Scheletul

 

Fusesem la un concert cu amicul meu Titu Negreanu, cunoscutul violonist și compozitor al atâtor romanțe și valsuri.

La sfârșit, orhestra executase «danțul macabru» de Saint-Saëns.

Ca totdeauna, ascultasem această muzică stranie, această muzică de coșmar, cu o fioroasă plăcere.

După concert am intrat împreună într’o cafenea depe bulevard. Ne împărtășiam impresiile.

— De câte ori ascult muzica aceasta de Saint-Saëns, zise amicul meu, îmi amintesc o întâmplare groaznică din vieața mea. Muzica asta evoacă ... schelete!

Îl privii cu mirare.

El adăugă:

— Fiindcă ne găsim amândoi sub acelaș farmec, lasă-mă să ți-o povestesc. Poate că vei face dintr’însa o nuvelă.

După un minut începu.

Mă înscrisesem la facultatea de medicină, fără voia mea. Dorința mamei era să mă vadă «doftor» — dorință căreia m’am supus, ca unei puteri ipnotice. Prevedeam însă că apuc un drum greșit. Dar îmi îndepliniam datoriile de student, cu aceeaș sârguință, cu care mă distinsesem în clasele liceale.

Câte odată voința mea se împotrivii: iar simțirea mi se îndruma sub cele mai felurite stări de melancolie.

Aproape din copilărie, urmărisem un vis frumos, nemărturisit nimănui, păstrat în suflet cu acea grije a visătorilor, cari se tem ca realitatea să nu le sfărâme, să nu le mânjească minunatele clădiri ideale din iluziile lor. Voiam să învăț muzica, să ajung artist. Eram îndrăgostit de vioară. Când dintr’o prea mare iubire pentru mama, părăsisem acest vis, viitorul îmi apărea cu orizonturi strâmte, cu drumuri nesigure și strâmbe.

Atât profesorii, cât și colegii mei observară că studiul medicinei nu era de loc potrivit cu temperamentul meu, peste fire de impresionabil și slab.

Când intrasem pentru prima oară în sala mortuară a unui spital, îngălbenisem, fusesem pe neașteptate biruit de o nesfârșită tristețe. Mirosul caracteristic al acestei săli, mă urmărise multă vreme, în urmă, ca o halucinație a odoratului, cum urmărește pe unii criminali mirosul sângelui. Iar când luasem parte la prima disecație a unui cadavru, căzusem leșinat, văzând cum un profesor — care explica o lecție de anatomie, scosese inima mortului și o privia cu nepăsarea cu care ar fi privit un burete.

Din această cauză, fusesem câtva timp bolnav de o ciudată stare nervoasă, care îmi producea insomnii și coșmaruri îngrozitoare, par’că aș fi dormit într’un cimitir.

Un profesor mă povățuise să mă las de medicină și să mă înscriu la altă facultate. Auzise chiar că am înclinare către muzică și îmi făgăduia să se intereseze de aproape de talentul meu. Eu aș fi urmat povața, fără nici un ocol, dacă n’aș fi știut că mama — nu e din acele mame încăpățânate și orgolioase — ține cu orice chip ca fiul său să ajungă nici mai mult, nici mai puțin decât «doftor!» Puteam eu să mă împotrivesc dorinței acestei mame pe care o adoram ? Nesupunerea mea ar fi omorît-o. În sfârșit mă siliam zilnic să-mi alung desgustul, să mă deprind, ca și ceilalți colegi, cu mirosul sălilor de spitale, cu agoniile murinzilor, cu scheletele, cu cadavrele; să rămân în fața lor «filozof !»

Vieața ? Moartea ?... Nimic ! Nimic !

Dar filozofia aceasta dură cât durează fumurile beției.

Când mă treziam dintr'însa, mă simțiam din nou stăpânit de aceeaș groază, de aceeaș scârbă, în fața a tot ce vieața și moartea înfățișau mai hidos, ca mizerie, ca putreziciune.

Ah ! ce visasem eu !... sunete, armonii ce înseninează sufletul ! Iar în loc de vioară, aveam în mână scalpele, ferestrae, vase și cărnuri împuțite !

Dar ceeace mă ingrozia și mă desgusta mai mult erau batjocora și nepăsarea cu care camarazii mei trăiau printre bolnavi și cadavre. Glumele lor, în sala de disecții, mă înfiorau, mă făceau să sufăr. Mai ales cadavrele femeilor dau prilej la cele mai nesocotite profanări.

Câte odată mă revoltam, le spuneam în față :

«Sunteți mai răi decât viermii !» Unii mă luau în râs ; iar alții improvizau epigrame obscene la adresa acestor stârvuri, în vreme ce cuțitele lor spintecau pântece, scoteau intestine, desprindeau mușchi depe oase.

Într’o zi, făcându-se autopsia unei fete, o sinucisă din iubiri, după cum se scria prin jurnale — am fost mai dureros impresionat, ca niciodată. Moarta avea un păr de o frumusețe neînchipuită: des, lung și negru ca întunericul unei prăpăstii. .

La autopsie trebuia să iau și eu parte. M’am prefăcut insă că sunt bolnav, m’am dus acasă și am plâns pe biata sinucisă, cum nu aș fi plâns o soră.

Simțirea mea era din ce în ce mai sfâșiată. Și cu toate acestea când răspundeam la scrisorile mamei, care îmi scria aproape în fiecare zi, o încredințam că sunt vesel, sunt sănătos și urmez la facultate cu un interes și o plăcere rară.

Știam eu că minciunile acestea erau menite să exalteze mândria și fericirea mamei.

* * *

Scheletul acelei fete l-am luat eu.

L-am atârnat în odaia mea, după ușe. Făcusem asta nu atât pentru a mă servi de dânsul la studiile mele, ci mai mult ca să-l scap de a nu-l avea alți camarazi, cari desigur s’ar fi servit de el numai pentru petrecerile lor cinice.

Avusesem destule prilegiuri, să văd cum batjocoriau ei scheletele: făcându-le mustăci cu cărbunele, vârîndu-le în gura rânjită a craniului lulele aprinse, îmbrăcându-i în halate, punându-le papuci în picioare și pălării vechi în cap. Și în fața acestor schelete ridicule și par’că mai hidoase, în starea asta, ei râdeau, făceau spirit, petreceau.

După câteva zile unul din colegii mei îmi spune :

— Te caută doctorul R. Du-te în grabă.

M’am dus la doctorul R.

— De o săptămână de zile nu te-am mai văzut. Unde ai fost ?

Adevărul e că o săptămână nu dedesem pe la universitate, nici pe la spital: fusesem bolnav.

Doctorul urmă:

— Ieri s’a prezentat la spital o femeie bătrână din orașul C... Spune că e muma fetei, al cărei schelet îl ai d-ta. Fata ei fugise din oraș de un an de zile, cu un militar. Nu știa nimic despre ea. Acum abia a aflat că s’a sinucis în București. Un moment am crezut că am de a face cu o nebună, dar după ce mi-a arătat o fotografie a fetei, m’am încredințat că e muma ei. De altfel bătrâna și aduce puțin la ochi cu fata. Plângea într’una și cerea să-i arăt unde i-am înmormântat copila.

Îngrozit, am întrerupt pe doctor.

— Ea crede că biata copilă e înmormântată !...

— Da. În sfârșit ca s’o liniștesc, am răspuns că deocamdată nici eu nu știu; să cercetez întâi. Te-am chemat să ne sfătuim ce e de făcut ? Să-i ascundem adevărul sau ...

Doctorul avea și el o fire sensibilă și părea adânc impresionat de întâmplarea aceasta.

Și ne gândiam amândoi, stăpâniți de aceleași emoții dureroase :

— Să ascundem adevărul sau să redăm nefericitei mume scheletul copilei sale ?

Nu știam ce hotărîre să luăm: amândouă ni se păreau crude. În sfârșit am ales pe cea dintâi.

Seara m’am retras acasă de vreme.

Am privit scheletul, nu cu ochii liniștiți, cu mintea rece a filozofului care citește zădărnicia vieții, taina morții, în orbitele goale ale unei hârci, ci înduioșat de o tristețe, de o milă nemărginită ! Eram spectatorul unei drame necunoscute, îngrozitoare, ale cărei personaje erau: un schelet și o mamă ! Și această dramă avusese ca prim act: iubirea ! Iar canalia aceea, înșelătorul pentru care fata aceasta își jertfise frumusețea, virginitatea și vieața ei, era poate fericit aiurea, în ajun de a înșelă altă fecioară !

Lângă schelet aveam o mică bibliotecă, în care se aflau, printre câțiva autori de medicină Lamartine, Petrarca, Musset, Eminescu, Heine, Alecsandri, poeți cari au căutat și au îndumnezeit iubirea.

Eram abia la începutul vieții, nu iubisem încă, dar întâmplarea aceea mă îngrozia și mă desgusta de vieața și de iubire, par’că aș fi trăit veacuri.

Dar niște pași repezi, greoi și un fel de gemăt năbușit, mă trezesc din reflecțiile acestea. Ies în sală, care era luminată de lampă. O femeie bătrână, cernită, cu ochii uzi de lacrămi, cum mă vede, mă întreabă cu un glas uscat, stins:

— Fii bun, domnule, și spune-mi unde șade d-l Titu Negreanu.

În casele acelea locuiau mai mulți studenți dela medicină. I-am răspuns :

— Eu sunt doamnă.

Ea dete un țipăt, vru să mă îmbrâncească și să intre în odae :

— Am aflat tot... am aflat tot... mi s’a spus ... e la d-ta ...fata mea ... mi-ați măcelărit-o ... mi-ați batjocorit-o... lasă-mă ... să-i văd oasele ... ah ! fata mea dragă... mi-ați măcelărit-o !...

Cuvintele ieșiau fără șir, însoțite de țipete sfâșietoare, de gesturi convulsive.

Înțelesei îndată că această femeie, cu înfățișare de nebună, era mama fetei. De sigur, cum am și aflat mai târziu, unul din colegii mei îi mărturisise că scheletul fetei sale se află la mine; și biata mumă, îngrozită și desperată, alergase să mă caute și să mă găsească.

Rămăsesem înmărmurit, nu știam ce să fac. Instinctiv mă pusesem în dreptul ușii și căutam să împiedec pe biata femeie de a intră în odaie.

— Doamnă, liniștiți-vă, sunteți înșelată...

— Oh, nu... mi s’a spus tot... mi s’a spus tot... te rog ca pe Dumnezeu : lasă-mă ... să-i văd oasele ... fata mea ... fetița mea ... ați măcelărit-o ... ca pe o vită.

La țipetele ei, ieșiră din odăile de alături câțiva din colegii mei. În loc de a-mi veni în ajutor, priviau nepăsători, zâmbiau. Se învoiseră toți să facă această glumă hidoasă, ca sa râdă de situația groaznică în care mă puneau.

Încercai din nou s’o liniștesc, dar începusem să tremur, puterile îmi slăbiau. Eram în acelaș timp indignat de infamia colegilor mei și îngrozit de țipetele mumei.

Cu un gest brutal ea mă dete la o parte și intră în odaie.

Rămăsei împietrit în pragul ușii.

Atunci se petrecu o scenă sălbatică, pe care nu voiu uita-o în toată vieața mea : muma aruncă în toate colțurile odăii privirile ei rătăcite. Când dete cu ochii de schelet, un răcnet de fiară îi spintecă pieptul și se năpusti cu brațele întinse spre el. Auzii un ciocnet de oase și un corp greu căzând pe scânduri.

Am fugit, mi-era frică să nu înnebunesc ...

.....................................................

.....................................................

M’am îmbolnăvit. Am zăcut aproape un an de accese nervoase, de cari credeam că voiu muri. Eram convins că devenisem epileptic. În sfârșit m’am făcut bine. Apoi m’am lăsat de medicină, ocupându-mă de atunci încolo numai cu muzica, cu arta senină și binefăcătoare ...