, p. 134; Montreux, p. 514.
89. Montreux, p. 514; vezi în Doglioni o anecdotă.
90. Seadedin; Naima.
91. Guerrin, p. 171.
92. Esprinchardt.
93. Walther.
94. Esprinchardt, p. 249.
95. Botero, p. 96.
96. Botero, p. 96.
97. Walther.
98. Esprinchardt, p. 249.
99. Ibid. Despot-Vodă, la 1562, urcase tributul din 30 000 galbeni ce era mai înainte, la 40 000 (Hammer, p. 113). La 1574, Moldova plătea 60 000 galbeni tribut și sultanul ceru a-l îndoi; pentru aceea se revoltă Ion-Vodă (Hammer, p. 193).
100. Botero, t. III, p. 120, și Hammer.
101. Campana, t. II, p. 810.
102. Seadedin; Naima; Walther; Istvanfi.
103. Ureche; Walther.
104. Seadedin; Naima.
105. Seadedin, Naima, Doglioni, Campana, Stavrinos, Cronicele române. Toate aceste bătălii din începutul anului 1595 sunt foarte încurcate de deosebiții cronicari străini. De pildă, pe acest Mustafa-Pașa, Walther îl numește Ahmet-Pașa; Istvanfi: Hafis-Pașa; Guerrin, Dantiscani: Habrin-Hassan-Pașa; Herrera: Assan-Pașa, fiul lui Ibraim-Pașa. Cronicele turcești, românești și italienești îl numesc Mustafa.
106. Seadedin; Naima.
107. Ibid.
108. Istvanfi; Walther.
109. Walther.
110. Cronicele române,
111. Walther.
112. Cronicele române. Herrera spune (p. 552) că împreunându-se 7 mii munteni și moldoveni și trecând Dunărea, izbiră pe Asan-Pașa de Buda, pe care îl biruiră, omorându-i 4 mii turci, apoi pustiiră tot până unde se varsă Dunărea în Marea Neagră, luând, între alte locuri, Smilul, Ageman, Chilia, Menestro, Baba, Casachi, Măcin, apoi Silistra și Nicopole; apoi bate pe Ioan, fiul lui Ioan Bogdan, care venea cu Asan-Pașa, fiul lui Ebraim-Pașa, apoi iau Tighina și Alba. (Asemenea spune Campana, Histoire, t. II, p. 857).
113. Cronicele române; Walther.
114. Cronicele române.
115. Șerbătești, în județul Vlașca; Ist. tis. Vlah., p. 264.
116. Walther.
117. Cronicele române.
118. Ibid.
119. Walther.
120. Ibid.
121. Cronicele române; Ist. tis. Vlah., p. 264.
122. Walther.
123. Walther; Cronicele române.
124. Walther.
125. Cronicele române.
126. Walther.
127. Cronicele române.
128. Walther.
129. Cronicele române.
130. Ibid.
131. Walther; Cronilele române.
132. Cronicele române.
133. Campana, Hist., t. II, p. 859.
134. Walther.
135. Walther.
136. Ibid.
137. Walther; Doglioni; Istvanfi.
138. Campana, p. 36; Guerrin, p. 126; Montreux, p. 499; Iacobi Francus, p. 139.
139. Walther; Seadedin; Naima.
140. Istvanfi.
141. Cronicele române; Walther; Fessler, t. VII, p. 337.
142. Walther.
143. Doglioni, p. 9.
144. Stavrinos.
145. Istvanfi; Walther; Cronicele române.
146. Istvanfi.
147. Walther; Istvanfi.
148. Engel, t. II, p. 272.
149. Ibid.
150. Seadedin, p. 100-130; Naima.
151. Campana, Hist., p. 857.
152. Guerrin, p. 115.
153. Istvanfi; Walther; Cronicele române.
154. De Thou, t, XII, p. 507; Guerrin, p, 121; Montreux, p. 500.
155. Montreux, p. 500.
156. De Thou, p. 507; Guerrin, p. 121; Montreux. p. 500.
157. Montreux, p. 500.
158. De Thou, t. XII, p, 593.
159. Guerrin, p. 133; Campana, p. 36.
160. Guerrin, p. 118; Herrera, p. 557.
161. Guerrin, p. 116; Iacobus, t. V, p. 110.
162. Mag. ist., t. IV, p. 281.
163. Seadedin; Naima.
164. Epistola lui Aron-Vodă către principele Transilvaniei, Reusner, Ep. Turc., p. 122.
165. Seadedin; Naima.
166. Seadedin.
167. Seadedin.
168. De Thou, t. XII, p. 568; Bethlen, livre VIII, p. 578.
169. Reusner, Ep. Turc., p. 122.
170. Montreux, p. 500; Guerrin, p. 123; Dantiscani, p. 213; Jacobus Francus, p. 137.
171. Guerrin, p. 133; De Thou, t. XII, p. 513.
172. Guerrin, p. 126.
173. Miron Costin.
174. Guerrin, p. 126.
175. Sagredo, p. 699.
176. De Thou, t. XII, p. 239.
177. Istvanfi.
178. Montreux, p. 496.
179. De Thou, t. XII, p. 501-502; Montreux, p. 490; Sacy, t. II, p. 112; Bethlen, t. III, p. 513-530; Campana,Hist., t. II, p. 858; Du Mont, Corps dipl., t. V, part. I, p. 514.
180. De Thou, t. XII, p. 503; Tomasi, p. 61; Spontoni, p. 51.
181. De Thou, t. XII, p. 503.
182. Spontoni, p. 52.
183. De Thou, t. XII, p. 503.
184. Ep. lui Aron, Reusner, Ep. Turc., p. 122.
185. Doglioni, p. 206.
186. Ep. lui Aron, Reusner, p. 122. Herrera, p. 557, spune că la Smil omorâră mai mult de 2 000 turci și găsiră 34 tunuri, din care unele de la Huniad, și lăsară garnizoană 2 000 români, fiind cetatea tare. Zice că Smilul se luă de Andrei Borestay. Zice că Albert Kiraly, la 10 sau 6 mai, după ce cu o trupă de români a bătut 3 000 turci ce venea prin Moldova, omorându-le 2 000 de oameni, luă lesne Silistra și apoi veni la Brăila cu multă pradă (Campana, Hist., p. 861).
187. Beyerlinck, t, II, p. 225.
188. Bethlen, t. III, p. 534. Aceste tunuri se credea a fi fost luate de Ștefan cel Mare în bătălia vestită ce câștigă asupra lui Matiaș Corvin, regele Ungariei, la Baia (Miron Costin).
189. Guerrin, p. 124 și 134; Montreux, p. 500 și 514; De Thou, p. 514.
190. De Thou, t. XII, p. 514.
191. Walther; Frachetta, p. 3.
192. Walther.
193. Seadedin.
194. Guerrin, p. 134.
195. Seadedin.
196. Seadedin.
197. Montreux, p. 114.
198. Seadedin; Naima; Hammer.
199. Walther.
200. Ibid.
201. Orașul de Floci, Brăila, Giurgiu, Rusciukul, Măcinul, Turnul, Isaccea, Hârșova, Silistra, Ismailul, Chilia, Benderul, Cetatea Albă, Baba, Sistovul, Cernavoda, Oblucița, Rasgradul, Provata, Dobricea, Zagora, Turtucaia, Nicopolea, Vracea, Vidinul.