Scrisori către Vasile Alecsandri/Căpitanu Laurent (1)

 

Scumpe amice,

În epistola ta din… 1883 îmi vorbești de regretatul nostru amic, căpitanul Laurent.

N-ai putut pomeni acel nume, sunt sigur, fără să simți o lacrimă în geana ta. Ți-aduci aminte cît era de vesel și cît ne iubea? Se lipise de noi doi cu inima și cu sufletul.

Multe zile grele am împărțit cu dînsul! Și pot zice că fără glumele lui cele plăcute, pline de duh și de originalitate, nu știu, zău, cum aș fi dus-o; nu știu dacă moralul meu nu s-ar fi muiat înaintea dificultăților prin care am trecut.

Cînd l-am întîlnit întîiași dată, eram căzut într-o descurajare așa de mare, încît numai societatea unui voios și nepăsător ca dînsul putea să mă ridice și să mă susție.

Dar ca să-ți poți da seama de starea în care mă aflam, sunt silit să fac o digresiune cam lungă; să sui cu memoria în cursul evenimentelor cari se desfășurau împrejurul meu cu o grăbire anevoie de urmat.

Pe la anul 1852, vestitul vizir Reșid-pașa căzuse de la putere; cumnații sultanului Feti Ahmet și Mehmet Ali triumfau; și, după obicei, zarafii armeni și ovrei năpădise pe cel căzut. Acei care pînă ieri îi lingeau cizma, acum îi mușca mîna. Ca omul cufundat toată viața lui în trebile statului, el uitase pe ale sale; nu știa nici ce are, nici ce nu are și era strimtorat, foarte strimtorat.

În împletitura în care se afla, un singur bancher îi mai rămăsese devotat: bătrînul Antcn Alleon, care avea și dorință, și bunăvoință de a-i veni în ajutor; dar îi trebuia să cunoască ce avea și cît datora Reșid. Pentru acest sfîrșit, fostul vizir rugase pe Ahmet Weffyk, fostul comisar în Principate, la 1849 și 1850, ca împreună cu Alleon și cu mine să-i facem un bilanț de starea sa financiară. Ajunsesem la patruzeci de milioane de lei (aproape zece milioane de franci) pasiv, care se balanța eu valoarea proprietăților sale, case și pămînturi în Balta-Liman, moșiile din Tesalia, foste proprietăți ale lui Ali Tebedelen de la Ianina și un mic ciflic lîngă Sili vria.

Creditorii grăbeau, și realizarea unei averi atît de însemnate nu era lucru lesne. Tot ce putea face Alleon era să convingă pe cămătari să păsuiască, dîndu-le cîte un mic acont și asigurîndu-le plata integrală, capete și dobînzi, cînd se vor vinde proprietățile. Pînă atunci era urgent să se reducă cheltuielile și să se sporească veniturile printr-o administrațiune mai îngrijită. S-a redus mai întîi personalul casei de la cinci sute de guri la patruzeci și s-a orînduit la moșiile din Tesalia administrator confratele și amicul nostru Ion Ionescu de la Brad, care de la o sută de mii a suit venitul, chiar din anul dintîi, la nouă sute de mii de lei.

Pe cînd Reșid era urgisit, și seraskierul Mehmet Ali devenise vizir cu Fuad Hargie Naziri (ministrul afacerilor străine), sosește generalul Mencikof cu o falcă în cer și alta în pămînt, cu sacul plin de fel de fel de cereri din partea țarului. Nu voia nimic mai puțin decît a zice sultanului cu alte cuvinte:

„Scoală tu, să mă pun eu!”

Pe de o parte, izbînda misiunii generalului austriac Leiningen, care storsese de la Poartă concesiuni și despăgubiri însemnate în Bosnia, în Herzegovina, pe Narenta și la Bocca de Cataro, între care și plata diamantelor contelui Zichy; pe de alta, dezvoltarea influenței engleze, care mergea tot crescînd, tulburase liniștea împăratului Niculae. Damele ambasadei rusești, mai înfocate patriote și decît bărbații lor, criticau sus și tare politica prudentă și rezervată a contelui Nesselrode, tratînd-o de molatică și de umilitoare, credeau că nu avea decît să se arate ca să dobîndească ceea ce doreau, și multe dorea inima lor. În sfîrșit, trimisul estraordinar sosește la Constantinopol.

Deși Manolache Arghiropol, fost dragoman și însărcinat de afaceri al legațiunei eline, trecut de curînd în serviciul rusesc, succedînd răposatului dragoman Hangerliu de fioroasă memorie, bun apreciator al stării spiritelor de pe atunci, declarase trimisului împărătesc, chiar de la început, că era peste putință ca Poarta să-i acorde acele cereri, generalul însă îi ordonă să meargă înainte.

În toate serile, dragomanul Arghiropol se întorcea de la Poartă aducînd numai făgăduieli, bacalimuri și iavașuri. Într-o seară, cînd ambasadorul estraordinar îl aștepta să-i vie cu ceva pozitiv, cu cheia Betleemului cel puțin în buzunar, îl vede venind cu mîna goală; se iuțește, strigă, bate din picior, acuză pe bietul bătrîn de necapacitate și chiar de rea-credință; îl alungă furios din ambasadă și cheamă pe logofătul Niculae Aristarche, pe capuchehaia lui vodă Știrbei, ca să-i serve de dragoman.

Aici deschid o mică paranteză privitoare la fostul reprezentant al principatului Țării Românești, devenit totdeodată omul de încredere și dragomanul ambasadorului rusesc.

La biserica grecească de la Bebek, pe Bosfor, se afla o icoană făcătoare de minuni pe care erau atîmate o mulțime de ex-voto, mini, picioare, ochi, inimi de aur și de argint, inele și cercei de pietre scumpe etc. Într-o zi, piere de la gîtul Maicei Domnului un inel de diamant; popa Costa caută, cercetează și nu găsește; se mînie, își pune patrahirul de gît, aprinde făclia de la epitaf, cheamă pe băieții care măturau în biserică și aprindeau candelele, îi pune în genunchi, și, după ce le citește o molitvă, le spune că acelui care a furat inelul are să i se usuce un deget dacă nu se dă îndată singur pe față.

O minune! Nu apusese încă bine soarele, cînd băiatul vinovat, ducîndu-se cu alți copii să se uite la o mașină cu vapor, adusă de reverendul părinte Hamelin, directorul școalei americane „Robert”, i se prinde degetul într-o rotilă și rămîne numai cu patru degete la mîna dreaptă. Atunci nenorocitul mărturisește păcatul. Vestea se duce în toate satele Bosforului, închinătorii curg cu miile din toate părțile, vapoarele se țin lanț pe chei, biserica nu se mai deșartă nici ziua, nici noaptea; sărindarele, acatistele, sfeștaniile, maslurile și paraclisele îmbogățesc epitropia bisericei și pe popi.

Logofătul Aristarche, care de vro doi ani nu mai era primit de Reșid-pașa, profită de ocaziune, aleargă la Balta-Liman și spune pașei că venise știre la Patriarhie că și icoana dintr-o peșteră de pe moșia alteței-sale de lîngă Silivria dăduse semne de făcătoare de minuni, propuind să se orînduiască un vapor regulat ca să ducă pe închinători, ceea ce ar fi și o afacere bună pentru cafeneaua, pentru bucătăria și pentru cîrciuma proprietății.

În mai toate peșterile de pe malul Bosforului se află cîte-o fîntină, lîngă care se obicinuiește de se pune cîte-o icoană, precum este la izvorul de la Balucli, unde trăiesc vestiții sfinții pești, jumătate fripți, jumătate fierți; oricine, fie creștin, fie musulman, cînd trece pe dinaintea acelor fîntîni, vara mai ales, intră de se răcorește, bea un ceaun, două de apă rece, se spală pe mîni și pe obraz și binecuvîntează numele făcătorului de bine care a deschis vîna apei.

Reșid o fi crezut, n-o fi crezut în minunile sfintei icoane de la Silivria, dar minune tot s-a făcut; căci ușa s-a deschis iarăși marelui logofăt Aristarche, care între Mencikof si fostul vizir avea perspectiva să joace un rol politic însemnat.

Pe de altă parte, turcul dibaci putea ști prin capuchehaiaua lui Știrbei-vodă, zi cu zi, starea în care se aflau negocierile dintre trimisul rus și ministrul Porții. Turcul aduce așa de bine pe grec, încît îl face să creadă că dacă ar fi el, Reșid, ministru în locul lui Fuad-pașa, treaba s-ar împăca lesne; această credință ajunge a fi împărtășită chiar și de Mencikof pînă într-atîta, încît încalță cizmele cele cu pinteni și aleargă la palat, unde se jăluiește sultanului de tergiversațiunile lui Fuad, tratîndu-l de om de rea-credință și de mincinos, declarînd că nu mai voiește să aibă a face cu dînsul și că va părăsi Constantinopolul dacă nu se va numi un alt ministru al afacerilor străine.

În vorbirea sa cu sultanul, Mencikof face o mare laudă despre capacitatea și spiritul politic al lui Reșid, zicînd că ar fi fericit să aibă a trata cu un asemenea om. Sultanul chiar în seara aceea cheamă pe fostul său vizir și-l numește ministru trebilor dinafară în locul lui Fuad.

Aristarche, între cei doi mari actori politici ai zilei, ia tonul măreț și amenințător al repauzatului Hangerliu, o ia pe o coardă sus de tot cu Mehmet Ali, devenit seraskier, care era un om de o violență proverbială. Turcul, înfuriat, îl întreabă răstit să-i spună ce e. Logofăt al Patriarhiei, servitor al devletului, capuchehaia al unui principe vasal credincios sultanului, sau muscal, ghiaur hain, dușman al Imperiului otoman? întovărășind cuvintele cu cîteva dinini… Aristarche, spăriet, trăgîndu-se spre ușă, vede în oglindă că, după dînsul, seraskierul trăsese sabia jumătate din teacă. La această vedenie, se răpede pe scară și s-aruncă în cel dîntîi caic ce găsește pe cheiul de la Candili, și trage drept la vaporul Lloydului austriac, care pornea spre Galați, iară a mai da pe acasă. S-a refugiat la București, și de acolo la Viena, unde a rămas pînă s-a făcut pacea, și atunci, numai după intervenirea lordului Redcliffe, i s-a permis a se întoarce la Constantinopol. Dar nu s-a mai întîlnit cu postul de capuchehaia pe care-l uzurpase frate-său Miltiad, secretarul său, și l-a ținut ptnă ce s-a înlocuit cu Negri, la înscăunarea lui Cuza-vodă.

Scurte și puține au fost tratările generalului Mencikof cu recomandatul său Reșid. Într-o dimineață, aviso ambasadei rusești suia Bosforul spre Marea Neagră, purtînd steagul de onoare la catartul cel mare; ambasadorul estraordinar părăsea Constantinopolul, relațiunile cu Poarta încetau și probabilitățile de război deveneau certitudine. Puțin după aceea, trupele rusești, sub comanda generalului Gorciakoff, treceau Prutul, fără declarație de război. Principatele erau secuestrate ca un otagiu, pînă ce Poarta se va hotărî a acorda cerințele țarului.

Colonelul Rose, mai în urmă generalul sir Hugues Rose, și astăzi mareșalul lord Strathnairn, atunci secretar însărcinat cu afacerile ambasadei engleze în lipsa șefului său dus în congediu, îndată ce a văzut că se îngroașă treaba, a cerut de la guvern trimiterea flotei engleze în apropiere de Constantinopol, temîndu-se de vreo încercare îndrăzneață din partea flotei de la Sebastopol. Totdeodată sosea și lordul Redcliffe, care se știa că nu putea fi dispus a pierde, în favoarea Rusiei, influența ce clștigase asupra Porții și asupra persoanei sultanului, și mai avea și o veche pică personală pe împăratul Niculae, care la 1832 îi făcuse afrontul de a nu voi să-l primească ca ambasador la Petersburg. Departe de a fi împăciuitor, ambasadorul reginei Engliterei încuraja, chiar fățiș,

Împotrivirea Porții, cu atît mai mult că alianța Franței era asigurată, căci generalul Aupick, ambasadorul Republicei, și contele Lavalette, ambasadorul noului împărat al francezilor fusese cauza inițială a neînțelegerilor dintre Poartă și Rusia, punînd înainte vestita chestiune a locurilor sfinte cu cheia Betleemului, cu steaua de deasupra ieslei În care s-a născut Mîntuitorul, cu zugrăveala cupolei Sfîntului Mormînt și cu biserica de la Ghetsemanie. Aliat cu Englitera, Napoleon III putea să inaugureze suirea sa pe tronul imperial al Franței într-un mod glorios.

Pe cînd Reșid nu era încă ministru, îl vedeam des; îi eram vecin și petreceam zile întregi la Balta-Liman, politicînd cu dînsul și cu Weffyk-efendi. Puneam lumea Ia cale împreună și făceam parte bună și României. Mult regretatul și prețiosul nostru amic, Niculae Bălcescu, răpit așa de timpuriu patriei sale, venise la Constantinopol cu sufletul în buze, avînd de gînd să plece mai departe, spre a muri în patria sa, mîngăiere pe care guvernul de atunci din Țara Românească n-a voit să i-o acorde și l-a silit să se ducă să moară izolat, departe de ai săi, sub cer străin, fără a avea pe mormînt măcar un semn de trecerea lui dintr-această lume. Mi-aduc aminte cît își iubea sărmanul țara și cum i se lumina fața sa lividă și i se ușura suflarea cînd trăgeam împreună pe harta Europei liniile care ar fi cu drept să fie fruntariile României. Visurile tinereței noastre1Ce-ar fi zis autorul Puterei armate dacă ar fi trăit să vază curcanii noștri intrînd vitejește în Grivița, cu steagul românesc în mînă, și ar fi văzut în țara lui o sută cincizeci de mii de feciori bine armați, bine esersați și bine disciplinați, oomandați de ofițeri români învățați și esperimentați! Ori de cîte ori se face ceva fericit și bun pentru România, nu mă pot opri de a-mi zice:

„Ce mulțămire ar avea bietul Niculae Bălcescu dac-ar trăi!”

Reșid-pașa considera Principatele ca un element important în chestiunea Orientului și ca bariera cea mai serioasă ce s-ar putea ridica despre Rusia. El dorea la Dunăre un stat mare, puternic și bine armat, a cărui neutralitate să fie asigurată de puterile cele mari ale Europei, precum sunt Belgia și Svițera.

La 1853, după intrarea rușilor în Principate, publicasem sub pseudonimul de G. Chainoi o broșură intitulată Derniere occupation des Principautes și înmînasem noului ministru al Porții un memoriu în care chemam atențiunea asupra importanței politice ce ar avea participarea României la războiul ce se pregătea. Pe lîngă acel memorand alăturasem și un proiect de manifest, ce propuneam să fie dat la intrarea trupelor otomane pe teritoriul Principatelor, un manifest prin care sultanul declara că trimite oștirea sa numai ca să respingă pe năvălitori și că, îndată după săvîrșirea războiului, va restabili relațiunile dintre România și Poartă pe baza vechilor tratate încheiate de domnii români cu Baiazid Ilderim, cu Mahomet II și cu Soleiman IV, adaugînd că sultanul nu va aduce nici o împotrivire la unirea țărilor dacă locuitorii Principatelor o vor dori-o.

Doream și credeam că românii puteau și trebuiau să joace într-acel război un rol și să dea semne de deșteptare vitejească, dar totdeodată eram de părere să nu cooperăm fără serioase garanții din partea Turciei. Mulți însă din proscriși și din emigrații noștri se adunase din toate părțile la Constantinopol și porneau spre lagărul lui (Jmer-pașa, punînd serviciile lor la dispozițiunea generalisimului, fără condițiune.

Trecuse mai multe săptămîni de la darea acelui memoriu, cînd fui chemat la Reșid-pașa acasă. L-am găsit în conferință cu ambasadorul englez; acesta avea în mină scrierea mea. Ministrul turc îmi zice că voiește să vază pe generalul Magheru, despre care era vorba în memoriul meu; îi răspund că generalul Magheru se află la Viena. Atunci îmi zice să-i scriu să vie îndată și-mi dă un bilet către Alleon, ca să-i înlesnească cheltuielile de drum. Peste două săptămîni generalul Magheru era la Constantinopol.

După mai multe întrevederi ale generalului Magheru cu Reșid-pașa și cu lordul Redcliffe, la care întrevedere am servit de interpret, se hotărește să se tipărească manifestul ce pregătisem. L-am autografiat cu Niculae Golescu și cu vărul său Alecu și l-am dus lui Agop-efendi, secretarul intim al lui Reșid, ca să-l trimită lui Omer-pașa. Totdeodată, Reșid a ordonat să se facă firmanul prin care generalul Magheru se numea caimacam, guvernor general, civil și militar al amîndoror Principatelor, cu ordine cătră toți șefii oștirii să-i înlesnească intrarea în țară pe Ia Calafat, ca să ridice oștire de români și să-i procure armele și munițiunile de care va avea trebuință. Eu eram destinat să-l întovărășesc ca secretar.

Eram pe la sfîrșitul lui fevruarie al anului 1854. Corpul lui Kiel Hassan-pașa trecuse Dunărea la Turtucaia și în insula Ramadan cu caice, atacase pe ruși la Oltenița și prinsese picior pe țărmul stîng al Dunării; un corp de bașibuzuci, sub comanda lui Skinder-pașa (contele Ilinski) trecuse la Calafat și surprinsese un regiment de husari la Cetate; o diviziune navală turcească, trimisă în Marea Neagră ca să observe mișcările flotei rusești de la Sebastopol, fusese surprinsă și arsă pe ancoră la Sinop de amiralul rus Nacimof; flotele imite a trei puteri aliate părăsise Besica Bei și ancorase la Beicos, gata a intra în Marea Neagră la cel dintîi semnal; și ordinele erau date pentru concentrarea trupelor franceze și engleze la Toulon, la Marsilia și la Malta.

Magheru și eu ne pregăteam de plecare, cînd, ducîndumă la Poartă ca să activez lucrarea hîrtiilor, Mustafa-pașa Ghiritlii^ Arnăut, atunci mare vizir, tatăl faimosului ambasador Veli-pașa, îmi spune că actele erau gata, dar că avea o scrisoare de la Reșid, prin care-i zicea să nu le dea încă afară.

Neputînd în ziua aceea întîlni pe ministrul afacerilor străine, m-am dus 6eara la ambasadorul englez să-i vorbesc despre întârzierea ce se făcea cu darea firmanului lui Magheru. Lordul Redcliffe, înainte de a începe eu vorba, ia un aer doctoral și începe o lungă disertațiune politico-umanitară, tratînd despre nenorocirile și calamitățile ce aduc războaiele și despre răspunderea ce incumbă oamenilor politici și mai ales diplomaților a căror misiune și datorie sfîntă este de a mănținea pacea între state și de a opri cît se poate întrebuințarea tunului, iar în caz de a nu putea să conjure răul, să caute cel puțin a-l atenua, a-l circonscrie și a-i scurta durata; și după ce trece în revistă situația diferitelor state față cu războiul ce izbucnea, ajungînd la Austria, îmi zice că această putere era elementul de cea mai mare importanță, un element de care trebuia să se ție seamă, căci ea putea să silească pe Rusia la o împăciuire, izolînd-o. Și-mi spune, în fine, confidențial, că interpunțiul citise ministrului Porții o notă verbală, prin care Austria esprima dorința de a păstra în tot timpul războiului cea mai strictă neutralitate, aceasta însă dacă ar vedea că Turcia s-ar abținea de a se servi de elementele revoluționare de care putea dispune, și anume, de elementul român și polon, mai adăugind că, în asemenea caz, făgăduia să ocupe Principatele cu trupele sale îndată ce rușii s-ar respinge peste Prut și s-ar împotrivi cu armele dacă trupele rusești ar încerca să se reîntoarcă în Principate, ca astfel puterile aliate să poată opera liber într-alte punturi. Dar dacă, din contra, s-ar da frîu și sprijin revoluționarilor, s-ar vedea silită a veni în ajutorul Rusiei. Ambasadorul englez a adăugat că, deși Turcia nu răspunsese în mod categoric la acea notă, dar i se părea că nu se putea să nu ție seamă de o declarațiune atît de importantă, și credea că Poarta va fi silită să depărteze din lagărul lui Omer-pașa pe românii și pe leșii adunați acolo.

După aceste zise, a prins a-mi vorbi cu mult foc de situațiunea Greciei, de orbirea neesplicabilă a regelui Othon,care nu lua nici o măsură în contra propagandei ce se făcea de supușii săi, chiar și de oamenii oficiali, în Epir, în Tesalia și îd insule, unde insurecțiunea în contra Turciei lua din zi în zi proporțiuni mai serioase. Mi-a vorbit lung de corăbiile încărcate cu munițiuni și proviziuni pentru trupele aliate, atacate și jăfuite de pirații greci din Arhipel, al căror cuib și refugiu era insula Samos, spunîndu-mi că guvernorul (caimacamul princepelui Călimak) ceruse o corabie de război ca să poată părăsi insula, nemaiputînd să conție pe administrații săi. Aci, după ce se oprise puțin în vorbire, îmi zice deodată:

„Iată o poziție unde ne poți fi de mare folos. Viitorul țării dumitale depinde de soarta acestui război. Dacă Rusia va fi biruitoare, îți poți închipui soarta ce vă așteaptă. Lupta cu Rusia astăzi nu este numai în Principate, ea este în Tesalia, în Epir, în Arhipel, ca și în Valahia și în Moldova.”

Eram atît de afectat de cele ce-mi spusese despre declarațiunile Austriei, care-mi închidea pentru mult timp încă porțile țării, încît n-am putut răspunde decît printr-un rîs trist, zicîndu-i că aceasta mi-ar procura plăcerea de a găsi pe vechii mei amici din copilărie, pe Pitagora, pe Esop, pe Policrat și mai ales pe compatriotul meu Zamolx. Cu aceste cuvinte s-a terminat conversațiunea dintr-acea seară. Ieșeam de la ambasadă cu sufletul amărît.

După cîteva zile am aflat că Omer-pașa alungase pe toți românii din lagărul său, afară de unul, care l-a întovărășit.

În tot timpul cît a ocupat România în parte cu generalul Coronini.

Sergentul austriac Mihai Lataci, grănicerul croat de la Otokar, pe care un fimfunsfanțihi îl prefăcuse, prin blagoslovenia lui Mahomet, mai întîi în Omer Mufti, îndată ce a ajuns ca dezertor la Tuzli în Bosnia, pe care apoi Husrev-pașa l-a făcut ciamașir-aga, espedițiunea în Liban l-a făcut colonel, campania din Kurdistan, liva (general de brigadă); 1848 l-a făcut feric (general de divizie) la București; campania din Bosnia, mușir (mareșal), și războiul Crimeei sardarecrem (conetabil); era un om pe atît de vanitos pe cît era și de ambițios. Compatriotul nostru, pe care-l păstrase lîngă dînsul, îl făcuse să crează că nu era de origine croată- slavă, ci că se trăgea dintr-un Quirinus Latus, legionar roman, venit în Dacia cu Traian, și că putea să aibă mai multe drepturi decît oricare român la domnia Principatelor.

Omer-pașa, cînd m-am dus să-l văd la Constantinopol, la 1857, cînd se întorsese din espedițiunea sa de la Ungur din Asia, văzînd că-mi vorbește cu mare interes despre viitorul Principatelor, am crezut momentul favorabil de a-i zice că putea să ne facă mult bine dacă ar stărui pe lîngă Poartă să consimtă la cele patru punturi cerute de divanurile ad-hoc. Încuviința tot ce ziceam, dar, venind la punctul de principe străin dintr-o familie domnitoare în Europa, nu s-a putut opri de a-mi zice cu fața animată:

„De ce să vă duceți să căutați principe german sau francez și să nu luați din sîngele vostru (del vostro sangue)? De ce să nu căutați printre descendenții din legionarii romani veniți cu Traian? Tot se mai află încă, căutați-i și găsiți-i”.

Două zile după conversația mea cu lordul Redcliffe, am fost chemat la Balta-Liman. Reșid-pașa, îndată ce m-a văzut, a venit către mine cu cuvintele:

„Ai văzut pe lordul Redcliffe, ți-a spus că avem trebuință de dumneata la Samos?”

La răspunsul meu că-mi vorbise și că am refuzat, îmi zice: „Trebuie să te duci, cel puțin pentru trei luni, pînă ce vom fi liberi să facem în Principate ceea ce dorim.”

După aceste cuvinte am ieșit zicîndu-i că nu mă puteam însărcina cu lucruri pe care nu le înțeleg și că voi aștepta În Constantinopol pînă ce voi putea intra în țara mea.

Cîteva zile după aceea, fiind poftit la masă de Galib-beg, Reșid-pașa a venit de a mlncat cu noi; părea foarte grăbit, aștepta pe ambasadorii Franței și Engliterei; trecind în apartamentul său, îmi zice să nu mă duc, fiindcă avea să-mi vorbească. Fierberea era mare în palatul său, miniștrii ceilalți ai Porții veneau, se duceau și iar se întorceau, nimeni nu intra în camera unde erau cei trei reprezentanți ai puterilor aliate, decît numai mutul ministrului, care din cînd în cînd venea de chema pe d. Brody, unul din atașații ambasadei engleze, pe care șeful său îl adusese cu dînsul nu ca să asiste la conferință, ci numai ca să înregistreze hotărîrile ce se luau. Era pe tapet încheierea unui tratat prin care Poarta consimțea la ocuparea Imperiului otoman de trupele Franței și Engliterei, cu condițiunea de a părăsi teritoriul turcesc îndată după sfîrșitul războiului. Graba de a se încheia un asemenea act era mare, fiindcă corăbiile stăteau la Galipoli încărcate cu oștire, fără a putea să le dezbarce. Reșidpașa și lordul Redcliffe erau în regulă, avînd fiecare actele de plenipotență de la suveranii lor respectivi; dar ambasadorul Franței, generalul Baraguey d’Hilliers, deși era înștiințat că plenipotență îi fusese espediată prin Marsilia, dar vaporul avusese întîrziere din cauza vremii. Ceilalți doi plenipotenți primeau iscălitura ambasadorului Franței pe temeiul depeșei, dar generalul nu se îndupleca, și a trebuit multă vorbă pînă l-au decis să subscrie.

Se lumina de ziuă cînd Brody intră în salonul lui Galibbeg, cu portofoliul ambasadorului său la subțioară, spunîndu-ne că se terminase conferința și totdeodată intra și mutul, făcîndu-mi semn să-l urmez. Mă credeam chemat ca să fiu trimis în Dobrogea, unde era hotărîtă trimiterea unei diviziuni franceze și unde se afla de mai multe săptămîni amicul meu Dupreuil, mai tîrziu nenorocitul conducător al cuirasirilor de eroică memorie de la Reishoffen. Atît Reșid, cît și amîndoi ambasadorii au insistat atît de mult, făcîndu-mi atîtea și atîtea făgăduieli pentru viitorul României, încît nu știu cum s-a făcut, dar am ieșit de acolo angajat a mă duce pentru trei luni în Arhipel.

Peste puține zile mă îmbarcam pe Tahiri-Bahri vașel, comandat de Riala-beg comandorul. Vîntul fiind favorabil, în zori ancoram la Galipoli cu mare lină; a trebuit să rămî- nem douăzeci și patru de ceasuri în mijlocul Dardanelelor, am petrecut ziua în cortul colonelului Danglar, unul din ofițerii francezi instructori, cu care petrecusem ani mulți la Constantinopol și care acum comanda acolo dezbarcarea trupelor. Priveam în uimire colosalele vapoare americane care aduceau cai și oameni cu miile deodată și primeau chirie cîte o mie de lire pe zi; banii se vărsau nemilostiv cu chila, și buzunarele speculanților se umpleau cu milioane. Am cunoscut ovrei desculți, care astăzi sunt bancheri mari în Londra și Paris și care ne-au împrumutat și pe noi cu milioane, cu dobîndă mare și cu comision bun, se înțelpge. Un cunoscut al meu, un englez de la Smirna, Chartor Witell, a cîștigat într-un an un milion de lire, pe care cu încheierea păcii le-a pierdut în cîteva zile.

Patru zile după ieșirea mea din Bosfor, un vînt violent cu viscol și ninsoare lua corabia cît era de mare și o Invîrtea ca pe o pană. În zadar am căutat un adăpost la Aivali, la Vurla, la Metilena și la Smirna; ne-a fost peste putință să intrăm în vreun port, am trebuit să ținem marea trei zile și trei nopți, învîrtindu-ne de la apus la miazăzi și de la răsărit spre miazăzi (de la nord la Suroa și de la Suroa la sud), cum zic marinarii. Atunci am putut vedea ce viață grea duc marinarii pe corăbiile cu pînze cînd e vremea rea și au vîntul contrar, cînd pe tot minutul trebuie să vireze bord, mînuind pînzele cu frînghiile ude, reci, încărcate de apă înghețată ca sticla, suind și coborînd pe scări de gheață pînă la catartele și la vergelele cele mai de sus ca să strîngă și să dezvălească vîntrelele pe tot minutul. Trosnetele și jocurile corăbiei cu vremea cea rea le atribuiam prezenței unui biet mitropolit, care, fără știrea mea, dobîndise de la Căpitan-pașa trecerea pe acea corabie, ca să-l ducă la eparhie, care era chiar în insula Samos. Și ca să conjur piaza-rea, gettatura, cum zice italianul, aruncam în mare, din timp în timp, cîte trei gologani, doi pentru mitropolit și unul pentru diaconul său. Nimic mai supărător pe o corabie mare de război, pe vreme rea, ca urletul ghiulelor din fundul de cală, cînd se rostogolesc de la babord la tribord și se întorc iar la babord, după cum corabia se pleacă pe o coastă sau pe alta.

Cînd am intrat în portul Vathy de Samos, insula era acoperită cu zăpadă, ceea ce nu se văzuse de nu se ținea minte. Locuitorii orașului erau toți adunați pe chei. După oe 6-a aruncat ancora și s-au îndeplinit formalitățile de admitere în liberă practică, am espeduit pe singurul meu tovarăș de călătorie, un servitor francez, un fost spahiu, care-mi servea de camerier, de seis și de bucătar; îmi era dat de colonelul Magnan, nepotul mareșalului Magnan; îl avusese zece ani în serviciul său în Africa, și în adevăr că ar fi fost un om prețios, dacă nu era atît de devotat rumului de Jamaica. L-am trimis cu o epistolă către guvernorul pe care veneam să-l înlocuiesc. Și îndată a apărut o barcă mare venind către noi; era caimacamul întovărășit de patru senatori (βουλενταί) și de vreo zece consuli și viceconsuli setoși de noutăți politice. După ce am comunicat guvernorului misiunea cu care veneam, el mi-a declarat că răspunderea sa încetînd, voiește să rămîie pe bordul vasului pe care ne aflam, dar observîndu-i că răspunderea sa nu putea înceta decît după ce-i voi remite scrisorile, pe care nu i le voi da decît în localul guvernorului, l-am obligat să dezbarce împreună cu mine. Îndată ce am pus piciorul pe uscat, am fost înconjurați de mulțime; atunci, zărind un preot bătrîn, m-am dus drept către dînsul, salutîndu-l respectuos, și i-am cerut să-mi arate unde era Mitropolia. Într-o clipă, biserica a fost plină, și preotul, punîndu-și odăjdiile, a citit rugăciunile de bună-venire, ceea ce a fost de un bun efect, dovedind locuitorilor că eram un coreligionar.

Am rămas de prînz la predecesorul meu, împreună cu cei patru senatori, și am petrecut seara ascultînd povestiri de ți se făcea părul măciucă. Mesenii se întreceau, care mai de care, să-mi dea o idee mai plăcută despre caracterul dulce și blînd al poporului ce veneam să administrez, cinstindu-l pe tot minutul cu epitetul de „popor lesne de condus” (εύάγωγος λαός).

Unul din senatori, care și el în tinerețe dusese o viață zdruncinată pe mare și pe uscat, un fost căpitan de corabie (πλοίαρχος), îmbrăcat cu șalvari de pînză albastră, creți și largi de zece coți, ciorapi lungi cafenii, pantofi și mintean strimt pe trup, și pe cap cu fes roș mare grecesc, pleoștit într-o parte, cam în formă de bonet frigian, om nalt, chipeș, mai mult bătrîn decît tînăr și înzestrat cu un talent de narațiune foarte însemnat, mi-a povestit amarul sfîrșit al unui biet fost guvernor, căutînd în tot timpul narațiunii să oitească, în ochii mei impresiunea ce-mi producea.

Iată acea istorioară, minus talentul acelui ce mi-a povestit-o mie:

„Ștefanache-beg Yogoridi, care fusese principe de Samos Înaintea lui Calimah, de la 1835 pînă la 1849, trimisese caimacam al său pe un biet grec, pe care locuitorii, pe drept sau pe nedrept, ajunsese a nu-l vedea cu ochi buni, pentru că era din partidul Muzur, și iată cum s-au cotorosit de dînsul:

Într-o dimineață, nenorocitul caimacam se deșteaptă în sunet de clopote de moarte. Întreabă cine a murit și i se răspunde că nu se știe, dar aruncînd ochii pe fereastră vede aleii mare, lume peste lume, popii orașului toți în odăjdii, cu cădelnițe și cu făclii aprinse în mînă, ducînd cu cîntări și cu jale un sicriu frumos împodobit. Cortejul se oprește la poarta lui, și cîțiva zaplani de împușcă-n lună intră în odaia lui, îl trîntesc la pămînt, îl leagă fedeleș de mini și de picioare, îl iau în spinare, ll așază binișor în sicriu cu fața în sus și pornesc cu popi și cu tot alaiul prin tîrg, îl duc ia biserică, unde i se citește toată slujba morților pînă la vecinica pomenire, întovărășită de lacrimile și de jaletele babelor, numai că, în loc de a-l arunca în groapă, îl duc la malul mării, unde aștepta un caic mare, gata a-l primi, și pornește cu dînsul în alt oraș; acolo, alți preoți îmbrăcați, alt alai, altă pogribanie, altă vecinică pomenire și iar pornire pe mare cu altă asemenea cinste în alt oraș. După patru repețite plimbări prin cele patru capitale ale județelor, i s-a dezlegat mînile și picioarele și i s-a dat drumul pe uliță, cinstindu-l toți ca pe un șef al guvernorului. Dar după trei luni nenorocitul muri nebun.”

Un alt senator mi-a narat vitejiile (τά άνδραγαθήματα) pe mare și pe uscat ale căpitanilor jandarmeriei și ale șefilor mei de poliție, mai toți foști haiduci de mare și de uscat (ληστοπειραταί), căpitan Danu, căpitan Marupa, Moru, Hiotoglu, Gheki și alte celebrități de înspăimîntătoare memorie, care făceau să se cutremure Asia, de la Smirna pînă la Mecca. Una din strategiile favorite ale acestor bravi era să pîndească la Podul Caravanelor, lîngă Smirna, și, îndată ce se arăta la acea primblare o fată frumoasă sau un neguțător bogat, să-i prindă și să fugă cu dînșii la munte, trimițînd familiei răspuns să plătească o mie sau două de lire. Prețul unui englez sau al unei fete de negustor bogat se suia și pînă Ia cinci mii de lire. Banii se plăteau mai totdauna, căci de nu, moarte. Regula era, ca pentru polițe, vadea de trei luni. Dar dacă avea nenorocirea ca în loc de bani să se trimită jandarmi în goana lor, termenul esecutării era anticipat, prizonierul era legat de un copac și împușcat în prezența jandarmeriei, care sau nu-i dibuia, sau îi pierdea din ochi. O altă afacere bună, dar foarte periculoasă, dar și mai bănoasă, era de-a ataca caravana de la Mecca și a jăfui cămila care ducea darurile sultanului la mormîntul profetului.

Am avut prilejul a cunoaște pe toate celebritățile listo-pirateriei Arhipelului și ale Asiei, între cari și pe vestitul Catargiu Iani, care, cînd i-a lipsit baza de operațiuni ce avea în insula Samos, a fost silit să se predea singur pașei de la Smirna. Ismail-pașa îl avea de mare fală și-l ținea liber în conacul său, ca un trofeu, cu un lanț supțire de picior. El mi-a făcut cinstea a-mi aduce nargheleaua cînd am trecut odată prin Smirna și m-am dus de am făcut vizită valiului acelui vilaiet. Dar cea mai mare admirațiune a tovarășilor mei de masă era pentru Iliotoglu, pentru care aveau cel mai mare respect și admirațiune.

Secretarul guvernului era un epirot afiliat la toate eteriile grecești, subsecretarul, frate cu un consul general rusesc din vecinătate. În cine să mă încred?

Pe la miezul nopții am mers de-am petrecut mai întîi pe predecesorul meu pînă la barca care l-a dus pe corabia cu care venisem, și de acolo polițaiul m-a întovărășit pînă la casa ce-mi pregătise. Am stat toată noaptea de mă gîndeam la povestirile ce auzisem și-mi ziceam, vorba românului:

„La rea moară am dejugat.”

Casa în care m-am așezat cu servitorul meu Louis și cu un șef de jandarmi, cu bătrînul Carajani, da pe piață. Dimineața văd lume multă adunată în grupuri, dinaintea cafenelelor, discutînd și gesticulînd; o adevărată fierbere; întreb pe polițai cauza acelei agitațiuni și-mi spune că poporul (ό λαός) a văzut cu mare neplăcere reîntoarcerea mitropolitului și a diaconului său, care erau din partidul Calcatzar Muzur, ceea ce nemulțămea partidul Carmaniol. Am convocat îndată pe senatori, cari, explicîndu-mi mecanismul acestor partide (κόμματα) și convingîndu-mă că unele din griefurile în contra aeelui prelat aveau cuvîntul lor de a fi, am ordonat să-i pregătească o corabie, ca să-l ducă împreună cu diaconul său la Chios sau la Smirna, unde le-o plăcea mai bine. Măsura aceasta a fost bună, pentru că pe de o parte a potolit lumea și, pe de alta, a evitat sfinției-sale neajunsurile ce puteau să i se întîmple. Pe sară, corabia care-i ducea își întindea pînzele și ridica ancora. Vîntul le era favorabil. Am avut în urmă o lungă corespondență cu patriarhul ecumenic, pînă l-am înduplecat a înlocui pe acel mitropolit. Dar, deși am avut deplină satisfacțiune, însă n-a trecut mult și m-am convins că nu cîștigasem nimic cu schimbul; căci succesorul sfințitului, venind și mai flămînd, vindea și mai scump decît predecesorul său liturghiile și parastasele; găzduirile sale prin sate și prin orașe devenise un impozit foarte împovărător pentru o populațiune săracă, încît am trebuit să iau și contra noului trimis aceleași măsuri de îmbarcare, și aceasta cu deplina mulțămire a tot clerului de mir, a fraților și a egumenilor de prin mănăstiri și a poporului care, în tot timpul petrecerii mele la Samos, a avut consolațiunile religiunii și îndeplinirea datoriilor creștinești mai ușoare și cel puțin tot atît de bine primite la cer, de unde li s-a trimis însănătoșirea viilor și a măslinilor, împreună cu încetarea holerei.

Prin luna lui aprilie 1854 mă așezasem în orașul Chora, pe o înălțime, aproape de portul Țigani (antica Samos). Din privor puteam vedea marea și insulele de la Palatia (vechea Milet) pînă la Scala Nova (antica Efes); aveam în fața mea pe de o parte zidurile ciclopeene pelasgice, și dincolo pe partea Asiei Minore, maiestosul și gloriosul munte Mical (Samsun Dagh), și pe șesul mării presărate o mulțime de insule mici. Am putut asista cu ocheanul la mai multe vitejii piraticești, fără a putea fi de nici un ajutor nenorociților cari cădeau în mrejele acelor sălbateci. Îndată ce o corabie apuca pe strimtoarea care despărțea insula Samos de coasta Asiei, năpădeau asupră-i două bărci, una din sus și alta din jos, cari stau ascunse în încrețiturile malurilor stîncoase, sau cufundate în mare, o apucau la mijloc. Bărcile piraților erau mai toate bărci mari cu două pînze latine, numite perama, eare cu vînt bun alunecă pe mare mai iute decît orice altă corabie, iar pe vreme lină,.fără vînt, pot cu opt lopeți desfide orice vapor.

Am putut privi cum listopiratul Nicozara cu simoria lui de zece inși au prins o goeletă cu pavilion turcesc, în dreptul insulei Gatos (Kedi Adasi) și, după ce au legat pe oamenii echipajului de catarte și au jăfuit-o, i-au spart fundul și au cufundat-o cu oameni cu tot.

Altă dată am văzut cînd, unul după altul, nouă listopirați, simoria lui Moru, au sărit ca pisicile pe o barcă adăpostită la Ieronda, pe coasta Asiei, unde a fost odinioară vestitul templu al Branchiților, consacrat Didimilor Castor și Polux, și cum, Înfuriați că n-au găsit ceea ce sperau, au pus pe bieții patru matrozi cu ochii la fum de pucioasă. Barca aducea la Samos cenușă vulcanică de la Nisiro și de la Santorina, pe care cultivatorii o întrebuința ca prezervativ în contra boalei viilor (oidium). Pe seară, acei nenorociți torturați au fost găsiți de niște pescari care i-au dus la Samos. Unuia îi plesnise ochii și celorlalți nu li se putea cunoaște unde le era gura și unde nasul, obrazul lor era tot o rană.

O corabie englezească, încărcată cu proviziune pentru armată, fusese jăfuită în drept de Cavo-Doro și abandonată, în mare, după ce au măcelărit pe toți oamenii echipajului, în număr de nouă. Nu avusese vreme să o cufunde, fiindcă se zărise în depărtare un vapor și au fost grăbiți să fugă. Acei pirați erau toți ascunși în Samos, și numărul lor era mare.

Din deosebite părți aveam știre că se arătase spre apus de insulă niște corăbii, venind despre Sira cu steaguri albe cu cruci albastre, ca cele din timpurile revoluției grecești, că acele corăbii era o espedițiune comandată de bătrînul viteaz căpitan Stamati, proscris stabilit în Grecia la Calchida, și că venea cu scop de a răscula pe locuitorii insulei.

În împrejurările de atunci, pe cînd șefii pirați veneau de petreceau dumineca, ziua-n amiaza mare, de gît cu căpitanii mei de jandarmi, chefuind prin cafenele, mă gîndeam că o asemenea încercare nu putea să nu reușească, și mă aflam în cea mai mare nedumirire. Mă uitam în cer și-n pă- mînt, și nu vedeam cum puteam conjura răul.

Într-o dimineață îmi iau, cum se zice, inima-n dinți, pun de-mi gătește doi cai, iau cu mine pe un căpitan de jandarmi, pe Caravasili, și, fără a spune nimănui nimic despre scopul escursiunii mele, pornesc spre portul cel mai spre apus al insulei, unde dam cu socoteala că au să debarce acele corăbii. Pe la amiază căldura era de nesuferit și mă opresc lîngă o fîntînă la umbra unui platan. Învirteam o țigaretă, cînd aud pe Caravasili că-mi zice:

— Eu, zău, mă mir de încrederea ce ai în mine; știi dumneata că aș putea să te omor aici în bunăvoie și s-apuc drumul pe ici încolo, că ceata lui Catargi Iani e pe aproape?

Eu îl întrerup, zicîndu-i:

— Dar cu ce? Cu pistoalele care le ai la brîu? Nu fac două parale. Ia să văd dacă știi să dai; uite colo o crîngă uscată.

Caravasili scoate mîndru un pistol, ochește, pistolul țăcănește și nu ia foc. Eu aveam sub jachetă un bun revolver Colter, îl scot, dau și nimeresc, și îndată slobod și un al doilea foc. Caravasili îmi zice:

— Ți-e pistolul cu două țevi.

Nu isprăvise vorba bine, și aude ș-o a treia, ș-o a patra lovitură. N-am văzut în viața mea om mai în uimire; Caravasili rămăsese înmărmurit. Esistența de asemenea arme nu ajunsese încă nici la cunoștința, nici la auzul locuitorilor din Samos.

Pe seară, ajungînd la Calabactaș, țelul călătoriei mele, aflu de la șeful carantinei că se arătase în mai multe rînduri corăbiile despre care era vorba, că le văzuse chiar el despre insula Nicaria, patria lui Icar zburătorul, dar că vîntul le era contrar și, de s-a ridica austrul, ar putea sosi a doua zi pe la amiazi. M-am dus de am petrecut noaptea sus la orașul Maratocambo, de unde puteam să observ mișcările acelei flote. Tocmai a treia zi am putut vedea două dintr-însele ieșind dintre insulele Furni, și pe la amiazi una din ele a tras la un mal de nisip, aproape de casa carantinei și oamenii ce conținea săreau pe uscat unul după altul, în număr de douăzeci și cinci, toți cu fustanele cu pistoale la brîu și cu cîte un desag cu merinde la spinare. Toată populațiunea de sus se coborîse în port, și formau împrejurul meu un cerc în formă de potcoavă. O altă corabie, mult mai mare, arunca ancora și strîngea pînzele. M-am adresat drept la acel care sărise cel întîi din barcă, voind să-i vorbesc, el mi-a răspuns măreț și laconic: „Vorbește cu generalul (jii a-rpaTiY&v)”: arătîndu-mi în corabia cealaltă pe un tînăr nalt și frumos, care sta în picioare la pruă și poruncea. Am așteptat pînă ce a venit la mal într-o mică barcă, m-am apropiat de dînsul cu „Bine-ai venit, căpitane”, i-am declinat numele și calitatea mea, spunindu-i că eram venit într-adins ca să-l întîlnesc, cerîndu-i să ne tragem la o parte ca să vorbim, pentru că ne năpădise și oamenii lui, și populația venită de sus din oraș.

În vorbirea mea i-am făcut o descriere sinceră și adevărată a stării politice a lucrurilor, arătîndu-i relele ce putea atrage asupra patriei sale; i-am adus aminte de masacrele de la Chios, din vremea cînd samioții s-a dus de a răsculat insula în contra turcilor, și aceasta încă într-un timp cînd Turcia era izolată, dar acum, că are de aliate pe cele două mai mari puteri maritime din lume, i-am spus că în curînd trupe franceze aveau să dezbarce la Pireu și să ocupe chiar Atena, de va fi trebuință, și că un corp de bașibuzuci sta gata la Aidin să intre în Samos, îndată ce ar fi o răscoală. Am discutat cu dînsul toate împrejurările și am avut norocul că cele ce i-am zis să-l impresioneze, l-am văzut mișcat; a scos un suspin și s-a depărtat trist, zicîndu-mi:

„Dumneata crezi că pot face cum voii” îndată s-a făcut cerc împrejur toți oamenii care dezbarcase și au ținut un fel de sfat și, după o lungă discuțiune care a durat mai mult de o oră, am văzut că vine către mine un bătrîn care m-a salutat mîndru cu cuvintele: „Să trăiești (vâ i^a-y-jț)! Eu sînt căpitanu Saltafero, samiot d-aici, de sus din Maratocambo, proscris, și viu să-mi eliberez țara. Voi independența patriei și unirea cu Grecia (τήν άνεξαρτιαν τής πατρίδος καί τήν ένωσιν μέ τήν Έλλάδαν)”. Vorbea o grecească elegantă și intona ca un orator. I-am lăudat sentimentele și elocința, dar i-am zis că părerea mea ar fi să nu le cheltuiască în zadar, ci să le păstreze împreună cu vitejia sa pentru timpuri mai favorabile, cînd jertfirea lor ar putea să aducă realizarea dorințelor sale.

M-a ascultat cu atențiune, dar aceasta nu l-a oprit d-a mai spune că poate face și drege și că este angajat către acești voinici (μέ αύτά τά παλληκάρια), arătîndu-mi oamenii care dezbarcau mereu.

Tonul și atitudinea ce luase Saltafero cu mine nu mă făcea să aștept nimica bun de la mijlocirea lui. Și care nu-mi fu mirarea cînd, după ce făcuse cîțiva pași ducîndu-se către camarazii lui, deodată se întoarce către mine, zicîndu-mi: „Bine, dar cu băieții aceștia ce facem?”

Eu, fără să pierd vremea, chem pe Caravasili și-i dau ordin să se ducă cu căpitanul Saltafero să cumpere oricite capre și pîni va trebui pentru băieți (διά τά παιδιά); și mă apropiai de tînărul șef pintre mulțime, îl iau de mînă și dinaintea tutulor îl rog că, de va vedea pe viteazul căpitan Stamati, să-i prezinte salutările mele și să-i spuie din parte-mi că atît el, cît și ceilalți proscriși din Calchida se pot întoarce nesupărați de nimeni la căminurile lor, avînd să se bucure de toate libertățile, afară de acea d-a mai fi spaima oamenilor cinstiți pe mare și pe uscat.

A doua zi flotila lui Saltafero rădica ancora și pornea spre apus, de unde venise, și eu, întovărășit de șase jandarmi din Maratocambo și de căpitanul Temistocli Burneli, porneam spre Chora acasă.

Era o lună ca ziuă. Ajunsesem deasupra Mănăstirii Stavros, cînd aud în urma mea o detunătură de pistol și pe Temistocli luîndu-se la înjurături cu niște nevăzuți dintre stîncile pe lîngă care treceam. După mai multe legi, cruci și răscruci, întovărășite de amenințări și laude: c-o să-și mă- nînce suflete, inimi și mațe, întocmai cum făceau strămoșii lor, eroii din Omer, înainte de a se lovi în spade și în suliți, încep la pistoale, și după cîteva descărcături aud un strigăt: „μέ έφαγες σκυλί” („M-ai mîncat, cînel”). Vestitul pirat Bilibas, care era ascuns acolo, fusese rănit de moarte, tovarășii lui au fugit și l-au lăsat; am luat pe rănit cu mine și l-am dus la Chora, unde am chemat îndată pe doftor, dar pînă în ziuă a și espirat. Era tatuat pe spate, mai jos de șale, cu portretele, de o parte, al regelui Othon cu sabia scoasă, pe cealaltă, cu al reginei, cu inscripțiunea ό Όθων καί ή Αμάλυα („Othon și Amelia”).

Acum temerile dinafară mai încetase. Saltafero se întorsese la casa lui la Maratocambo și se astîmpărase; dar în contra piraților nu aveam nici o putere, căci îndată ce-i strîmtoram în insulă, ei aveau marea dinaintea lor, unde nu aveam cu ce să-i urmăresc.

Nu știu de mă pîndea sau nu, dar pe toate zilele venea falși amici cu poveți: că să nu mai trec prin cutare loc, că mă așteaptă Iaurta, că să nu mă mai duc la vînătoare, că mă pîndea Buiuca etc. Deși nu țineam seama de acele prietenești prevestiri, și amorul propriu și demnitatea mea mă făcea să apuc tocmai spre locurile desemnate, dar mărturisesc că aseminea vorbe nu-mi făcea un efect plăcut, așa că mă hotărăsc a pune capăt acelor intrigi. Și într-o zi, cînd vine unul să-mi denunțe confidențial un complot în care viața mea era în joc, chem pe procuror și-i ordon să-l închidă pînă ce va dovedi arătările sale. De aici încolo am putut trăi liniștit despre asemenea temeri.

Într-o seară tîrziu, mi se anunță doi ofițeri francezi, veniți din portul Țigani, unde se vedea fumul unui vapor mare, și intră în casă doi tineri: unul era Bastard, locotenent de vasel, adjutantul amiralului de Tinan, celalalt, un dragoman armean. Înțelegerea cu locotenentul Bastard a fost mai scurtă și mai amicală cînd ne-am convins că puteam vorbi fără intermediar. M-am dus chiar într-acea seară de am întîlnit pe amiral pe bordul său. El mergea să ia comanda trupelor franceze care dezbarcau la Pireu ca să ocupe Grecia. I-am esplicat că, fără un vapor cu care să se poată urmări pirații pe mare, era peste putință a se pune capăt răului. El mi-a făgăduit că, îndată ce va ajunge la Pireu, va trimite la dispoziția mea un vapor pentru urmărirea spumegătorilor de mare. Puține zile după aceea mă întorceam cu o barcă mică de la orașul Carlovas, unde fusesem pentru o cercetare; căpitanul bărcii mele deodată dă ordin cîrmaciului să vireze către un mic port care se afla în apropierea noastră, văzuse fumul unui vapor; eu îi zic să ție marea înainte; nu isprăvisem vorba, și auzim un tun; era avertismentul să stăm pe loc și să arătăm pavilionul; am pus îndată pînzele în pană,, vaporul bătea bandiera franceză în pruă și la pupă, și cu flamure de război la catart; un cuart de oră ne ajungea și se oprea în dreptul nostru, un aspirant de marină se coboară într-o barcă și vine să ne ceară hîrtiile; acest ofițer era tînărul Corea Souza, astăzi consilier de ambasadă la legațiunea braziliană din Londra, cu care ne aduceam adesea aminte de viața de la Samos. Vaporul era corveta cu elisă „Chaptalu”, cel mai iute mergător de atunci al marinei franceze; comandantul era căpitanul de fregată Pouthier, un vechi și vestit lup de mare, care în tinerețea lui, abia ieșit din școala de la Brest, avusese nenorocirea să fie îmbarcat pe „Meduza” și să trăiască cu carne de om șapte săptămîni pe dramaticul radou, pe care marele pictor Gericault l-a prezentat cu atîta măiestrie în îngrozitorul tablou care se află în salonul cel mare patrat de la Louvre. Pouthier era unul din puținii scăpați dintr-acel vestit naufragiu. Locotenentele de vasel Laurent era secondul corvetei.

Ne-am Împrietenit Îndată ce am știut cine suntem și tuiii, și alții; ne-am împrietenit în mijlocul mării și am petrecut șase luni Împreună, pînă ce „Chaptalul”, dehulat de alergături, a fost trimis mai întîi la Camieș și de acolo la bazinu de la Toulon în reparație. Căpitanului Pouthier, înaintat la gradul de căpitan de vasel, i s-a dat altă comandă. Locotenentul Laurent, un ambițios care vrea să ajungă amiral, a rămas după cererea și stăruința-sa la bateriile de marină care băteau Malacofu, Redanu și Mamelonu verde, sub comanda amiralului Rigault de Genouille; împărțea la toate bateriile d-a rîndul iarba și projectilele trebuincioase și trebuia să le inspecteze regulat de două ori pe zi, pe ploaie, pe ninsoare și în noroi pînă la genuchi, de unde s-a întors comandant al avisului „Averne”, staționat la Constantinopol la dispozițiunea ambasadorului, dar prăpădit de șale, cum l-ai cunoscut. Ceilalți ofițeri ai „Chaptalului”, Rocmor Hugo fi Corea Souza, au fost îmbarcați pe vasele cele mari de război descărcate de tunuri, armes en flute, cum se zice, și cărau în tot timpul războiului trupe proaspete din Franța și luau de la Camieș și de la Balaclava de ducea în Franța bolnavi și răniți.

Amiralul de Tinan mi-a mai trimis totodată o corvetă englezească cu abur, „Waspu”, comandată de lordul John Hay, astăzi amiralul care comandă diviziunea navală din Mediterana în Egipet. „Chaptalul” a fost înlocuit succesiv cu „Heron”, cu „Prometeu” și cu „Narvalu”, mai tot timpul de 6 ani cît am stat la Samos.

Deși Laurent a putut să-ți povestească viața noastră de la Samos, dar noi, bătrînii, trăim cu suvenirile, și de multe ori aducerea-aminte a zilelor grele pare că ne întinerește.

Ion Ghica