Scrisoare cătră un bătrân

Scrisoare cătră un bătrân de Alexandru Vlahuță

Părul alb e lucru mare pentru cine vrea să știe,
Și a ști să-l porți e poate cea mai grea filozofie.
Vremea, ce zbârcește fața, netezește judecata.
Pentru orice-ncrețitură, mintea trebui să-și ia plata.
Și pleoapă de pleoapă când s-apropie-n afară,
Atunci ochiul cel lăuntric vede lumea mult mai clară.
Ah, și mari lucruri grăiește gura pregătitei groape,
Și-nțelept trebui să fie cine stă de ea aproape!

Iată ce gândesc când trece un bătrân pe lângă mine,
Și când văd pe fața-i blândă ieroglifele divine,
Ce-a săpat, în treacăt vremea, ca pe-o obeliscă vie!
Mi se pare că într-însul văd un zeu:
    Ah, cine știe
Ce-o fi clocotind în lumea strânsă în bătrânu-i creier,
Și ce-o fi târând cu sine furtunosul lui cutrier!
Câte visuri izbândite! Câte visuri sfărămate!
Grămădire colosală ici ruine de palate;
Dincolo în codru-n doliu, și sub el un vraf de scrum.
Într-un colț trântit se vaită dorul, abătut din drum.
Câte cuiburi goale! Câte, câte falnice porniri
Și iluzii aurite, prefăcute-n amintiri!

Cum să nu te-nchini în fața unui astfel de colos!
Și-n genunchi de admirare să nu-i dai smerit prinos,
Știind că până-ntr-amurgul gârbovitei bătrâneți
El a răbdat vijelia nestatornicei vieți!

Tot așa gândeam de tine când văzutu-te-am întăi,
Pân-a nu ști ce acopăr prefăcuții ochi ai tăi.
Azi, când te cunosc, ce cuget, de voiești să știi, ascultă:

E ciudat s-auzi o gură-mbătrânită că insultă.
E ciudat să vezi moșneagul hărțăgos cătând pricină
Lumii și batjocorind-o, chiar când ea ar fi de vină.
E ciudat să vezi pe capu-i părul alb că se zburlește.
Răutatea și mânia pe bătrân cumplit mânjește,
Gura lor e pentru sfaturi, nu pentru ocări!
   Ce-ai zice
Pe bătrânul cel din ceruri să-l vezi pogorât aice,
Și din vecinica-i răbdare să-l vezi ca pe-un om de rând,
Mânios, zvârlind cu pietre după noi, și înjurând?...
Nu-i așa, că toată slava i-ar cădea în ochii tăi?...

Vezi, noi socotim bătrânii ca pe niște dumnezei,
Înțelepți, blajini, pe dânșii pururea stăpâni fiind,
Bunătate și iubire peste noi împrăștiind,
Purtând vecinic în privirea lor văpăile iubirii,
Așteptând, ca pe un oaspe drag, clipala adormirii,
Suferind de suferința și de plânsul tuturor,
Dușmanului ce-i hulește tinzând mână de-ajutor.

Vai! Dar cui spun eu acestea? Ție, care n-ai idee
Că în oameni pus-a Domnul sfânt-a dragostei scânteie,
Care n-ai dospit în tine decât neagra răutate,
Ție,-mbătrânit în ură, și în vrajă, și-n păcate.
Care n-ai simțit în pieptu-ți mai curată mulțumire
Decât plânsul altor inimi, ca să-ți râzi de-a lor zdrobire;
Ție, care, când vezi pe-alții propășind în a lor cale,
Simți că crapă-n tine fierea... cheagul răutății tale.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Haide! Încetează-odată cu smintita-ți îndârjire!
Leapădă-ți fățărnicia și-nvrăjbita ta pornire!
Aibi o clipă de căință, pân-a nu intra-n mormânt,

Pleacă-ți fruntea și-mblânzește-ți cugetare și cuvânt.
A surpa din temelie lumea vezi că nu se poate,
Deci astâmpără-te!...
    Uite, ți se văd prin piele toate
Poftele ce fierb în tine! Aibi rușine cel puțin!
Nu te mai preface! Haide! Cugetă că ești creștin,
Și că dincolo de groapă îți va pune mâna-n piept
Cel-de-sus, și vei da samă de-ai fost strâmb, ori de-ai fost drept!
Ah! și când știi că de ochiu-i nu-i ascuns nimic în vremuri,
Trebui să fii dinainte-i cremene, ca să nu tremuri!
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Și-n auzul celui vecinic, și-n auzul tău atunci,
S-or deschide-ngrozitoare, ca ale gheenei munci,
Două guri. Una va zice: Eu pământului l-am dat
Alb ca zorii dimineții, fraged și nevinovat.
Și va zice cea de-a doua: Când în sânul meu intrat-a,
M-am cutremurat de groază, Doamne... era putred gata!