Salahorul
| Salahorul de Cezar Bolliac |
| Paris, 1854 |
Bicele îmi crapă pielea,
Deger gol pe scuț de gheață...
E departe încă schelea,
Și-s flămînd și fără viață!...
Între blane ca fuioru,
Intre muzici și făclii,
Voi vă bateți cu picioru,
Dănțuiți pe rane vii.
Trageți danț pe rana noastră;
Noi țipăm, voi hihotați!
Nu suntem de legea voastră!
De bani nu vă săturați!
O, soția-mi e stîrpită
Subt o crosnie de lemne
în hordii, și vinețită
Carnea-mi d-a bicelor semne!
Copilașii-mi plîng acasă,
Bouleanii mi-au murit,
N-a rămas român în plasă,
Munca pe cîmp ne-a pierit.
Pînă cinci din astă pîine
Ce sudoarea mea produce,
Nici un pic măcar pe mîine
Românașul să n-apuce!
Aste holde aurite
îmbuiba-vor tot străin?
Ș-aste dealuri înverzite
Pentru dînsul varsă vin?
Lîna oițelor mele
Pentru el se toarce-n dîrstă?
Ș-oi răbda eu mult în piele,
Sila fie-mi fără vîrstă?
Sufletul mai am în oase –
Pe dînsul, Sfinte, mă jur
Că-n palatele frumoase
Chiar la glasu-ți voi fi dur!
De cinci ani salahorie!
Trag cu pieptu-n jug ca vită,
Vatra mi-a rămas pustie,
Ș-încă-mi cer ciocoii mită!
O, boieri cu noi d-un sînge,
Voivozilor pămînteni,
Voi rîdeți și țara plînge
De la munte la bălteni!
Fiica voastră, cea nevastă,
Se golește la barbar
Și cu dînsul coastă-n coastă,
Joacă, beată de tovar.
Chiar bărbatu pe soție
Și-o trimite la străin
Să-i aducă din hordie
Un nișan[1], un post, un cin.
Juni posadnici[2], — alivanta!
Cu zulufii hălăciuc,
Își vînd trupu și amanta
La manaf bașibugiuc,
Și părinți cu hîrci cănite
Și de boale schilodiți,
Mumele sulemenite
Și cu dinții înnegriți,
Țin veriga,- și rîd la ușă;
Și băloși, ascult suflînd
Neamțu-nalt, zbîrcit-mătușă,
P-un sîn tinerel gemînd.
N-aveți țară, n-aveți lege,
N-aveți inimă-omenească!
Între voi, n-avem ce-alege, –
Piară brasla boierească!,
Și de e fatalitate
Să avem stăpînitor,
Vie din străinătate
Să vă bage în popor!