Romanța ultimului sărut

 

Oprește-mă!...
Nu mă lăsa
Să te sărut,
Căci gura mea
În clipa-n care îți sărută gura
Îți soarbe lacomă și respirarea
Cu care-ți prelungești caricatura
Pe care bunul Dumnezeu
Ți-a creionat-o după chipul său ―
Așa cum i-a dictat-o inspirarea!...

Oprește-mă!...
Nu mă lăsa
Se te sărut,
Căci gura mea
E gura care nu sărută
Decât cu sărutarea mută
A celor ce,-mpăcați cu cele sfinte,
Pornesc cu tălpile-nainte
Și-n gură cu câte o floare,
Culeasă-anume pentru cine moare!...

Oprește-mă!...
Nu mă lăsa
Să te sărut,
Căci gura mea
Sărută fără... „va urma”.

Iar mâine-n zori când voi pleca,
În gura mea
Cu respirarea ta,
Nu-ți voi lăsa ― drept amintire ―
Decât portretul meu pe poartă,
O zi de doliu-n calendar,
Nota de plată la dricar
Și... „Veșnica ta pomenire”
Pe fundul celor opt pahare
De țuică fiartă,
Golite după-nmormântare
De cei opt ciocli ce-ți purtară
Coșciugul în spinare.

Oprește-mă!...
Nu mă lăsa
Să te sărut,
Căci gura mea
N-a sărutat decât așa
Cum a vrut Ea...

Și tot așa va săruta mereu,
Fiindcă ― fatal ― nu sărut Eu,
Sărută numai Gura mea...