Scandal!

 

De cînd ne-au mînat păcatele să-nființăm în Ploiești un club al muncitorilor, inteligența burgheză masculină, deprinsă pîn-aci cu iscodirea prețuirilor curente ale cerealelor, iar cea feminină, cu observarea evoluțiunilor modei, s-au năpustit în politică, aducînd și aci aceeași îngustime de idei – nu mai mare decît tejgheaua obicinuită – care caracterizează judecata acestei clase odioase.

Niciodată. Însă, cugetarea burgheziei noastre nu s-a arătat mai bine în toată seaca-i strălucire cum s-a arătat cu prilejul manifestației noastre de l Mai. Reflecțiile cele mai hazlii atunci le-am auzit. Din toate aceste erupțiuni burgheze, ascultați una numai, una și bună:

— Manifestația a făcut un fiasco complet pentru că erau mai mulți țărani!

Și vorbele astea ieșeau alăturea cu un pachet de invective, care stăteau ca un nod în gîtul grăsuț al negustorului de brașovenii și de brașoave. Apoi, domnul Burtă-Verde și Inimă-Neagră se mira cum unii dintre noi, burghezi prin naștere, și, dm nenorocire, trăind între burghezi, am putut trece prin stradele Ploieștilor alături cu țăranii, alături cu desculții, fără să ne crape obrajii de rușine.

Iată. În adevăr, o mirare la care trebuie să răspundem.

Cînd s-a-nființat Clubul muncitorilor, burghezii naivi și-au închipuit că socialismul e pur și simplu o idee generoasă, care poate intra în orice căpățînă și se poate aclimatiza în orice inimă. Socialism, umanitarism. Împăcarea claselor sociale, armonizarea intereselor, toate astea se confundau în capul bravului burghez într-o singură noțiune și-l făceau să gîndească: „Poate că au dreptate băieții; sînt unii care asupresc prea din cale afară; așa e; sînt și eu socialist… în felul meu, anch’io son’ pittore! Era, cum se vede, ceva vag, nedefinit, un fel de tendință către înmuiarea urii, o cerere de milă…

Dar au văzut la urmă că nu-i așa. Socialiștii nici nu visează să armonizeze. În societatea actuală, interesele d-lui Iorgu Cantacuzino cu ale țăranilor de pe moșiile dumisale; socialiștii nu cer mila boierilor, ei nu sînt numai niște inimi bune care se-nduioșează de suferința omenească, ei nu cer bogaților să dea celor ce sufăr firimiturile ce cad de la masa stăpînitorilor. Nu, socialiștii se ridicăm sus, puternic ca însăși conștiința, și fac apel nu la apăsători, ca să se-mdulcească, ci la apăsați, ca să se unească. Socialiștii sînt mînați în lupta asta, desigur, și de o inimă altfel croită decît inima strimtă a oricărui burghez egoist, dar sînt mînați mai cu seamă de o convingere adîncă și nestrămutată că acolo, la socialism, tinde societatea actuală în puterea unor legi tot atît de inevitabile cum sînt legile determinismului universal.

Și așa fiind, dîndu-și seamă că aceia cărora li e dat să-ndeplinească viitoarea revoluție socială sînt muncitorii, proletarii de tot felul, ei se adresează acestei clase. Îndemnînd-o la unire. Îndemnînd-o la organizare pentru a duce cu folos și destoinicie lupta-ncinsă între clase. Nu, nu vroim împăcarea claselor sociale pe baza unor minime concesii, ci vroim desființarea claselor. […] Nu vroim încetarea luptelor de clasă – dorință care ar fi absurdă și cu neputință de realizat – ci ajutăm ca această luptă de clase să urmeze înainte, tot mai acută și mai acută, pînă ce dintr-însa va învinge majoritatea năpăstuită și întunecată, și se va șterge din dicționarul cernit al omenirii cuvîntul clasa. […] Dacă am fi avut inima căptușită cu gutaperca burgheziei, și dacă s-ar fi întîmplat să ne facem cultura în altă direcție, am fi stat și noi deoparte, ca toți nătăfleții care își sug pe bulevarde capetele ibastoanelor, sau își plimbă nasul și pantalonii largi prin dreptul birjilor din care va răsări mîine zestrea și nevasta. Ori, și mai rău, am fi trecut, cu arme și bagaje. În rîndurile vrășmașilor noștri de astăzi, am fi poruncit și noi împușcarea țăranilor, ori am fi făcut legi contra celor slabi.

Firește că așa fiind, domnul Burtă-Verde are tot dreptul să fie supărat pe noi și să vadă acum limpede că nu e nimic de făcut cu socialiștii, că ei nu glumesc, că-și iau rolul în serios, că sînt în stare să treacă pe ulițe alături cu mojicii, cu desculții, cu țăranii. [.. ] Pot asigura pe onorabilii burghezi că bine fac să nu mai aștepte nimic de la noi, socialiștii. între noi și ei divorțul s-a declarat irevocabil și definitiv