Rozele (Traian Demetrescu)

 

La cea mai ușoară adiere, rozele se scuturau, colorând pământul cu petalele lor albe, roșii, galbene.

Grădina era plină de aceste flori cari creșteau și muriau cu o repezeciune uimitoare. Nu le culegea nimeni; erau lăsate în pace: să trăească și să moară, atât cât le era dat.

Când vântul se pornia mai tare, luă în sbor foile risipite, învârtindu-le într’un danț fantastic, ducându-le departe, asvârlindu-le peste zidul grădinii, în praful depe drum.

Și vântul par’că avea glas, par’că spunea : «Cine n’a iubit, cine n’a sperat cât timp rozele erau înflorite?.., Acum rozele au murit! Acum rozele au murit!»...

Grădinarul, voinic și vesel, fumându-și cu poftă luleaua, curăța aleiele, mătura rozele scuturate.

Iar fata lui, o floare mai trainică, venia în urmă-i, cânta, se gândia la Ianoș, la ochii lui albaștri, la rochia ei de mireasă ....

* * *

Rozele înfloriau ...

La cea mai ușoară adiere, ramurile lor se mișcau cu acea înmlădiere ideală ce o au numai florile.

În jurul lor plutiau parfumuri.

Era cel mai frumos colț din grădină: tinerețea acestor roze albe, roșii, galbene, desfătându-se în lumină și în soare...

Când vântul se pornia mai tare, împrăștia parfumul lor prin ferestrele deschise, din împrejurime, peste zidul grădinei, dealungul stradei, îmbătând trecătorii.

Și vântul par’că avea glas, par’că spunea :

«Cine nu iubește, cine nu speră, acum când razele au înflorit ?»

Grădinarul, obosit și abătut, uda aleiele, curăța pomii de omizi.

Iar fata lui, o floare care s’a veștejit, venia în urmă-i plângea, se gândea la Inoș, la ochii lui închiși pentru totdeauna, la rochia ei de doliu ...

Reichenhall, 1894.