Sadi-el-Mahib
— A propos de recunoștință — începu Nohotiu, azvîrlindu-și, c-o mișcare repede o șuviță de păr de pe frunte — fiecare popor înțelege recunoștința într-altfel și fiecare din indivizii care-l alcătuiesc o pricep în anumit chip, neatîrnînd de creștere și de gradul de cultură, ci după cum e născut. E bun? e rău? e cinstit? e necinstit? religios? sceptic? vesel? melancolic? Recunoștința va avea alt pervaz și alt coprins. Ceea ce cred de recunoștință este adevărat pentru toate entitățile morale și abstracte…
De demult, trăia la Constantinopole un arab, Sadiel-Mahib. Nalt, uscățiv, lat în spete, numai mușchi si vine de otel. C-o barbă rară si creată, tuns mărunt — aproape ras — c-o față olivastră și lucioasa, cu ochi negri, calzi și scînteietori. Vorbea puțin și muncea mult. Blînd și harnic, ajunsese de pomină în Stambul. Învîrtea pescăria — lucru cam ciudat pentru un arab — și în fiecare vineri de la Dumnezeu da de pomană văduvelor și sărmanilor: stacoji, țipari, barbuni, scrumbii și rîndunici de mare. Și miluiții, deschizînd gura ca să-i mulțumească, el scutura mîna dreaptă, ca o aripă vînătă de albatroz, pe înțelesul tuturor: că lui nu-i trebuiesc temenele. Cine l-ar fi văzut cum dăruia ar fi priceput cît era de evlavios. Privea în jos; își pleca fruntea și repeta încet, sorbindu-și răsuflarea: „Allah!… De la Allah, nu de la mine!” în brîu purta o bardă ascuțită și lucioasă. Și norocul îl slujea. Unde arunca plasa, o trăgea doldora de vietăți. Și dis-de-dimineață, și pe subt seară, se întorcea cu caiacul încărcat de da pe dinafară.
Sadi-el-Mâhib era orfan. Într-o răzvrătire de triburi, periseră și muma, și tata, și frații și surorile lui. Carte nu învățase. Viteaz și mîndru, intrase în oștire și repede ajunsese ofițer în roata călăreață a sultanului. Dar din pricina mîndriei își sfărîmă cariera.
Într-o zi, un pașe rău și îngîmfat, scăpînd biciușca din mînă, îi zise, c-o asprime nepotrivită:
— Sadi-el-Mahib, descalecă și dă-mi-o!
Sadi-ei-Mahib auzise bine și nu-i venea să crează urechilor.
— Și pentru ce să descalec?
— Nu pricepi?… Hai! descalecă degrab’ și dă-mi-o! porunci pașa, punînd mîna pe mînerul paloșului adus ca o semilună.
— Nici pentru sultan, nici pentru Allah n-aș descăleca de mi-ar porunci așa!
Și înfipse pintenii în pîntecele calului și se făcu nevăzut ca o nălucă.
Îl judecară, îl pedepsiră șLl deteră afară din oștire.
„Ei vor robi, eu vreau slobod!” Așa se gîndi el împlinindu-și pedeapsa.
Și s-apucă de pescărie. Și ajunse îndestulat și cu dare de mînă.
Și de cîte ori l-apuca paraponul de vitejii, se ducea la „At-Meidan”, în fața moscheiei lui Ahmet —minunea cea cu șase minarete — și întărîta pe cei mai vestiți turci la trîntă dreaptă. Nimeni nu-l putea birui, nici la luptă, nici la aridicarea greutăților cu spinarea, nici la învîrtirea paloșului, nici la înotat, o! mai ales la înotat! Pleca de la „Vechiul serai”, înconjura turnul lui Leandru de trei ori, și d-acolo, pînă la Iscudar și înapoi.
Turcoaicele, cînd își mîngîiau copiii, le șopteau în urechi: „Să fiți voinici ca Sadi-el-Mahib, ca el de drepți, de norocoși, de darnici, de viteji și de mîndri!”
Odată, la o sărbătoare a mulțimii, erau de față și feciorii sultanului. Doreau să vază întrecerile.
La călărie, pe deșelate, Sadi-el-Mahib întîiu. La vîslit, barca lui întîia.
Rîndul înotatului.
Șase inși s-aruncară în Bosforul mai albastru ca scrobeala albastră. O pînză de stropi și de spumă, i-acoperi ca o ploaie de mărgăritare. Își luară vînt. Se liniștiră. Tăiau apa ca niște șerpi. Rar scoteau afară cîte o mînă cu degetele împreunate și întinse și se duceau ca și cum ar fi fost trași de niște sfori nevăzute.
Sadi-el-Mahib, al șaselea.
Ajunse pe cel d-al cincilea. Îl întrecu. Ajunse pe cel d-al patrulea. Îl întrecu. Pe cel dîntîi, și-l întrecu, și-l lăsă îndărăt cu două lungimi.
Trei barcagii îi însoțeau.
Sadi-el-Mahib abia se mai zărește. Și mereu în frunte. Dar dodată peri în valurile mării. O barcă se grăbi să-i sară într-ajutor și-i aruncă un scul de funii.
— I s-a întîmplat ceva!…
— Ce i s-a întîmplat?
— Un cîrcel!…
— O amețeală!…
Așa se încrucișau vorbele mulțimii de pe cheu.
După o jumătate de ceas sosi și barca cu Sadi-el-Mahib. Sîngele îi țîșnea din mîna stîngă, deși cu dreapta, ca un clește, o strîngea cît putea.
Îl sfîșiase un rechin.
Feciorul cel mai mare al sultanului dădu să-l îmbuneze.
Sadi-el-Mahib zise, blînd dar mîndru:
— Luceafăr de zi și de noapte, să te dăruiască Allah cu toate bunătățile pămîntului!… Asta, pentru un arab, este o zgîrietură!… Allah m-a certat în mîndria mea… El, care e pe uscat și în apă, în stele și în văzduhuri, n-a vrut să-i întrec și de astă dată, și-a poruncit unui șacal de mare să mă mursice, si fiara i s-a supus, cum i se supune toată puzderia de vietăți!
Și rămase beteag de mîna stîngă. Și trepădă și la doftori, și la babe, și la vraci. Rana de la încheietura pumnului nu i se închidea. Cheltui tot ce-agonisise. Zadarnic! Trecu un an, trecură doi, și rana lui cocea necontenit și necontenit se spărgea.
Într-o zi, din întîmplare, dădu peste un efendi Iatros, un doftor grec, pripășit din Eghipet.
— A! nu e nimic! o zgaibă! Au fost niște proști cei care te-au căutat!
Ce-i făcu, ce-i drese efendi Iatros, că într-o săptămînă rana se închise și carnea se prinse la loc.
Lui Sadi-el-Mahib îi crescu inima de bucurie. Se împrumută la un armean ca să plătească pe efendi Iatros. Grecul nu primi nici un ban, doar atît zise arabului:
— Răsplata mea să-mi fie că de cîte ori oi spune un adevăr pe care tu l-ai văzut cu ochii tăi, recunoscător să întărești că „așa e, oameni buni!”
— Bucuros, efendi! Se închină și plecă mormăind: Un ghiaur ș-așa de bun?… Allah s-a pogorît peste sufletul lui și, din spurcat, l-a limpezit în roua trandafirilor mirositori și a suflat asupra lui o adiere căldicică din nemărginita-i bunătate!
Și gîndul i se îndreptă spre sărmanii pe care nu-i mai cercetase de doi ani și mai bine.
S-aruncă în caic și plecă la pescuit.
— Allah! se rugă Sadi-el-Mahib, sorbind aerul răcoros al mării, arunc plasa mea în norocul Fatm&ei, văduva c-o spuză de copii!
Peste trei ceasuri abia o trase de grea ce era.
A doua zi, sorbea mulțumit dintr-o ceașcă fierbinte, într-o cafenea din Galata în mijlocul turcilor care-l întindeau de mîna stîngă, îl pipăiau și nu credeau ochilor lor.
— Asta, meremet într-o săptămînă?
— Da, banabace…
— Asta, un ghiaur?
— Un om al lui Allah!
Din întîmplare, iacă și efendi Iatros.
— Oameni buni, pe Sadi-el-Mahib eu l-am tămăduit și nu i-am luat nici o para!
Grecul plesnea de fudulie. ;
Sadi-el-Mahib sări în capul oaselor, apoi se-ndoi pîn’ la pămînt.
— Așa e!… De doi ani boleam, și efendi Iatros, într-o săptămînă, parcă mi-a luat cu mîna racila și durerea de la mîna stîngă… Așa e, oameni buni!
— O! Efendi este mare meșter!
— Și eu am uri copil care se usucă pe picioare… De mi l-ai face bine, te răsplătesc c-o pungă de aur…
— Și eu, efendi, am o cadînă frumoasă ca o lună nouă, dar tot ce mănîncă nu ține în ea… De i-ei găsi leacul, te dăruiesc cu cel mai sprinten cal din Arabia!
Într-o zi Sadi-el-Mahib asculta, cu mai mulți insi, din chiostrul unei moschee, la un muezin care se ruga din înălțimea unui minaret drept și alb ca o făclie. Efendi Iatros trecu p-acolo și se opri.
— Oameni buni, să știți că eu l-am tămăduit pe Sadi-el-Mahib.
Sadi-el-Mahib tresări. Îl privi.
— Să știți c-așa e, oameni buni!…
În bazarul cel mare, Sadi-el-Mahib povestea cîtorva prieteni o vînătoare.
Efendi Iatros, acolo!
— Oameni buni…
Sadi-el-Mahib îi tăie vorba din gură și mărturisi cu oarecare pică:
— Oameni buni, acesta e doftorul care m-a vindecat… Îi sînt foarte recunoscător… Îmi pare rău însă că un mi-a luat nici o para… Și i-am rămas dator fără să vreau… Și e rău să fii dator, că te știu toți cîinii din Stambul!
Grecul plecă.
Arabul, cu mîna-n brîu, pipăindu-și barda, strecură printre dinți:
— Ghiaur, ghiaur, geaba scrie la cartea ta a sfîntă să nu știe dreapta ce dai cu stînga!
Azi așa, mîine așa, pînă îl scoase din răbdări, căci cînd credea că-l ocolește, atunci se pomenea cu grecul piept în piept.
— Oameni buni…
— Taci! răcni deznădăjduit arabul. Cît să tragă mîna mea la cîntar?
— O litră, două, și mai mult…
— Ori cît! Ori cît! Cît vrei! Cît va atîrna, atîta aur să-ți dau, numai să scap de la robia recunoștinței cu care m-ai lăsat dator!
Ochii i se stinseră în fundul capului, apoi i se căscară mari, și din amîndoi izbucniră două văpăi de mînie.
Efendi îi rîse-n nas și apucă p-o ulicioară.
A doua zi Sadi-el-Mahib se aprinsese la vorbă, cu niște turci și arabi, pe cheul Bosforului, sprijinit pe un drug pitic și gros, de care întindeau corăbiile cu pînzele înfășurate. Povestea o întrecere cu caii. El gonise pe calul unei pașale din Maltep.
— Armăsarul se ducea ca o porumbiță încolțită de uleu; aburii de pe nările lui te frigeau; vîntul nu mișca nici o frunză, și aerul îmi vîjîia pe la urechi…
Dodată își strînse buzele. Se îngălbeni. Înfipse mîna în brîu și scoase barda…
Efendi Iatros, acolo! Răsărit ca din pămînt…
— Oameni buni, iacă recunoștința unui arab!… I-am stors puroiul, l-am vindecat, l-am făcut la loc cum îl făcuse mă-sa, nu i-am luat nici o para, și acum… m-amenință!
Sadi-el-Mahib, cît ai clipi, se răsuci pe loc…
Mîna stîngă pe drug… Și, învîrtind barda cu dreapta, izbi!… Un sunet mort… Stînga îi sărise din cot!… El, vînăt la față, o luă de pe pietre și-o azvîrli în obrazul grecului, stropindu-l cu sîngele lui cald încă.
— Ia-ți-o și du-te!
Adevărat arab! I-a vindecat-o de la pumn? I-a dat-o din cot!… A mai trecut de la el… N-a mai rămas dator nici pic de recunoștință.
Și Sadi-el-Mahib nu l-a mai întîlnit în cale, căci din minutul acela părăsise Stambulul…
— Aaa, mi s-a stins țigareta ascultînd la tine, zise Bogdan. Î-î-î, ai multă imaginație…
— Imaginație? Eu?… O! dac-ați fi auzit voi pe bătrînul turc care mi-a povestit-o, acum un an, la Galați, ați fi văzut sîngele negru țîșnind din cotul lui Sadi-el-Mahib, l-ați fi auzit răgind de furie, ați fi închis ochii de oroare ca să nu mai vedeți mîna moartă și plumburie agățată de lanțul de la ceasornicul lui Efendi Iatros și-ați fi încremenit auzind barda: jiit-zdum!!… Bietul turc, cînd a isprăvit, și-a luat fesul din cap, l-a mototolit, l-a trîntit jos și l-a călcat în picioare…
— E atîta poezie în ceea ce ne spuseși tu, că nu m-aș fi așteptat de la un om de știință…
— Știința are poezia ei… Sully Prudhomme obișnuia să dezlege cîte o problemă de algebră superioară înainte de-a-și fățui vreunul din celebrele lui sonete din La Justice Buf fon, în Istoria naturală, e poet cum nu sunt mulți poeți mari ai Franței…
— Buffon a fost mai mult scriitor ca naturalist… N-a zis el: „Le style c’est l’homme” ?
— Mai întîi că el n-a zis „le style c’est l’homme”, ci „le style c’est l’homme meme”. Ș-apoi acest mare savant a greșit pe ici, pe colo — greșeli în raport cu epoca — dar tot el și-a depășit epoca, întrevăzînd descoperirile științifice din secolul următor… Da, da, cam fudul, cam ciocoi… Și-a meritat însă pe deplin inscripția săpată pe soclul statuei sale: „Majestati naturae par ingenium!”
— „In geniu deopotrivă cu măreția naturei”, tîlmăci Bogdan și se sculă de jos. Să mergem. S-a pus umezeală. Astăzi, din vorbă-n vorbă, uitarăm ororile războiului…
— Nu, nu! răspunse Nohotiu… Pînă ce Franța nu va zdrobi pumnul teutonilor, sufletul meu nu se va odihni!
— A, ce fermecător apune soarele pe dealurile verzui și roșietice dinspre Comarnic… Uitați-vă…
Abia începu Vladimir, și Nohotiu îi tăie vorba.
— Să admire cine poate… Mie… Ce să spui?… Îmi face rău, în aceste zile de doliu prin cari trece lumea, asemenea sentimentalități copilărești!… A, te rog, iartă-mă, Vladimire!…
Și-o porniră spre casă, fiecare cu același gînd: „Franța e salvarea Europei”.
Trecură printr-o livadă. La rădăcina unui cireș amar, un pisoi ghemuit în iarbă pîndea vrăbiile de pe ramuri. Îi simți ș-o rupse de fugă. În șosea, un copilaș, desculț și cu capul gol, împărțea c-un cîine bălțat un codru de turtă și, făcîndu-se supărat, îl certa: „Pia mult vei, Ghivei!” Dintr-un nor de praf, un automobil. Apăru și dispăru. În urma lui, un porc, cu jugăul de gît, fugea speriat.
— Acasă? întrebă Bogdan.
— Da, răspunse Nohotiu. Vreau să închiz ochii un pic, dac-oi putea… Aș vrea să adorm și să nu mă trezesc decît în ziua în care voi auzi imnul triumfal al latinităței…