Românul de mâine

 

Domnilor studenți,

Sunt chemat să vă fac un raport despre românul nou, despre românul de mâine.

În zămislirea unei făpturi omenești, eu cred că întâietatea, preeminența, aparține sufletului și numai apoi vin influențele biologice.

Omul nou trăiește întâi creat în vis, trebuie visat.

Acest vis este uneori o revelație dumnezeiască.

Eu cre că la începutul creației unei făpturi de om este viziunea profetică, este visul unui om excepțional, a unui om mare, este imaginea ce și-o închipuie omul mare despre făptura omenească, trăind pe linia vremurilor.

Natura sufletului imită creația imaginară. Lumea sufletului are nevoie de ficțiune.

Mii și mii de tineri s-au sinucis fiindcă Goethe a socotit să pună sfârșit zilelor lui Werther.

Gândiți-vă ce datorăm viziunilor lui Hristos și ce datorăm închipuirilor lui Cezar.

Dimensiunile vieții trăite de Napoleon s-au răsfrânt și au dominat covârșitor asupra spiritului european, de-a lungul secolului al XIX-lea.

Încă acum atracția gloriei și a strălucirii asupra firii franțuzești este moștenirea gustului de panaș al grenadierilor din marile lupte napoleoniene.

La fel va fi să stăruie, în viitor, în simțirea românescă a românului de mâine, mândria cucerită și oțelită în luptele generației noastre pentru învierea națională.

Ați cugetat d-voastră ce miracol uimitor a fost creația lumii romane ?

Cum un pumn de oameni, cu câteva familii unite într-un oraș, au izbutit să ctitorească un imperiu atât de mare, atât de întins, atât de bine organizat și au creat și au impus umanității albe o cultură, legi pentru existența statului și viața societății, monumente și o limbă, care toate desfid veacurile ?

Minunea este, domnilor, virulența spiritului roman.

Deci, e bine, dar nu este necesar să fim cât mai numeroși spre a înstăpâni în nația românească o spiritualitate nouă.

Necesar este ca spiritualitatea aceasta să aibă o sănătate, o vigoare, o virulență superioară.

Prin urmare eu văd trei condiții pentru crearea românului de mâine :

1.-un om excepțional care să viseze profetic și să conceapă lucid românul de mâine, românul cerut de destinul Nației românești și să sădească în suflete visul său, printr-un prozelitism de fapte, de pilde, de cuvântări.

2.-o înmugurire, o eflorescență spirituală virulentă, în substanța românească.

3.-momente sociale de zbucium, de clocot de cutremur.

Am convingerea că toate aceste condiții se află în prezentul mediu românesc.

Eu cred, domnilor, că trăim în zilele de răspântie ale geniului omenesc.

Prima cerință a timpului nostru este pretutindeni crearea unei făpturi noi de om.

Acum se vântură de o parte rasele de stăpâni, de alta rasele de robi.

Trăim vremuri de o minunată însemnătate când se topesc și se modelează noi suflete de națiuni și se pregătesc rase și temperamente viitoare.

Trăim o epocă chinuită când se selecționează vietățile omenești menite să supraviețuiască în istorie.

Se disting deja în Europa câteva rase cu suflete împărătești, dominatoare.

Acestea sunt Italia și Germania.

Acum ne este dat să ne îndrumăm viitorul, fie spre o viață de stăpâni, fie spre un trai de robi.

Vrem să fim între ființele stăpânitoare ? Atunci trebuie să începem asupra caracterului nostru, asupra sufletului și asupra obiceiurilor noastre, o supraveghere și o educație aspră și totodată o neiertătoare chirurgie.

Ne așteaptă o peră dublă, una de vindecare și de curățenie, alta de creație.

Domnilor, trebuie să meditați bine și să înțelegeți că orice binefaceri de program social, economic sau cultural am voi să înfăptuim, nici stârpirea privilegiilor și încălcărilor politicianiste, nici înstăpânirea dreptății nemiloase și a cinstei, nici o gosspodărire cu drag de țară și de nație, nici unul din foloasele acestea nu pot fi statornic întemeiate fără schimbarea însăși a firii românești.

Își pun câțiva întrebarea dacă această operă creatoare a unei noi sensibilități românești este o operă de regăsire a eului etnic românesc sau de depășire a lui.

Problema aceasta nu este de fel ușoară.

Se întreține inutil asupra ei o ceartă stearpă și scolastică, o ceartă de cuvinte.

Eu cred, domnilor, că românul de mâine trebuie nu numai să-și regăsească firea sa românească de acum 300 de ani și să se mulțumească cu atât, ci trebuie să vrea totodată și să regăsească și să se întreacă.

Și în depășire însă este o limită, este limita naturii și este limita pielei.

Într-o fabulă cunoscută, broasca a vrut să se depășească și s-a umflat până ce a crăpat.

O plantă oricât am pune-o într-o seră, într-un climat și într-un teren care îi priește și oricât am forța-o, am stimula-o, ea nu va întrece niciodată marginile posibilităților ei, a menirei sale de plantă.

Niciodată spiritul roman oricât ar fi fost de antrenat nu și-ar fi apropiat aptitudinile spiritului grec ; nici spiritul german, însușirile spiritului francez.

Un morcov sau o urzică nu vor deveni niciodată o garoafă.

O plantă, însă, de exemplu o salcie, se poate dezvolta despletit sau în spalier.

Sunt pomi de aceeași specie care au crescut unii drepți și falnici, alții strâmbi, alții au rămas piperniciți.

Cred, că o creștere la voia întâmplării, necontrolată, desfrânată, nu împlinește destinul omului românesc.

Nu este destul să prezervăm atributele specifice ale firii noastre, trebuie însă să le facem să rodească, să le fertilizăm.

Românul de mâine lăsat să fie om al întâmplării, nu va fi omul menirilor românești.

Nu cred bună această temă prea fatalistă de gândire, care hotărăște că numai cele întâmplate, cele hărăzite nouă sunt înfăptuiri vii, potrivit voinței, potrivit rânduelii Celui de sus și ursitei noastre.

Dar chiar în ipoteza aceasta de gândire, putem afirma că însăși voința noastră de depășire, este o menire și o întâmplare care ne sunt sortite.

Dimpotrivă, cred că sub lumina, sub razele și căldura unui soare românesc, dinadins mai intens, înmugurirea vieții de mâine se va face în sensul firesc.

Prin exerciții spirituale severe și flagelând toropeala sufletului românesc, facem o operă de grădinărie, de plivire, de curățire a înrâuririlor care opresc o creștere optimă a făpturii de om românesc.

Această operă educativă nu este o operă de mutilare și schilodire a substanței noastre românești sau de stânjenire a creșterii sale firești.

Dimpotrivă, este o operă de pricepere și de facilitare a destinului nostru.

Omul românesc de mâine trebuie să fie cu totul diferit de românul de astăzi.

Românul de mâine trebuie să aibă gustul existenței severe, dure, eroice, să aibă simțul eului colectiv și al binelui nașional și să aibă cele două însușiri atât de zgomotos blestemate, să fie violent și să fie extremist.

Românul de mâine va avea conștiința că s-a născut spre a muri pentru Nația lui.

Istoria care a fost sorocită neamului nostru este încărcată de atâtea vremuri viforaoase, iar sufletul românesc este brăzdat de atâtea răni și zbârcit de atâtea încercări, încât s-a obișnuit să primească în adâncul lui orice nouă amărăciune cu o atavică resemnare.

Din vremuri de demult, sub puhoiul străin, sub împilările unei stăpâniri venetice românul a încovoiat spinarea și și-a înghițit durerea.

Sunt germeni de moliciune care s-au încuibat în nervii acestui Neam, sunt fermenții care descompun voința lui și infiltrează slăbiciunea în sufletul românesc.

O blestemată boală de sânge, un vierme atavic paralizează nervii motori ai firii românești și oprește pornirile la luptă fățișă pentru o viață mai bună și zvâcniturile de mândreie și de răscoală sufletească ale acestei Nații.

Suferințele par a fi copleșit vitalitatea Neamului nostru.

În piepturile românești tăciunele revoltei mocnește sub straturi groase de cenușă și zgură.

Rareori se mai aprinde câte o flacără și aceea -luați seama- este o flacără de ură.

Trebuie deci fără frică și fără șovăire extirpate vechile moravuri cangrenoase și obiceiurile păcătoase care paralizează centrele nervoase ale personalității românești.

Românul de azi are o fobie, o repulsie bolnăvicioasă față de orice opunere sau ciocnire mai violentă cu adversitățile vieții.

Această teamă de izbire, această alunecare spre facilitate împing traiul românesc de acum pe căile de minimă rezistență, pe căile piezișe și întortochiate care ocolesc obstecole, căile lingușelii, ale mișeliilor din umbră, ale tranzacției, ale compromisurilor sufletești, ale târguielilor de conștiință și ne târăște spre atitudinile de “sărut mâna” și de lichelism.

Trebuie să sfârșim odată cu tradiția asiatică care cere răbdare de vite și spinări încovoiate sub biciul stăpânirii.

Vrem să înlăturăm din amintirea sufletului românesc, imaginile care îl micșorează, imaginile debilitanteși deprimante de încălcare, de strivire, de împilări ale norodului românesc, imaginile izpravnicilor neomenoși, imaginile gloatelor pustiitoare turcești și căzăcești.

Să sfârșim odată cu resemnarea învinsului.

De vrem să fim învingători, să ne învingem întâi firea noastră de astăzi atât de greu apăsată de seculare amintiri de robie și de servilism.

Prima noastră izbândă va fi să deșteptăm din amorțeală nația românească.

Să găsim leacul năravurilor iobăgiei.

Trebuie ca românul să se simtă odată, fie numai câteva zile, fie numai câteva ceasuri, stăpân asupra lui și peste cele care îl înconjoară.

Să nu credeți că rostesc cuvinte ale căror înțeles nu este săpat în adâncul simțirii mele.

Prinderea conștiinței de cetățean, prinderea încrederii și a credinței în demnitatea de om, este marele câștig al unei revoluții.

Cred că numai astfel poate pierii acel comlex de inferioritate, acel complex de robie care copleșește firea românească.

Microbii de servilism și de neputință care mănâncă vlaga sângelui românesc, nu pot fi arși decât de înalta temperatură, de clocotul fierbinte al unei revoluții.

Până acum pasivitatea noastră și zborul timpului ne-au servit, s-ar putea zice că au lucrat pentru noi.

Încrezători în destinul Neamului nostru am așteptat resemnați și fără pregătire dreptatea istoriei care s-a împlinit.

Românul s-a obișnuit să se lase în voia soartei. Aceasta este o expresie specific românească, care nu poate fi tradusă într-o limbă străină.

Acum după ciocnirea crâncenă care a sfărâmat forțele marilor state care ne împresurau, acum, după sângerosul război al întregirii Neamului, după năruirea întregului sistem de stăpânire al lumii de ieri, Națiunea română a scăpat de orice protectorat, de orice tutorat, de orice vasalitate impuse din afară.

Suntem la o răscruce.

Pentru întâia oară în istoria românească, întreaga răspundere și îndreptarea destinului nostru apasă numai și numai asupra noastră.

Până ieri aveam pretextul protectoratului asupritor al Rusie, al Austro-Ungariei sau scuza suveranității turcești.

Până ieri invidiile reciproce ale marilor puteri, precum și ambiția, interesele și calculele lor se îngrijau întrucâtva de situația noastră.

Ne-am înălțat, și românul de mâine trebuie să știe a voi să fie singur în capul întreprinderii românești.

Pentru aceasta, prima cerință este o desprindere de trecutul apropiat.

Lucien Romier a scris despre noi : “Ce poate da o referință la trecut într-o țară care a fost timp de secole o răspântie de invazii, un mozaic de influențe dușmane, o țară a căror membre separate au fost supuse variațiunilor unor culturi diferite, dacă nu opuse”.

Avem deci o slabă tradiție de morală, de caracter, de ținută și de valori de viață românească, și chiar această slabă tradiție trebuie să o căutăm dincolo de ultimii 300 de ani ai istoriei noastre.

Nici una din figurile mari ale celor care au muncit pentru a face România modernă, nu ne poate sluji drept model pentru viața de mâine.

Nu ne pot inspira exemple pentru un trai legionar nici viața lui Kogălniceanu, nici viața lui Maiorescu, nici viața lui Ion Brătianu, deși le respectăm.

Acești oameni însă au simțit românește.

Din contră, stăpânitorii noștri de acum formează o clasă bicisnică, nevolnică, înstrăinată, una din cele mai răufăcătoare din câte s-au perindat pe pământul țării noastre.

Marele păcat este artificialitatea, lipsa de receptivitate față de efluviile cerului și țărânii românești.

Cu o sensibilitate gălăgioasă, ei au vibrat îndeobște față de undele ce le radiază principiile burgheze și capitaliste din occident.

Ei nu “au plecat urechea la murmurul tainic al pământului părinte”.

Infirmitatea lor e deformarea cauzată de norme de judecată străine.

Consecința este pervertirea autenticității reflexelor românești.

Românul de mâine va avea o desăvârșită autonomie spirituală și autenticitate românească în creier, în suflet și în simțire.

El se va simți pângărit ca de o trădare, dacă împins de un nărav de sclav, se va lăsa oprit în ajutorarea și în mângâierea nevoilor și necazurilor românești, de ce vor spune mințile și autoritățile din străinătate.

Nu cred să se găsească francez care să-și fi zis vreodată : stai, nu milita pentru instaurarea unei autorități dictatoriale sau aplicarea lui Numerus Clausus în Franța, fiindcă ar putea fi dezaprobate de România democratică.

Avem deci să ne desprindem de moravurile și de influențele turcești, rusești, grecești, ungurești, franțuzești, de obiceiurile de gândire și de simțire ale străinilor.

Să ne cioplim un eu al nostru românesc după visul legionar și după modelele ce le găsim dincolo de istoria ultimilor trei sute de ani ai Neamului românesc.

Găsim pildele necesare în viața lui Ștefan cel Mare, în viața lui Matei Basarab, în viața lui Mihai Viteazul, în viețile lui Horia, Cloșca și Crișan, în viața lui Tudor Vladimirescu, în viața lui Avram Iancu.

Iar acest eu românesc, călit și modelat, atât prin încercările ce le înfruntăm, cât și prin biruința ce o vom cuceri, să slujească drept exemplar cârmuitor de existență pentru generațiile viitoare.

Prima condiție pentru crearea românului de mâine este deci să pierdem moravurile și obsesia traiului bătrânesc de astăzi și să vrem să învățăm existența de mâine.

Trebuie să ne liberăm de spectrul, de vedenia trecutului apropiat, să ne dezrădăcinăm și apoi să ne replantăm viața și voința noastră de a trăi, în cerințele și impulsurile vremii noastre.

În opera de reeducare sufletească ce ne este dată să împlinim, trebuie deci să creăm o nouă tradiție de simțire românească pentru cinci sute de ani.

Românul s-a obișnuit să-și restrângă nevoile și din nefericire și-a dezvoltat energia mai mult în aptitudini de rezistență pasivă, decât în însușiri de activitate.

El are cusururile unui temperament format printr-o lungă adaptare a unor sforțări reduse, -la o hrană insuficientă.

Să nu credeți însă că firea românului este molatecă și fleșcăită, prin predestinație.

Plăeșii voinici și încruntați ai lui Ștefan cel Mare, cred că ar privi cu dispreț pe urmașii lor de astăzi, abrutizați de alcool, de înșelăciuni, de boli trupești și sufletești.

Cu substanța românească se întâmplă o poveste asemănătoare aceleia a bobului de grâu din mormântul lui Tut-Ank-Amon.

Acest bob de grâu scos la lumină după câteva mii de ani a început să dea spic.

Românul mai păstrează în adâncurile lui valențele românești acoperite de multe apucături și cusururi străine.

Aceste valențe așteaptă numai un climat românesc spre a germina.

Românul de mâine va avea să se lepede de următoarele năravuri : îngăduința, șmecheria, incorectitudinea, repulsia pentru sforțare, pasivitatea în reacțiuni, resemnarea, dorința de câștiguri lesnicioase și repezi, dorul după o viață tihnită, în genere calitățile burgheze.

Toate aceste feluri de purtare micșorează sau chiar anihilează vigoarea revoluției naționale.

Păziți-vă camarazi, de aceste defecte, dar mai cu seamă vreau să strig, păziți-vă de lepra trădării.

Cu stigmatul rușinii în suflet, trebuie să admitem că cei mai vrednici eroi ai neamului nostru au murit trădați.

O spun deoarece astfel de bube se vindecă la soare și în curată lumină.

Trădarea mânjește cele mai frumoase pagini din istoria nației românești.

Trădat a murit Mihai Viteazul, trădați au murit Horia, Cloșca și Crișan, trădat a murit Tudor Vladimirescu.

Gândiți-vă ce chin, ce sugrumătoare amărăciune au pătimit oamenii aceștia, care dând totul pentru Nația lor, s-au văzut opriți în înfăptuirea marelui lor vis românesc, vânduți și îmbrânciți la moarte de Români.

Cu o tragică regularitat, de câte ori nația românească a început să respire, a fost doborât prin trădare Românul care a îndrăznit să vrea și să trezească o suflare românească pe ogorul românesc.

Mă întreb dacă această vină a trădării nu este greul păcat pe care îl ispășește de atâtea veacuri Neamul românesc.

Gândiți-vă care ar fi fost desfășurarea istoriei românești, dacă Tudor Vladimirescu nu ar fi fost omorât, vândut de Români ?

Oare credeți că, dacă ar fi trăit, Tudor Vladimirescu nu ar fi înstăpânit învățămintele sale de mândrie și cinste în această țară, și credeți că am mai fi cum suntem astăzi, un biet neam îndobitocit și iobăgit ?

Acum, în vremurile noastre, trădarea a devenit o industrie rentabilă.

Se creează pepiniere de trădători.

Se cultivă cu premeditare și cu știință bacilul trădării, cum se cultivă ciupercile cu gunoi.

Meediul românesc de astăzi, spre rușinea noastră, încurajează și permite creșterea și propășirea trădătorilor.

Generația noastră are datoria să cauterizeze această bubă, iar cel ce poartă lepra trădării va fi ars pe rug.

Românul de mâine va fi desigur făurit dintr-un material mai dur, mai stâncos, mai dens decât cel care compune generația părinților noștri.

El va fi mai puțin sinuos, se va îndoi prea puțin, nu va fi plastic, maleabil ca un miez de pâine sub constrângeri dușmane.

Lesnicia în succes, tentația îmbogățirii repezi, atracția facilităților de trai, ușurința câștigului fără străduință, frivolitatea, deșertăciunea ambianței sociale, au moleșit, au scăzut vitalitatea combativă a generației precedente.

Dimpotrivă, greutățile economice, transformările sociale, cutremurul revoluționar care zguduie temeiurile civilizației noastre, vor da o temperatură mai înaltă, mai febrilă, mai multă fierbere, mai mult foc, un puls mai activ, o mai vânjoasă putere de lovire, românului de mâine.

El va fi desigur mai puțin înclinat către echilibru și măsură în pofte și convingeri.

El nu se va mai simți discipol al raționalismului cumpănit geometric-elen.

Românul de mâine va fi într-o oarecare măsură antiraționalist.

Întâietatea credinței, accepțiunea unor adevăruri primare, imanente sau dovedite prin revelațiune și instinct, o stare sufletească quasi-eclesiastică pătrunsă de certitudini teologise și naționaliste, aceste sentimente vor frâna mult acțiunea creierului, criticismului și raționalismul Românului de mâine.

O învinuire grea va apăsa asupra intelectualismului : aceea că cercetările rațiunii, cât și predilecția pentru jocuri cerebrale, deseori fără rod, predispun la o viață tihnită, vătuită, capitonată, în afara intemperiilor și pasiunilor pământești.

Intelectualismul sterilizează curajul.

Numai suflarea misticii permite o viață eroică.

Oricum,este o observație deprimantă, aceea care constată simultaneitatea dezvoltării intelectualismului și lașității la oameni.

Din contră, chemarea către irațional s-a dezvoltat odată cu verificarea facultăților și destoinicilor fizice, cu plăcerea riscului, a aventurilor, a plenitudinii de viață și a dărniciei de sine.

O aplecare către simplicitate, către biruințele fizice sportive, către realitățile sângelui, o chemare către operele de putere și de tărie ale naturii omenești, către zvâcnirile infraconștiente din adâncul uman, acestea vor fi atribute constitutive ale personalității românului de mâine.

Românul de mâine va mai trebui să piardă simțul respectabilității legat de bogăția individuală.

Respectabil va fi nu cel bogat, dar cel folositor neamului său.

George Sorel scria încă înainte de război : “Frica de sărăcie care stăpânește clasele cultivate, este cea mai rea dintre bolile morale de care suferă civilizația contemporană”.

Discreditul bogăției se va realiza odată cu stabilirea drepturilor și datoriilor sociale ale averii și cu suprimarea capitalului de speculă.

Românul de mâine va afla plăcere în muncă și în sforțare.

Munca nu va mai fi o silnicie degradantă, ci o silință care înnobilează.

Românul de mâine va avea simțul colectivității,un simț viguros al eului colectiv.

Activitatea și energia sa nu se vor mai putea desfășura pe o linie de sforțări tinzând la realizarea unui țel particular, la înfăptuirea unei preconcepute ambițiuni de viață.

Activitatea sa va fi întrucâtva mecanizată, înjghebată, în colectivitatea națională ca într-o uzină.

Creșterea simțului eului colectiv ca o entitate superioară vor înlesni o viețuire națională unitară, ecumenică, preferabilă existenței individuale strâmte, cu țeluri de fericire în odihnă.

Pentru românul de mâine, fericirea individuală va apare ca o idee învechită, iar goana după câștiguri spre a fi cât mai de vreme, va apare ca un atentat la binele și la unitatea colectivă.

Destinele individuale se vor împleti strâns cu soarta colectivității.

Drept consecință își va da duhul și noșiunea profitului individual care constituie stimulentul de seamă al civilizației noastre.

Să rezumăm. Sentimentele care vor trebui cultivate în românul de mâine sunt : intransigența, tenacitatea, mândria, violența, vitejia, ambițiunea, cinstea excesivă, dragul muncii, rigiditatea, voința puterii, voința de afirmație, încrederea în sine, simțul demnității de om, intoleranța, creștinismul și antijudaismul.

Trebuie stimulate, tonificate simțurile volitive, gustul de întreprindere, gesturile de risc, de luptă și de sacrificiu în eul românesc.

Trebuie răsculat dinamismul acestui neam și dezmorțită firea sa blândă și iertătoatre, trebuie promovat prin cuvinte, prin pilde, modelul eroic neînfricat, firea impulsivă, combativă, a cărei vitalitate să crească în proporție cu adversitatea întâmpinată și a cărei străduință încăpățânată să sporească pe măsura obstacolului.

Apoi trebuie să ne dezvățăm să trăim în momentan ; trebuie să prindem gustul silințelor lungi, al sforțărilor fără remunerație imediată, al realizărilor îndepărtate.

Acestea sunt însușiri de adaptare la stările de astăzi, însușiri vitale pentru salvarea existenței românești.

Românul de mâine va fi aliberal.

Românul de mâine va fi intolerant față de el însuși, față de orice slăbiciune, față de oricine, prieten, rudă sau chiar Domnitor.

E bine să amintim aci că, creștinismul a fost singura religie intolerantă din timpurile vechi.

Românul de mâine va fi un bun creștin, mai credincios, mai practicant decât românul de azi.

Românul de mâine va fi antisemit și dușman neșovăielnic al păcatelor spiritului judaic.

Bineînțeles aceste transformări sufletești urmează odată ce renașterea fizică a neamului românesc și cu reclădirea întregii societăți românești pe temeiuri legionare.

Într-adevăr anemia sufletească a românului de astăzi este condiționată și de insuficiența hranei, de lipsa fosforului și a tonicului, obținute prin o bună întreținere fizică.

Depresiunea sufletească este determinantă și de o aerație și de o higienă neîndestulătoare, de un trai înăbușit sub povara mizeriilor.

Ibsen a scris cu dreptate :”Nu este morală fără oxigen”.

Românul de mâine va avea două calități : va fi recunoscător și va fi răzbunător.

Amintiți-vă, domnilor, el va fi nemilos.

Românul de mâine va fi răzbunător al celor nouă morminte astăzi așa hulite și recunoscător martirajului ce l-au îndurat atâtea mii de luptători, tineri creștini naționaliști, pentru vina de a fi visat învierea Nației românești.

Omul își făurește sufletul după clima vremurilor în care trăiește.

În vremuri cu multe intemperii, cu tunete și trăznete, sufletul va fi format din material mai rezistent decât pentru timpuri cu lumină de lună și adieri parfumate.

Vremurile furtunoase cer oamnei mai puțin scolastici și mai puțin circumspecți.

Mulți mă vor acuza că fac apologia înapoierii la animalitate și la barbarie, că vreau să trezesc patimi primitive, instinctive, bestiale, de mult sugrumate de civilizație.

Mă vor învinui că predic distrugerea întregului echilibru sufletesc și rațional creat de cultura burgheză.

Este adevărat că repudiez cea mai mare parte a aportului de cultură care a fost băgat pe gâtul Nației românești de mai multe sute de ani.

Repudiez mai cu seamă genul de morală sintetizat în următoarea frază a lui Platon care reprezintă preceptul unor societăți prea înstărite, de exemplu, al societății franceze și engleze, burgheze de astăzi :”În primul rang al virtuților este moderația și cumpătarea, curajul nu vine decât după”.

Acest gen de morală îl resping în deosebi pentru generația noastră și pentru timpul ce suntem chemați al trăi.

Ceea ce pentru noi trebuie să fie mai important decât succesul politic imediat, este succesul nostru asupra cusururilor neamului românesc.

Ceea ce trebuie să ne mistuie sufletul în fiecare clipă, este dacă învierea românească se va sfârși.

Această înviere românească s-ar putea întâmpla mai în depărtare, după înfrângerea străduințelor a multora dintre noi.

Dar chiar dacă pe terenul politic bicisnicia și lașitatea românului de azi ar sstărui sau ar înăbuși momentan înmugurirea vieții de mâine, încă să nu credeți . . . (cenzutat) că sadul de jertfă și de mucenicie al generației noastre nu va da rod peste câțiva ani.

Cel mai umil exemplu de bună ținută legionară are o influență foarte mare pentru viitor.

Să nu credeți că nu vor răzbi până la generațiile viitoare și nu vor fi împărtășite de ele, exemplele noastre de viață dezinteresată și vitejească, aspirațiile noastre de înnoire și hotărârea noastră de a mântui păcătoșenia noastră de astăzi.

Dacă nu vom birui deocamdată fizicește, putem învinge în spirit.

Să nu credeți că pulsațiile generoase ale inimii tineretului acestuia nu vor fi cândva auzite cu evlavie de urmașii noștri.

Fiți siguri că ei se vor apleca cu smerenie asupra mormintelor luptătorilor noștri naționaliști și vor lua de acolo lecțiile care îi vor duce la izbândă.

Eu nu prea cunosc, în istorie, jertfă fără rod.

Porunca generației noastre este să trăim o tensiune extremă, o tensiune excepțională de viață, o hipersforțare de voință și de energie, spre a crea o nouă tradiție de existență românească și a înălța acest Neam la rangul de mare putere în Europa.

Cu violență și cu extremism să ne înfăptuim menirea de a ridica Națiunea românească în rândul raselor stăpânitoare.

Altminteri, în mijlocul unei lumi reînnoite, zilele noastre se vor perinda ca acelea ale unei generații de paznici de ruine.

Și crezul nostru nu va învinge și Nația românească va ispăși nemernicia noastră.

Iar urmașilor noștri le vom lăsa o moștenire pe care o vor blestema, deoarece vor îndura umilințele amare sortite unei nații inferioare.

Aprilie 1935.

Obs.: mai multe părți ale acestui Raport au fost cenzurate de guvernele trecute. Ne mai posedând manuscrisul, raportul apare în forma lui cenzurată.