Scrisori către Titu Maiorescu

 

Scrisoare

Iași, 1876, noiemvrie 10

Stimabile d-le Maiorescu,

Vă rog trămiteți povestea Moș Nichifor, pentru ca s-o dau la tipar. „Junimea” din Iași, într-o ședință a sa, pe la 12 noaptea, fiind cam somnoroasă — după obiceiul ei — a votat să se tipărească; poate mai mult pentru încurajare. Sau mai știu eu... poate ca și pentru: P. A. Călescu...

D-voastră cred că veți fi rîs și de mine și de dînsa, și cu drept cuvînt: pentru că este o copilărie, scrisă de un om mai mult bătrîn decît tînăr; da’ bine, da’ rău, D-zeu știe. Eu atîta știu numai, că am scris lung, pentru că n-am avut timp să scriu scurt. Dar ce am scris, și cum am scris, am scris...

Povățuitorul la cetire prin scriere, ce l-am alcătuit și l-am tipărit din îndemnul d-voastră, nu știu dacă l-ați văzut; ce-i drept, prostișor lucru am făcut, dar ș-a luat plata, căci, înapoit de Onor. Ministeriu actual, șede la răcoare în pod la părintele Ienăchescu, tovarăș la pagubă. Vro 30—40 de galbeni, nu-s mai mulți. Un exemplar însă l-am vîndut d-lui Sigara, advocat, care mi-a arătat că are dorință a se ocupa și cu didactica. Cal bătrîn să învețe la umblat.

Dar nouă nu ne pasă; l-am zmomit, de ni-am scos 1½ franc, și pace bună.

De acum poate să se povățuiască cu dînsul cum știe și la ce știe.

Iertați-mi, vă rog, îndrăzneala!

Al d-voastră întru tot supus servitor,

I. Creangă

Scrisoare

Iași, 1881, iunie 11

Stimabile d-le Maiorescu,

Ca să vă descriu biserica Buna-Vestire din Iași, nu am nevoie, căci domnia-voastră, care din porunca lui Dumnezeu ați lăsat aci un odor scump, o cunoașteți.

La această biserică, diaconului servitor, anume Vasile Vasilescu, nu i-a fost destulă sărăcia, de care se bucură în genere clerul nostru de mir, și nici grozava boală de care sufere de vro zece luni de zile (așa că astăzi se află în spitalul Sfîntului Spiridon, cu candeletă în gît și numai cu o mînă de suflet, încît n-are să se mai poată hrăni cu meseria sa, chiar în cazul cel mai norocos, macar că este om tînăr, inteligent și cu cele mai bune purtări), a trebuit să mai aibă femeie și patru copii mici, cari mor în casă de foame. Asupra cărora respectuos chem îndurarea domniei-voastre.

Vă salut cu adînc respect,

I.Creangă

Scrisoare

Iași, 1881, iunie 17

Stimabile domnule Maiorescu,

Dacă am îndrăznit a recurge la generozitatea d-voastre pentru nenorocitul diacon Vasile Vasilescu de la Buna-Vestire, am știut cărei inimi mă adresez. Și cîțiva franci sînt de ajuns unei familii sărace și nenorocite pentru pîine de azi pe mîne. Ceea ce vă lasă inima să dați „cu împrumutare lui Dumnezeu” puteți trimite Onorabilului preot Alexandru Gavrilescu, de la Buna-Vestire care singur mai susține familia numitului diacon de vreo zece luni de zile, prin mila cîtorva poporeni creștini, cari îl cunosc.

Dumnezeu, care v-a împodobit cu atîtea haruri, are să vă deie d-voastre de aiurea. Iar pentru mine veți face să am partea celui mai din urmă ucenic a lui Lumînărică.

Vă salut cu adînc respect,

I. Creangă

Scrisoare

Iași, 1881, decemvrie 16

Stimabile domnule Maiorescu,

Am auzit că ați avea bunătate a traduce cîteva din poveștile scrise de mine.

Doresc a se face cîteva îndreptări: unele scăpate din vedere la tipar, altele tipărite fără șir.

La Soacra cu trei nurori:

„Soacră, soacră, poamă acră,
De te-ai coace cît te-ai coace,
Dulce tot nu te-i mai face;
De te-ai coace toată toamna,
Ești mai acră decît coarna;
De te-ai coace-un an ș-o vară,
Tot ești acră și amară;
Ieși afară ca o pară;
Intri-n casă ca o coasă;
Șezi în unghiu ca un junghiu”.

La Harap-Alb:

„Lumea asta e pe dos,
Toate merg cu capu-n jos;
Puțini suie, mulți coboară,
Unul macină la moară;
Ș-apoi acel unu!...”

Vă salut cu adînc respect,

I. Creangă

Scrisoare

Iași, 1882, noiemvrie 13

Stimabile domnule Maiorescu,

Iaca chiar acum, la 6 oare dimineața, am gătit de scris anecdota pentru România jună și o și trimit cu poșta de astăzi.

Tare am avut dorința să vă văd, cînd ați fost de aniversara „Junimei“, însă nu mi-a fost tocmai bine, și nici nu puteam să scriu ceea ce începusem a scrie pentru România jună, de-mi venia să înnebunesc de necaz. Ferească D-zeu de omul tîmp, cînd începe să facă ceva, că el singur nu știe ce face, decît numai întîmplare poate să-l scoată din încurcătură. Iaca așa sînt eu și-n asemine încurcătură mă aflam de aniversară, față cu făgăduința ce vă dădusem că voiu trimite ceva la Viena. Tocmai în ziua de aniversară mi-a venit și mie cîteva idei, și, ca să nu le scap, am fost nevoit să las cea mai veselă petrecere, aniversara, și să nu vă pot vedè pe dumnevoastră, cel mai drăgălaș profesor și cel mai bun voitor ce am avut în viața mea.

De aceea vă rog să mă iertați și, măcar că nu v-am văzut, credeți că cu mintea și inima mea totdeauna vă văd și vă doresc.

Am fost pe la d-l Lambrior, și mi-a comunicat ce i-ați spus d-voastră. Vă mulțemesc din suflet, domnule Maiorescu, pentru interesul ce purtați de copilul meu; și, de credeți că poate ieși dintr-însul ceva, vă rog nu-i refozați sfatul și protecțiea d-voastră.

Vă salut cu adînc respect și vă doresc sănătate și bucurie.

I. Creangă

Bietul Lambrior, oare nu a călcat pe urma lui Conta? Tare-mi pare rău, sărmanul! Iaca și munca peste măsuri la ce duce!

Scrisoare

Iași, 1883, maiu 25

Stimabile domnule Maiorescu,

La 21 a curentei, corpul institutorilor din Iași mi-a făcut iarăși onoare a mă alege între cei trei..., dintre cari, precum știți, numai unul e destinat a lua parte ca membru în Consiliul general al instrucțiunii, după voința ministrului.

Așa fiind a se urma, și avînd încredere în mine că în rîndul trecut să nu fi adus vreo nemulțumire prin pacinica mea dormitare în sînul acestui consiliu, cutez a vă ruga să puneți un cuvînt pe lîngă cine se cuvine, pentru ca să fiu numit membru și în rîndul acesta.

Stăruința mea de a mai vedea Bucureștii nu e nici din ambiție, nici pentru niscaiva interese particulare.

Întîi doresc să-mi mai văd băiatul; al doilea, cîteva persoane stimate și iubite, cari mă atrag; al treilea, cu ocaziunea aceasta poate să-mi tipăresc puținele mele scrieri la Socec, făcînd eu însumi corectura; și al patrulea, cred, în prostia mea, că cel ce cunoaște cît de puțin firul oarecăror lucrări, tot mai de folos poate fi decît cel ce poftește a face experiențe din nou, dacă are plăcere să o facă și nu este altceva la mijloc.

Vă salut cu dragă inimă și vă doresc sănătate și bucurie.

I. Creangă

N.B. Ceilalți doi aleși sînt: Ropală, grecușor, dar bun băiat altfel, și Hrisoscoleu, care m-a sfredelit mult împreună cu Săvescu și alți cîțiva, afară de d-l Darzeu, care este un tip de om cinstit în toată puterea cuvîntului.

Scrisoare

[1887, Septemvrie 19]

Respectabile și mult iubite d-le Maiorescu,

Dacă n-ai rîs de mult de vreo prostie a vreunui idiot, de care numai în răposata „Junime” de la Iași se putea rîde mai cu haz, poftim, vă rog, de-ți rîde cu hohot de una acum. Dar, vă rog! multe prostii și în vreo două trei rînduri în viața mea, de cînd am avut norocirea de a vă cunoaște, chiar grosolănii am îndrăznit a spune cătră d-voastră, nu însă din răutate, ci din prostie; m-a luat gura pe dinainte.

Căci d-ta nu se poate să nu înțelegi inima mea. Iertați-mă, vă rog, de toate și dați-mi voie să vă spun și acuma una.

În bojdeuca unde locuiesc eu, dorm afară și pe vremea asta, în 18 spre 19 septemvrie. De veți avea răbdare, că bunătate totdeauna ați avut, veți întreba poate, unde-i bojdeuca mea? Vă voiu răspunde respectuos: în mahalaua Țicău, ce-i mai zic și Valea plîngerei, strada Țicăul de sus, no. 4 (dacă se mai poate numi stradă o hudicioară dosnică, plină de noroiu păn’ la genunchi, cînd sînt ploi mari și îndelungate, zise și putrede, și la secetă geme colbul pe dînsa). Iar bojdeuca de căsuță în care locuiesc eu de vreo 18 ani e de vălătuci și povîrnită spre cădere pe zi ce merge, de n-ar fi răzămată în vreo 24 de furci de stejar și acelea putrede. Iarna dorm într-o odăiță toată hrentuită, iară vara într-un cerdăcel din dos, începînd de pe la maiu și sfîrșind pe la octomvrie, cînd este vremea bună cum îi acum. Așa m-am deprins. Răposatul Conta și Lambrior știau căsuța mea. Pompiliu, d-l Nica și mai ales bietul Eminescu, de asemenea. În sfîrșit, vinerea trecută în 18 spre 19 m-am culcat iarăși afară după obiceiu și pe la cîte oare voi fi adormit nu știu, dar știu că am adormit gîndindu-mă cu jale mare la societatea „Junimea” și ce mai este ea acum! la bietul Eminescu și ce mai este el acum! la Gheorghe Scheleti, Lambrior, Conta și unde sînt ei acum!...