Schitul

 

Acum e miezul nopții, și tuciul, deșteptat,
Lovește și răsună din nalta-i locuință,
Ca glasul ce pornește o oaste-n biruință,
Și-n munți, din stîncă-n stîncă, eco l-a repetat.

Și preajmile-n departe parc-ar spăimînta;
Parc-a sosit și ora d-a doua înviere;
Parcă se-nalță tronul la care ni se cere
Și cugetul și fapta răsplată a-și căta.

Ca suflete întocmai cînd strigă Mihail;
Ca umbre căror moartea locașul le arată;
Ca oaste ce se cearcă de este-n veci tot gata;
Ca emigrați ce află că-i chem de prin exil, –

Pe sute de potece bătute nencetat
De greii sandali negri ce-n nopți fără de stele,
În zile fără soare, pe lapovițe grele,
Pe vijelii, pe vifori, deloc n-au pregetat, –

Se mișc prin întuneric părinții singuriți,
Mai negri decît noaptea, mai vechi decît stejarii,
Cu pletele ca blana pe care-mbracă țarii,
De privigheri și posturi neîncetat slăbiți.

Și cînd lucește-un fulger pe cîțiva gîrbovi, orbi,
Al căror sînge-ngheață în vinele slăbite,
Se văd jucînd pe raze acele barbe-albite,
Ca fulgii unei ier ne pe penele de corbi.

Orbiți de bătrînețe, slăbiți d-al rugii jug,
Se leagăn în toiege, căci mai le-au trecut seara; –
Sunt grei ca și pămîntul, și galbeni ca și ceara
Ce luminează groapa de morți fără coșciug.

Se mișc încet spre centrul în care e-nălțat
Un templu-a cărui cruce de nori se ruginește,
Precum se roade piatra-i de plînsul ce pistește
Din fruntea încrețită a celui genucheat.

Nimic nu îi conduce spre templul înnegrit,
Nimic, decît o lampă ce parcă licurează
În fundul monăstirii, precum ne luminează
O rază de speranță cînd sufletu-i mîhnit.

„Frați, vom muri!” șoptește pămîntu-n preajma lor
„Vom muri!” răspund pacinic, în loc de salutare;
„Vom muri!” se îngînă și mai în depărtare,
Și moartea se urează ca un ceresc favor.

Sprînceana lor ascunde o pleopă ce-a secat
Privind icoana morții în hîrca cea uscată,
Ca sălcii plîngătoare o piatră înghețată,
Sub care focul, viața, speranța a-ncetat.

Dar îns-a lor speranță e vie ca Cristos;
E verde ca tulpina a cării crăci pîrlite
Se-ncarcă-n miezul iernii de scuțurile-albite,
Cînd mana-eternității viață-i dă din jos.
Așa se hrănesc și ei de mana cea din cer;
Așa credința vine p-ascuns de îi nutrește,
Pe cînd asprimea rugii și postul îi slăbește
în lunga lor veghere pe un toiag de fier.

Și tânărul acela ce-ntreagă viața sa
În ast locaș petrece în trudă, pocăință,
Ce a crescut în rugă, în posturi, umilință,
Și n-a avut prilejul de rele-a se-mbăta, –

Ca și bătrînul care în crime-i obosit,
S-adun să-și ia răsplata; căci nu e osebire:
Mîntuitorul lumii, în marea sa iubire,
Primește p-ăl din urmă ca p-ăl întîi-venit.

S-adun ca să se roage de Tatăl Creator
A ușura țărîna la ginte răposate,
La mii de generații de lume nevisate,
Cu care-ngroașă globul sărmanul muritor.

O! generații care strate, strate se întind
Pe stratele-nvechite, ca undele de valuri
Ce se adun din vîrfuri, se prăvălesc din maluri,
Se-ntind pe oceanuri, vechi valuri cotropind.

O! pentru generații ce trec neîncetat
Pe ast ținut de doliu, cum trec și niște turme
De oi fără putere etern p-aceleași urme
Ce turmele trecute, trecînd, au însemnat.

Acum sunt toți în strane ca în mormîntul lor.
Ochiu-n pămînt ațintă trufia pieritoare
Și mintea-le se-nalță la viața viitoare,
Unde și-au pus comoara prin rugă și amor.

Moisi, Isaia, Daniil se deștept;
Ai lui Iehova preoți ce-au profetat în lume
Ce-a fost și ce-a să fie, – al mîntuirii nume, –
Le strig ca din morminte la cîți vrun bine-aștept.

Asculți tu oare, Doamne, de unde locuiești,
Cum s-urcă cu tămîia un: Doamne miluiește?
P-aști gîrbovi care-ți strigă un: acum slobozește,
Îi ții să vază lumea cum ai s-o mîntuiești?

Trei mii de ani mai bine, stăpîne, au trecut,
De cînd aceste imnuri, în tristă armonie,
Înalță omenirea, s-aline-a ta mînie,
S-o mîntuiești de Răul ce voia-ți a făcut!

Ai hotărît tu, Doamne, sfîrșit la ura ta?
Vrun Hanaan ne-așteaptă sau a Sodomii soartă?
Mai e vre o cercare l-a fericirii poartă?
Mai sunt cutremuri, groaze pînă te-i arăta?

O! mintea mea se pierde cu cît o duc mai sus!
Se pierde-n mii de gînduri, ca urma-n labirinte,
Ca ruga și ca plînsul vărsate pe morminte;
Se pierde ca tămîia pe vînturi de apus!

Se pierde, s-adîncează într-un deșert noptos;
Se pierde să străbată voința-ți, vecinicia,
Ca acvila ce-aleargă să măsure tăria,
Ș-orbită în lumină, se prăvălește-n-jos.