Scrisori către Vasile Alecsandri/Bârzof
Scumpul meu amic,
Auzit-ai de unul Bârzof? Dacă n-ai auzit, eu să-ți spui cine și ce era; căci l-am văzut și l-am auzit cu ochii și cu urechile mele.
Bârzof era, cum zice românul, un om cât un munte: înalt, gros și chipeș, ochi mititei în fundul capului, umerii obrazului scoși și nasul numai o fărâmiță de sfârc: tipul de mongol cel mai bine caracterizat. După celealalte toate, era și ciupit de vărsat, și ciupit așa de adânc, că în fiecare gropiță se putea ascunde bobul de mazăre.
Născut în Bugeag, fusese însă crescut printre românii de pe malul drept al Bugului, unde tată-său a fost ani mulți cinovnic la spirtoase și vorbea românește ca apa. Intrat de copil ca piser în cancelaria poliției, ajunsese nacealnic și dobândise cinul de calejki savetnik, încât, când îi vorbeai, trebuia să-i zici cu respect 'Vasi-visoko-blagorodie'. El când vorbea începea cu: 'Ștotakoi?'... și încheia cu 'Durak Moldavan! ptiuuu!' în obraz. Ceva-ceva să-l fi contrariat, apoi striga 'Ia tebe siceas dam palki'. Se plimba prin oraș călare p-o scândură pusă pe patru rotile, stând înțepat cu mâna în șold. Căruciorul lui era tras de trei cai negri în front; cel din mijloc, cu un cerc mare peste cap, trepăda de abia se puteau ține de dânsul cei doi lăturași, galopând în fuga mare, cu capetele lăsate în jos, încordate la dreapta și la stânga, de le da coamele de pământ. Vizitiul,Timofei, un băiețel cu o pernă mare de catifea roșie în cap, cât dânsul de înaltă, mâna caii d-a-n picioarele, strigând întruna cu glas ascuțit și prelungit: 'Padii!'..., de fugea lumea de se prăpădea, căci Timofei nu căta peste ce da. Când trecea pe uliță, auzeai pe bieții creștini vestindu-se unii pe alții cu: 'Fugi, mă, că trece căruțul lui sfântu Ilie'. Era totdauna urmat de trei-patru cazaci de Don, plecați pe cai, cu sulițele înainte ca la bătălie, și băteau de zvântau, căci Bârzof era polițai nacealnic.
Mi-l aduc aminte când a venit acasă la noi. Cum a ajuns la scară, a descălicat de pe scândură și s-a suit în fugă pe scară, zdrăngănind sabia de toate treptele; cum a găsit pe tata, i-a dat în mână un plic cu o pecete mare roșie. Tata, după ce a citit scrisoarea, îi zise:
'Am spus generalului că nu mă mai pot duce la comisie; mi-au murit pân-acuma trei oameni în curte din cauza serviciului; destul un an de zile; mi-am făcut rândul, acu mai slujească și alții'.
Bârzof ascultă cu atențiune cuvintele tatii, dând din cap ca semn de aprobare, și plecă salutând și strângând mâna lui tata. Dar nu trecu nici o jumătate de oră după plecarea lui, și vedem că intră în curte vestitul pazarnic, urmat de un cazac; mai trece nițel, și mai intră un alt cazac, ș-apoi altul, tot unul câte unul, până se făcură doisprezece la număr. Care cum intra, descălica, lua frâul din capul calului și-i da drumul la fânărie; iar ei, atrași de mirosul bucatelor, trăgea care cum venea drept la bucătărie, unde într-o clipă nu mai rămânea nimica nici în tingiri, nici prin dulapuri; mănâncă tot și beau tot și tot cer nencetat; apoi, beți și sătui peste măsură, se suie prin odăi și în salon, cântă și joacă chiuind, se tăvălesc pe mobile și pe așternuturi cu cizmele pline de noroi și cu mantalele ude de ploaie. Noi, copiii, cu mama am fugit de acasă și am mas noaptea la un vecin, căci tocmai a doua zi a venit un ofițer de a ridicat cazacii, după ce tata, de nevoie, se prezentase dis-de-dimineață la serviciul la care refuzase d-a se mai duce.
Aceasta se numea execuție.
Serviciul ce făcea tata de mai mult de un an era foarte periculos. Se înființase un fel de comitet sanitar compus de mai mulți boieri; scopul acelui comitet nu era atât d-a opri boala a se întinde, ci era mai mult a alege în oraș curți, grădini și maidanuri, unde să se depuie soldații bolnavi, a îngropa pe morți și mai ales a îngriji să se adune și să se trimită la corpurile respective puștile, ranițele și mantalele rămase de la soldații morți. Membrii comitetului erau în contact necontenit cu epistații, cu vătășeii și chiar cu cioclii, cu tot ce era molipsit, fără a se lua nici o măsură profilactică, căci era oprit sub pedeapsă grea a zice că boala de care mureau cu miile pe zi era ciuma, sau a crede că era boală lipicioasă. Din cele dintâi zile ale intrării lui tata în acel serviciu, ni s-a bolnăvit vizitiul, și moartea lui ne procurase neplăcerea d-a fi duși pe vreme de iarnă la Mănăstirea Cernica, unde am petrecut șapte săptămâni la fum, în covergi de scânduri și de rogojini, de ne sufla vântul din toate părțile și ne uda ploaia și de sus, și de jos. D-abia ne întoarserăm acasă, și cade bolnav arnăutul care întovărășea pe tata; atunci, altă purificare, de astă dată la Plumbuita. Un al treilea caz a fost moartea feciorului care înlocuise pe Ivancea arnăutul, apoi alte șapte săptămâni la fum și la aer. Ne întorsesem numai de zece zile de la lazaretul de la Plumbuita, când primirăm vizita de care am vorbit mai sus.
Relațiunile de serviciu făcuse pe Bârzof prieten cu tata și ne venea adesea în casă. Când i pomenea cineva de cei doisprezece cazaci cu execuția, Bârzof își făcea cruce mare pe piept, zicând; 'Na ia i Bogu, cocon Tache, la mine nevinovat; slujba!' și urma partida înainte, întorcând pe riga cu un chef nespus.
În vara anului 1829 războiul era în toiul lui; boierii cei mai mulți erau trimiși pe afară, unii după coasa fânului pentru oștire, alții după proviant, alții ca comisari și dragomani pe lângă generalii corpurilor cari împresurau cetățile de pe malurile Dunării; cei cari mai rămăseseră în București se adunau ziua-noaptea la Cornescu, unde sta totdauna pe masă un morman de aur la dispozițiunea aceluia care avea cartea mai năzdrăvană. Acel metal avea o mare putere de atragere asupra ofițerilor muscali în general și asupra lui Bârzof mai ales; el avea pe sotnica lui, care nu-l înșela niciodată.
Boierii noștri pe atunci erau mai toți vânători mari și călăreți vestiți; le plăceau caii arăbești și ungurești; aveau poștalioane de câte șase și opt cai românești iuți ca zmeii; țineau prin curți și în casă câni, lupi, urși, vulturi, corbi, privighetori, cocori, tot felul de păsări și de lighioane. Ca să nu citez decât câteva celebrități, voi aminti cânii zăvozi (moloși), cât vițeii de mari, ai lui Grigorie-vodă Ghica, pe care îi hrănea ca să-i puie să se bată până la moarte ca urșii. Când se dau asemenea spectacole, Bucureștii toți alergau la Colintina care cum putea, pe jos, călare, în căruță, în caleașcă sau în teleguță; își luau merinde de acasă, și câmpul de la Obor până la Plumbuita părea un bâlci. Emoțiunile cocoanelor erau la aceste lupte tot atât de vii ca și ale damelor spaniole la luptele de los toros.
Alecu Ghica Barbă-Roșie avea pe Bercea, un câne-lup cu coada și urechile tăiete din rădăcină, dobitoc fioros și rău, care sta ziua și noaptea culcat la ușa lui stăpânu-său, dormind numai dintr-un ochi. Pe mulți a mai speriat, pe mulți a mai mușcat și la mulți a rupt din carne fiorosul Bercea. La asemenea întâmplări, Barbă-Roșie cădea cu dojana tot pe bietul pățit cu: 'Na! bine ți-a făcut, neghiobule, dacă nu-l lași în pace!', deși omului nici prin gând nu-i trecuse să-l atingă sau să-l ațâțe. Bercea nu s-a putut împăca nicidecum cu muscalii; sărea la ei când îi vedea trecând pe la poartă, așa că într-o zi, luându-se la harță cu trei soldați, a căzut străpuns cu baionetele. Rănile ce a primit erau așa de adânci, încât toate îngrijirile doctorilor și veterinarilor n-au putut să-i prelungească zilele și și-a dat sfârșitul bietul câne când era încă în floarea vieții: împlinise numai patru ani când a căzut victima invaziunii rusești din 1828.
Costache Cornescu avea pe Moș Martin, un urs mare negru, pe care-l crescuse de mititel cu o îngrijire cu totul părintească. Cornescu adesea povestea cum îi fusese milă de Moș Martin când era pui: l-a văzut orfan, fără tată și fără mamă, căzuți amândoi într-o bătaie la Petroșița sub gloanțele cojeștenilor, corneștenilor și ghergănenilor. Până la vârsta de doi ani, Martin era blând ca un miel și plăcut; trăia prin casă, se plimba liber de gât cu boierii, cu cocoanele și cu oamenii din curte; noaptea dormea în brațele lui Vintilă; dar mai târziu, începând a da la palme în dreapta și în stânga, în urma câtorva zgârieturi cu unghiile, Cornescu fusese silit să-l izoleze, și de vreo zece ani îl ținea în lanț în fundul curții, legat de un stâlp nalt, în vârful căruia era o roată de car, unde se urca de-și lua tainurile ce i le aducea amicul său Vintilă la orele hotărâte.
Timofei, vizitiul lui Bârzof, luase obicei de îndată ce lăsa pe stăpânu-său la scară de se suia la cărți, el se ducea în fundul curții și se juca cu ursul; se punea la o distanță afară de lungimea lanțului cu care era legat dobitocul și tăbăra cu biciul pe dânsul, și-l bătea, și-l bătea ceasuri întregi. De trei luni, Moș Martin înghițea această umilință, dar pe mormăite; își făcea el planul său de răzbunare, și într-o zi, când începe bătaia biciului, ursul se tot trage încetul cu încetul înapoi, din ce în ce mai aproape de stâlp; cu cât ursul se trăgea, cu atât Timofei înainta, ca să-l poată ajunge să-l bată peste ochi și peste bot; până ce deodată fiara, făcându-și vânt, se repede din toată lungimea lanțului, îl ajunge cu laba, îl trage la dânsul și-l sfâșie în bucăți. A strigat bietul băiat cât a putut, dar cine să-l auză tocmai în fundul curții Cornescului, care era cât un bărăgan de mare!
Ca să-ți faci o idee de întinderea cuprinsului lui Cornescu, închipuiește-ți că pornești din colțul casei Blaremberg, unde este Ministerul Afacerilor Străine, și mergi pe strada Academiei până în dreptul bisericei Sfântul Nicolae Dintr-o zi, și apoi de acolo o iei în sus pe strada Ienii până în poartă la Mazar-Pașa și închei pătratul cu două linii paralele, una stradei Academiei, și cealaltă stradei Ienii; vei avea astfel cuprinsul curții lui Cornescu, o adevărată moșie: tot spațiul pe care se află astăzi otelurile 'Ioji', 'Union', 'Regal', cu strada Regală și cu o mulțime de case din fund și din strada Ienii. Glasul nenorocitului se pierdea în pustietate.
După ce Bârzof a isprăvit talia la cărți și și-a băgat în pungă purcoiul de galbeni care se grămădise dinaintea lui, iese în scară și strigă, strigă pe Timofei în zadar, dar în loc de Timofei cu trăsura, vine Vintilă, sărind într-un picior, zicându-i râzând:
'Au! Dumneata să trăiești, că pe Timofei l-a mâncaaa...t Moș Martin, și nu mai striga degeaba'.
A trebuit toată iscusința lui Vintilă și toată încrederea de care se bucura pe lângă urs ca să-i lase din labe cadavrul nenorocitului băiat.
Mai răi și decât ursul erau câinii din curtea Cornescului. Când treceai pe acolo, noaptea mai ales, te pomeneai deodată ocolit din toate părțile; ulucile erau ciur de găurile prin care ieșeau la uliță cânii cu grămada cât simțeau pe un trecător; părăsise lumea drumul pe acolo. Eu, într-o noapte, am vrut s-o paț cât de bună, căci din nebăgare de seamă apucasem pe strada Ienii; am scăpat cu fața curată numai mulțumită săbiei sublocotenentului Brătianu; ne-am pus spate în spate, dând în dreapta și în stânga, eu cu bățul, el cu sabia, și numai așa de-abia am putut opera o retragere onorabilă până acasă la mine, unde este astăzi otelul 'Brofft'.
Tot se mai găsesc și acum pe la noi oameni cărora le place să aibă în curte sau în casă câte un dobitoc fioros, un lup, un vultur sau chiar un mândru leu.
Bârzof cu pazarnicul și cu generalul Zaltukin, președintele cu deplină putere asupra Principatelor, formau o treime tot de o ființă sub firma: 'Ia nevinovat, slujba!' sub care se ocroteau toate abuzurile și nedreptățile rusești. Sistemul lor era de a nu asculta niciodată o jăluire, ci d-a apuca cu gura înainte, ca să inspire spaimă, ca jăluitorul să fugă de teamă să nu pață una și mai rea decât pricina pentru care venea să se plângă. Și iată cum procedau. Era poruncă strajnică de la împăratul să nu supere pe sudiți (supuși străini), să nu le puie cuartir, să nu le ceară rechizițiuni etc. Banul Brâncoveanu, fiindcă era principe al sfântului Imperiu roman, era în idee că trebuie să fie tratat ca un sudit austriac. Într-o zi se pomenește cu Bârzof că-i aduce în cuartir pe mareșalul Dibici, care venea să ia comanda oștirilor, înlocuind pe bătrânul mareșal principe Witgenstein, și scoate pe Brâncoveanu din casele de sus, înghesuindu-l cu toată familia în câteva beciuri. Atins în mândria sa, Brâncoveanu trimite pe un nepot al lui să esplice generalului Zaltukin situațiunea excepțională în care se afla și să-i ceară să fie cruțat. Tânărul sol vorbea franțuzește ca apa și era elocuent; ajuns la palat, începe pe un ton oratoric a expune generalului Zaltukin scopul pentru care era trimis, după regulile retoricești, cu trope, figuri, gesturi și jocuri de fizionomie; Zaltukin, în loc de a-l asculta până la sfârșit și a-i răspunde în cestiune, deodată se înfuriază și bate din picior, strigând: 'Afară! afară! pașol! ce te strâmbi la mine?', încât bietul sol a luat-o la fugă speriat, uitând și exord, și narațiune.
Se cutremura lumea când auzea de Zaltukin. El era vestit în toată Rusia pentru violența și strășnicia sa. Când poruncea ceva, nu încăpea vorbă, trebuia să se facă. Dacă cerea cară pentru transporturi trebuincioase pentru oștire și se răspundea că vitele au murit de epizootie, el răspundea: 'Ei bine, să se înhame oameni', și bieții locuitori erau supuși cu biciul cazacilor să ducă carăle înhămându-se în locul boilor. Dacă vreun boier îndrăznea în divan să facă cea mai mică observațiune asupra vreunei măsuri ordonate de dânsul, era îndată surghiunit. Mitropolitul Grigorie, mergând într-o zi la dânsul să-l roage să fie mai îngăduitor cu creștinii, el, în loc de a-i răspunde, chemă îndată pe Bârzof și-i ordonă să-l trimită peste graniță. Peste douăzeci și patru de ore, acel om sfânt era dat afară din eparhia lui și dus surghiun în fundul Rusiei, unde a fost deținut cinci ani.
Aceia însă cari cunoșteau bine pe general Zaltukin și cari trăiseră cu dânsul în intimitate spuneau că era omul cel mai drept, cel mai cinstit și mai milos, și că ordinele crude ce da le da cu inima sângerândă. Mulți asigurau că adresase împăratului raporturi sfâșietoare asupra stării de jale în care se aflau Principatele, zicând că purtarea Rusiei în Principate merită reprobarea lumei întregi.
Rușii au privilegiul de a fi răi, cruzi și nedrepți și d-a fi totodată oamenii cei mai buni la suflet și cei mai plăcuți; ei pun toate faptele cele neomenoase sub firma: 'Ia nevinovat... slujba!' cum zicea calejki-sovetnikul Bârzof, care afară din slujbă era omul cel mai plăcut, sufletul cel mai bun și mai milostiv, omul lui Dumnezeu cum s-ar zice.
Zaltukin a murit de ciumă, voind să dovedească că boala de care mureau soldații cu miile în curți și pe maidanuri nu era nici ciumă, nici boală lipicioasă. A fost înlocuit cu un om inteligent, plăcut și binecrescut, cu generalul conte Pavel Kisselef, un camarad al împăratului Alexandru.
Touvenel, ministrul afacerilor streine al lui Napoleon III, vorbind de contele Kisselef când era ambasador la Paris, zicea: 'Je n'ai pas connu de vieillard plus accessible aux idees grandes et genereuses'. Pe atunci generalul Kisselef era trecut de optzeci și cinci de ani.
Când i-am fost prezentat, la 1862, la un prânz la Ministerul Afacerilor Streine la Paris, a stat mult de vorbă cu mine, întrebându-mă de o mulțime de oameni pe cari îi cunoscuse și din cari mulți trăiau pe atunci, și mi-a zis:
'Je me rappele avec bonheur des cinq annees que j'ai passe dans votre pays, et tout ce qui lui arrive d'heureux me fait plaisir; je regrette beaucoup que vous n'ayez pas su rendre heureuse la partie de la Bassarabie que le Traite de Paris a donne a la Moldavie. Ce pays, que la solicitude de l'empereur Alexandre et l'empereur Nicolas avait rendu si riche et si prospere, votre administration l'a reduit a la plus complete misere: il arrive tous les jours a Petersbourg des plaintes et des lamentations de la part des habitants d'Ismail et de Bolgrad'.
Am raportat atunci aceste cuvinte domnitorului Cuza, zicându-i că ele îmi făcuseră mie mare impresiune și că mi se păreau un rău prognostic pentru viitorul Basarabiei.