Românul în glumele și datinele lui

 

Un străin, care n-a umblat prin țările locuite de români, care nici n-a convenit cîndva cu oameni de ai noștri, dar care ne-a cetit istoria de la descălicarea noastră aici, în Dacia Traiană, și pînă în zilele noastre; un străin, care din iubirea către știință a scrutat toate izvoarele istoriei noastre, după ce s-ar fi convins de necazurile prin care am trecut, de lipsele cîte am răbdat, de nedreptățile cîte am suferit, ne-ar crede un popor plecat, îngenuncheat, slăbit, numai cu formă de om. Ar presupune de noi că sîntem ca un ogor, care deși roditor cîndva, dar exploatat continuu și neîmbunătățit în aceeași măsură prin îngrășare, azi este steril, nedestoinic de a produce ceva; ne-ar crede ca pe o mină exhauriată, ca pe o lămîie stoarsă.

Dar nu este așa! Deși mult cercat de soarte și împrejurări, deși mult bîntuit de nefericiri, deși rupt de la tulpina sa străveche, deși împărțit în mai multe monarhii și două confesiuni, deși cotropit în toate provinciile ce le ocupă, de neamuri străine, el, românul stă ca stînca neclintit, ca stînca de care se bat valuri și uragane și cu cît valurile sînt mai fioroase și mai turbate, cu atîta apare mai măiestrită. Așa este poporul nostru! Plin de viață și de tărie, tînăr și viguros ca un june care-i mai zdravăn. Semn că munca l-a învîrtoșat, iar necazurile l-au oțelit. Pe cît e de sprinten la umblet, la lucru, răbdător, la împlinirea lucrării, așezat la grai, gînditor pînă să înceapă ceva, iubitor de curățenie și de veselii, bucuros la ospețe, pe atît urăște tăndălitura, nedibăcia, nerăbdarea, murdăria, zgîrcenia și luxul.

Dar ceea ce nu-i convine, el rar o spune fățiș, rar dă cu bîta în baltă. Spiritul lui cel viu a născocit mii de proverbe și zicători, prin care bate șaua să priceapă... iapa.

Drept este că românul și batjocorește și vorbește bucuros pe toți cei ce nu sînt după gustul său. Nimeni nu rămîne nesatirizat de el, fie el acela cine a fi, numai să-i vină în minte cum nu i se pare, pentru că el crede om după chip și după asemănare pe cel de o fire cu el.

Ca să se vadă lămurit cele zise, pînă atunci voi aduce numai unele exemple.

Ei între ei, țăranii, se slobod întreolaltă la multe glume, care cărturarilor li se par de multe ori necălite. Cerce însă un cărturar a o face aceasta între țărani și deloc își aude dintr-o parte sau din alta: Ori te poartă cum ți-e vorba, ori vorbește cum ți-e portul. Mulțimea izbucnește într-un rîs cu hohot, iar cel ce și-o auzi, rămîne opărit cu apă rece.

Pădure fără uscături nu se poate și nici un popor numai cu indivizi unul ca unul, așa și poporul nostru. Dar el nu-i cruță, tot ce nu-i convine spune franc și lămurit.

Dar tot cum știe el, bate șaua. Așa bunăoară: o fată avută, dar urîtă se întîmplă de-și capătă un bărbat de care doar n-ar fi vrednică; poporul o vede, dar o și vestește în cîntec:

Moșia și moinele
Mărită urgiile;
Moșia și sutele
Mărită și mutele!
Oi sărace, moine lungi,
Cum măritați mute-n dungi;
Oi sărace, moine late,
Cum măritați dude-umflate!

Intră în horă ori în șezătoare o fată mîndră, dar cam gingășică, care cam ocolește lucrul, deși e săracă, ori nu chiar atît de avută cît să se poată răzima în bogăție. Feciorii noștri o primesc cu:

Am o mîndră ca și-o cruce,
Dar la lucru n-o pot duce;
Dimineața-i roua mare
Și se udă pe picioare,
Peste zi soarele-i nalt
Nu poate lucra de cald;
Colo cam pe la ojină
O pișcă țînțari de mînă;
Seara cînd se răcorește
Zice că se ostenește.

Este un fecior cam prea mic de statură; să nu gîndiți că rămîne fără cîntec, nu-l lasă ele fetele fără o leacă de cîntare:

Am un drăguț cît un ied,
Secerînd în holdă-l pierd;
Nu știu ce i-aș da să crească,
Țîpa-l-aș în cîmp să pască...

căci fetele noastre-s dedate a vedea tot feciori zdraveni, voinici, nu niscai nimurugi. Pe feciorul mereleu, tîndălău, bohîndac, îl batjocoresc fetele tot în cîntec:

Am un drăguț tare drag,
Îl poți pune și jurat
Și ciuhă din sus de sat;
Hei, sărac drăguțul meu,
Că-l poți pune și birău
Și ciuhă din sus de tău!

Presimțește poporul, că cutare, care umblă de dîra însuratului, are s-o scoată rău la cale cu aceea pe care și-o alege, deci îi face numaidecît cîntec:

Ardă-l focul pe socrul
Mult păzi cu adaosul
Pînă-mi mîncă paosul!

Pe fata ce nu știe țese, căci țesutul, torsul și cusutul sînt lucruri ce se înțeleg știute de fiecare româncă, pe lîngă lucrurile cîmpului, pe fata care nu știe dar țese, o satirizează prin cîntecul:

Ardă-mi-te focul, spată,
Că toată-mi faci pînza spartă
Și te-ar fi trăsnit, război,
Că-mi faci pînza-n lătunoi!
Ciudă mi-i și pe sucală
Că-mi face pînza prea rară!

Cînd poporul bagă de seamă că două tîndale nevrednice de a ține casă și masă, au dragoste serioasă, cu gînd de a se lega de lume, îndată le descîntă:

Asta-i fata omului,
Norocul feciorului;
Norocu-i destul de rău.
Că fecioru-i meteleu.
Hei, și fata-i somnoroasă,
Și fecioru-i rău de coasă.

Dacă careva fecior de bogătoi din fală, umblă și vara încroșnat, colea în sărbători, ca să se arate mai mult decît alții, ceilalți feciori și lui i-o strigă, ori că i-o cîntă fetele:

Astă vară pe săpat
Șapte fete-au degerat,
Dar eu știu un meșteșug,
Toată vara nu mă frig
Cu cisme și cu cojoc
Pe vătruță lîngă foc.

Un fecior umblă în ruptul capului după o fată, care însă nu-i are grija; dacă însă ea vede că el zău nu se nădăiește, ci-și tot bate capu-n secret, tot pescuie a dragoste de silă, dar de nevoie, ea îi face cîntec:

Auzi, bade, ba nu tu,
Te sărut, dar nu amu;
Te sărut, și nu pe tine,
Cînd am vreme, am pe cine!

La feciorul sărac și fălos care-și închipuiește că după el orice fată trebuie că așteaptă cu dor și drag, fetele noastre-i cîntă:

Badea-i voinic și se ține,
Sărăcia-l pune bine;
Nu te uita, bade, mîndru,
Că și gîndu de mi-ar sta
Măicuța nu m-ar lăsa.

Și

Badea numai cisme are
Și se ține gazdă mare;
De-ar avea și cioareci noi
Nici n-ar vorovi cu noi!

și

Badea-al meu s-a lăudat
C-ar fi putred de bogat;
Cum mă ia, mă bagă-n curte,
Curtea-i plină de cucute;
Din curte mă bagă-n tindă,
Tinda-i fără nici o grindă;
Din tindă mă bagă-n casă
Casa-i fără nici o masă;
Din casă mă suie în pod,
Cucuruz, nu-i niciun strop;
Mă suii în pod desculță,
Nu mă lovii de grăunțe;
Mă suii fără lumină,
Nu mă lovii de slănină!...

La feciorul nesocotit, care numai nu se topește de dragul unei hîde, îi cîntă ortacii lui, dar cu deosebire fetele, așa:

Bade, de drăguța ta
Rîde țara și lumea:
Că la față-i ca moartea,
Și la ochi-i ca mîța;
Păru-i zboară
Ca la cioară,
Dinții, mari,
Ca la măgari...

Iar fetele, uitați-vă cum răspund la astfel de feciori:

Bădiță, de dragul tău
Toate mor broaștele-n tău,
Cu vremea-oi muri și eu.

La una ce-i pe calea măritișului, fără ca ea să știe bine lucrurile ce se țin de o găzdoaie bună, îi cîntă:

Cînd eram la mama fată
Fui măiastră și bărbată:
Io-mpungeam, mama cosea,
Frumoasă formă făcea,

ori:

Cîtu-i lungul și lumea
Nu-i drăguță ca a mea:
Se culcă-n sfințit de soare
Și se scoală-n prînzul mare,
Nici ochii nu și-i deschide
Și-i cu degetele-n blide;
Nici pe obraz nu se spală
Pîn’ce caută prin oală:
N-o rămas ceva de-aseară?
De vede că n-o rămas,
Prinde-a forăi pe nas...

Apoi las dacă nu biciuește poporul nostru pe cel cu calicia lucie. Iată cum îi cîntă:

Cine dracu-a mai văzut
Măruț roșu pădureț,
Badea slugă și măreț?
N-are la ce să mări,
Că n-are grădini cu pruni,
Numai clopul cu păuni;
N-are grădină cu pere,
Numai clopul cu petele;
N-are plug cu patru boi,
Nici suman de pe-a lui oi.

și:

Mîndru-i badea și fălos,
Sărăcia-l pune jos;
Mîndru-i badea, bată-l sfîntu,
Săracu-i, mînce-l pămîntu:
Și de pită și de sare
Și de cîte-s pe sub soare.

și:

Măruț roșu pădureț,
Badea slugă și măreț;
Și nimica nu-i a lui
Numai pleasna zbiciului.

și:

Mă bădiță, fala ta,
Numai pipa și bîta
Și jocul dumineca!
Ori:
Nu te ține, bade, mîndru
Că la tine nu mi-i gîndu,
Că io, bade,-s învățată
Să mă duc cu junci la apă.
Dar la tine ce-o mînca?
Mîța și pe mamă-ta?

Ori:

Pălăria ta, mă Ioane,
Toată-m primburi și-n barșoane
Și părinții-ți mor de foame!

A adus naiba moda de fetele, cu deosebire celea așa numite civilizate, se tund în frunte; de la ele a mers moda și la fetele de țărani din părțile bănățene.

Poporul știe că fata, care-i fată-n păr și-i cumsecade, trebuie să aibă tot părul; deci văzînd ce-i și cum s-a pus și i-a croit cîntecul:

Cine dracu-a mai văzut
Iepure înfundat în bute,
Fată mare tunsă-n frunte?

Pe omul mare, zdravăn, dar rău de lucru, nu ți-l slăbesc din:

Cu bărbatul cît un steag;
Foamea dracului ce-o trag;
Și de foame-aș mai uita,
Dar n-am cu ce mă-ncălța!

Zis-am mai în sus că pădure fără uscături nu se poate; în o parte a poporului nostru s-a încuibat negrul păcat al beției. Străinii, văzînd pleava poporului nostru dedată beției, cum sînt altcum drojdiile altor popoare, judecă pe întregul popor astfel, dar sînt în rătăcire, deoarece masa poporului nostru, mulțimea, urăște beția și satirizează pe băutori, cu speranța că ei s-or îndrepta. Dar dreaptă-i vorba celuia: Nici urzica pom, nici bețivul om! Uite cum cîntă muierei băutoare:

Cu nevasta băutoare
Să nu-ntinzi grîul la soare,
Că duce-o mierță în catrință
Și strigă la crișmăriță:
Cîtă băutură-mi dai
Pe fărină de-un mălai!
Ea-și bea poalele chiar noi
Și opregul dinapoi!

Iar bărbatului băutor îi cîntă:

Cu bărbatul băutor
Nu-i face pită-n cuptor,
Numai mămăligă-n oală,
Și-aceea-i mînca-o goală!

Apoi că românul nu poate suferi tîndale, se vede apriat din împrejurarea că fie cineva cît de bogat, că dacă-i un papă-lapte, un tîndală, puține fete lăcomesc la... bogăția lui; iată cum îi cîntă cele mai multe:

Decît după-un ciotolog
Să-mi întoarne caru-n stog,
Mai bine după-un sărac
Numai să trăiesc cu drag.

și:

Decît car cu șase boi
Și cu mutul modoroi,
Mai bin’ n-aibă nici o vacă
Numai ochii lui să-mi placă;
C-om munci un an și doi
Și ne-om face car cu boi;
Și de ne-om fi dragi laolaltă
Ne-om face casă de piatră...

De unde lămurit se vede că românul prețuiește averea numai în rîndul al doilea, mai întîi e plăcerea; apoi: De care fecior place fetelor? s-a văzut în cursul acestui tratat și vom mai vedea una, alta.

Cum am mai zis, românul nu poate suferi pe omul închipuit, i-o și spune oblu-n față, unde dă de-i iese în cale, dar i-o spune în cîntec filosoficesc: nu în mod prostesc, ca varvarii și păgînii:

De-ar fi mîndra cum se ține,
N-ar mai fi frunză pe spine,
Dar mîndra-i numai cum poate
Pe spini-s frunzele toate

Și

De-ar fi lelea cum îi fala
Nu și-ar țese pînza vara,
Să-i mînce viermii mînjala!

Luxul a prins a se încuiba și în poporul nostru, cu deosebire în apropierea orașelor, unde servitoarele imitează pe stăpîne, de la servitoare trece apoi la fetele din popor. Curentului nu are poporul ce stavilă-i pune decît satira:

De-aș trăi pînă la toamnă
Să mă-nsor să iau o doamnă;
Doamna n-are comănac
Are-mama-un fund de sac
Și i-a face comănac;
Doamna n-are buibeleu,
Are mama-un lepedeu
Și i-a face un buibeleu.
— Lasă-le la dracu doamne
Că rabdă bugătă foame!

Dar nu numai în muieri, ci și în bărbați prinde a se încuiba luxul, prind a purta cămăși mai subțiri decît celea de cînepă, prind a purta năfrămi de mătase la grumaz, pieptare de postav bumbite, ciobote scumpe ș.a.

La astă stare de lucruri uite cum cîntă fetele noastre:

Dracul știe ce să fac,
Mi-a picat bădița drag,
N-am cămașe să-l îmbrac,
Eu i-aș face dintr-un sac,
Sacu-i gros, badea-i fălos.

Fetele noastre de regulă se mărită de tinere sub 20 de ani. Dacă o fată trece de 20 și de 25 ani, atunci e poreclită fată bătrînă; ca atare nu mai are trecere la feciori, nu mai are ce căuta la joc. Dacă însă se duce totuși la joc, rămîne nejucată și feciorii îi strigă:

Dragile mele de fete
Cum razimă cel perete,
Și mă doare inima
Că nu se pot mărita.

Și:

La căsuța cea din bîrne
Fetele toate-s bătrîne;
Și s-au încrețit pe frunte
Ca ciupercile din munte.
Și-au purtat un car de flori
Tot nu le vin pețitori;
Și încă un car vor purta
Și tot nu s-or mărita.

Prins-au pe ici pe colea a purta fetele și nevestele noastre năfrămi de mătase. Bărbații bine văd că aia-i o ruină, dar ce să facă, plătesc și tac pentru pacea de jos. Își răzbună însă prin satiră:

Fata care-i în mătasă
N-ai la ce s-o duci acasă,
Că-i trebuie țesătoare
Și se culcă tot cu soare
Și se scoală-n prînzul mare...

Urăște poporul nostru luxul nebunesc, dar nu mai puțin urăște delăsarea și murdăria: simplu, frumos și curat este idealul lui. Iată ce zice, dacă vede o muiere, care din vina ei este slab îmbrăcată:

Fetele de la Giurgești
Au cămeși păcurărești
Și poale de sac de pești!

Apoi numai atîta îi trebuie unei fete ori neveste, să iasă dumineca în sărbători cu haine nelăute că o dată și aude:

Frunză verde lemn de corn,
Pe mîndra-o am tras pe horn
Că n-are ușă la casă
Și-i cată pe horn să iasă...

Văzînd poporul cîte o fată zglobie, fuicașă, care numai să fie și ea cu bărbat, stă gata a se mărita după un calic și leneș, numaidccît îi face cîntec:

Hai, mîndruță, după mine
Că te-oi ținea foarte bine,
Că mi-i casa-n deal la cruce,
Suflă vîntul, lemne-aduce,
Ploaia pică,
Le despică,
Nu-i lucra, mîndră, nimică;
La moară nu te-oi mîna,
De nu-i merge nu-i mînca;
Desculță nu te-oi purta,
Că tu singură-i umbla.

Sau:

Haida, mîndră, după mine
Că te-oi ținea foarte bine,
C-am un coș cu gura-n jos
Care-i plin de grîu frumos;
Și-am un coș cu fundu-n sus
Încă de strămoșu pus,
Ăla-i plin de cucuruz.

Dar satirele românului sînt didascalice; uite cum învață pe o tînără mîndră, dar flămîndă:

Mîndră, cît dai pe cercei
Poți cumpăra doi viței;
Mîndră, cît dai pe mărgele
Poți lua două vițele;
Cît pe iia de mătasă,
Ai putea să-ți faci o casă.

Dar văzînd poporul ruina, la care împinge pe mulți luxul cel mare și nebunesc, se trage pe seamă și exclamă:

Rele zile-am ajuns, Doamne,
Că fetele toate-s doamne,
Poartă laibăr de barșoane,
Părinții le mor de foame.
Luați seama, oameni buni,
Ce vi-oi spune nu-s minciuni:
Toată muta-i cu păuni,
Mălaiu-i cu cinci zloți buni;
Toată muta-i împănată,
Mălai nu-i să îmbuce-odată!
Apoi cupa de fasule
Și aceea-i cu trei pițule.
Mai trăiește, măi omule!

Din cele pînă aci înșirate, lămurit se vede că poporul nostru urăște și combate următoarele vițiuri:

1. Lăcomia și cîștigul fără muncă.

2. Lenea și trîndăvia.

3. Fala goală.

4. Beția.

5. Închipuirea.

6. Luxul și făloșia.

7. Necurățenia și desfrîul.

Iar în schimb pentru acestea iubește și prețuiește de virtuți:

1. Cîștigul cu muncă dreaptă.

2. Hărnicia.

3. Simplicitatea.

4. Trezia.

5. Naturalitatea.

6. Curățenia și

7. Păstrarea.

Cine va studia dar cum se cuvine pe bunul nostru popor îl va afla muncitor și păstrător, harnic și treaz, simplu, curat, natural, isteț dar cu cumpăt în toate. Așa este el în genere și numai așa-l poate afla omul nepreocupat, care nu se grăbește a judeca pe cineva fără a-l cunoaște, numai din spusele unora sau altora, ori mult din vederea cîtorva indivizi, poate coada neamului, de care se află la toate popoarele lumii. Dar oare cine face regulă generală din excepții, decît nebunii și ignoranții? Și cum să numim pe aceia, care ne arată lumii după cum poate se știu pe sine a fire? Au nu este scris: Vai celui ce zice răului că este bun și bunului că este rău? Celui ce pune lumina întunerec și întunerecul lumină? Vorba lui Andrei Mureșanu:

În deșert se-ncearcă ai nopței argați
Să reverse umbră în loc de lumină,
Ale lor cuvinte nu prind rădăcină
Că nu ies din inimi, ci din creieri stricați.

Doina bate pe Rossler și pe alți falsificatori ai istoriei noastre, doina va bate și pe Brociner et comp. care în mod murdar ne prezintă Europei în „Nunta din Văleni” .

Noi le spunem numai cîteva vorbe românești: Cine vrea să scrie nuvele, ori piese teatrale din popor, studieze bine pe acel popor și literatura lui, ori dacă nu are cap ori paciență spre așa ceva, mai bine pună-se și adune zdrențe, că atunci cel puțin nu va fi calificat nici de răutăcios, nici de necioplit...