Scrisori către Vasile Alecsandri/Căpitanu Laurent (2)

 

Scumpe amice,

Cuvintele „va urma” de la sfîrșitul epistolei mele din broșura din aprilie m-au cam pus pe gînduri. Mi-am zis că:

„Nu cumva așteaptă de la mine ceva alt decît ceea ce pot da?”

Dacă voiești să-ți scriu cîteodată, nu-mi cere, te rog, șir la vorbă, căci nu sunt în stare a-mi restrînge suvenirile și a le clasa pe date, ci lasă-mă să fac cum pot și cum îmi vine.

Eu cînd citesc ceva scris de mine, îmi pare că aud pe repauzatul Isailof, pe bunul român, în casa căruia am fost de mai multe ori ospătați împreună cînd eram la Constantinopol. Acel bun bătrîn a început de o sută de ori să-mi istorisească cum din sadea Isaia s-a pomenit deodată goșgogea Isailof. Am ascultat cu toată atențiunea, nopți întregi, povestirea acelei metamorfoze; dar din digresiune în digresiune, atît a lungit-o, încît l-a ajuns sfîrșitul vieții, fără de-a apuca să-mi spuie cum acea codiță s-a agățat ca scaietele de numele său. Tot ce am putut înțelege este că pozna i s-a întîmplat cam pe anul 1807, în zilele lui Miloradovici sau ale lui Michelson.

Dar să viu la amicul nostru Laurent și la eorveta pe care era imbarcat ca locotenent sau ca al doilea.

Cum am pus piciorul pe „Chaptal” și am dat ochi cu comandantul Pouthier, el mi-a scos și mi-a citit o pancartă pecetluită cu armele Franței; erau instrucțiunile cu care amiralul Le Bărbier de Tinan mi-l trimitea la Samos ca să măture Arhipelul de piraterie și de baraterie, dîndu-i putere de viață și de moarte în Cicladele Orientale de la Rod pînă la Aivali. Acele instrucțiuni sunau cam astfel:

„ îndată ce vei zări un vas pe mare, vei porni drept asupră-i și cînd vei ajunge la o depărtare de două incabluri vei slobozi un tun încărcat cu iarbă, ca să-și arete pavilionul și să stea pe loc pe pinze.

2. Dacă după aceasta vasul și-ar urma drumul înainte, îl vei ajunge la o incablură și-i vei trimite o ghiulea, căutînd ca proiectilul să-i treacă destul de aproape, încît să-i audă șuierătura.

3. Dacă și după acest al doilea avertisment tot nu s-ar opri din mers, vei alerga asupră-i cu toată puterea mașinei, și de va fi mic, vei trece cu corveta peste dînsul5, iar de va fi prea mare, încît să poată pricinui vătămare „Chaptalului” prin ciocnire, vei trage asupră-i cu ghiulele pînă îl vei cufunda.

N.B. Vei căuta să pescuiești pe oamenii căzuți în mare, îi vei lua pe bord și-i vei ține cu fiarăle de picioare, sub bună pază.

4. Cînd vei constata că prinșii sunt pirați, îi vei spînzura de subțiori la vergurile de sus și te vei arăta cu dînșii, astfel spînzurați, în porturile de primprejur.”

Comandantul Pouthier, care în viața lui de marinar trecuse prin multe nevoi și era cel mai renumit lup de mare, era un bătrîn gutos, cunoscut în toată marina franceză de regele podagroșilor*; zăcea trei săptămîni pe fiecare lună, cu picioarele și cu mînile cocoloșite în flanele, chinuindu-se și văitîndu-se. Cînd îl apuca durerile, nimeni nu-i putea intra în voie. Cine mai îndrăznea să s-apropie de el? Comanda ră- mînea atunci pe seama locotenentului. Cînd era sănătos, deși tot n-o scotea din mille-millions de bombes cu f… și cu F… era vesel și glumeț, adevărată grădină, bun ca pînea caldă, dar totdauna strașnic și posomorit cu ofițerii și cu oamenii echipajului său. El avea o poftă nespusă de-a aplica instrucțiunile amiralului, mai ales pe acele cuprinse la capitolul 4. Își frămînta mintea ziua și noaptea, născocind fel de fel de stratageme ca să poată pune mina pe un pirat.

Deși combinațiunile sale izbuteau foarte rar, dar și cînd se nemerea, apoi nu era de glumă cu viața acelor cari-i cădeau în gheare. Îți voi cita numai două cazuri care i-au umplut inima de mulțumire.

Se afla de mai multe săptămîni în portul Vathy o goeletă de comerț care fusese urmărită de banda lui Buiuca. Piratul aflase că corabia avea sirmaial de o sută de mii de lei pentru cumpărături de grîu; de două ori îndrăznețul bandit încercase s-o atace chiar în port; și căpitanului îi era frică să iasă pe mare. Pe o noapte întunecoasă introducem încetișor într-acea navă, cîte doi-doi, cinci matrozi francezi înarmați și cinci jandarmi samicți; îi ascundem în cală cu ofițerul Hugo și o pornim din port în port, ca să vînză și să cumpere. După zece zile de primblare, goeleta e atacată într-o noapte în golful Mandalii; și pe cînd bandiții erau ocupați a lega pe căpitan și pe lostrom și căutau a sparge cicmigeaua, iese Hugo cu oamenii lui din magazie, ia pe hoți în baionetă și mi-i aduce la Samos numai buni de dat pe seama chirurgilor.

O altă espedițiune și mai fructuoasă, care a pus, pot zice, capăt pirateriei, a fost distrugerea bandei lui Iaurta.

Prînzisem pe „Chaptal”, soarele apusese, luna se arăta luminoasă pe un cer albastru și transparent și ne hotărîm deodată să facem o inspecție insulelor pînă la Rod.

A doua zi pe la zece dimineața intram în Portul Cavalerilor. Nu aruncasem încă bine ancora, și vedem venind către noi o barcă frumos împodobită, purtînd pavilion francez; ea aducea pe un mîndru consul cu haina muiată numai în fir, cu un guler nalt pînă la urechi, cusut scoarță; în cap, o slapa monumentală în trei colțuri, cu fulgi de jur împrejur; era vestitul sior Tevenain, cunoscut de aproape un secul în toate insulele Arhipelului; el venea să salute pe comandantul „Chaptalului”. Ofițerul de cuart dă semnal cu fluierul, garda de onoare se adună lingă scara vaporului cu fiferi înainte, cîntînd marșul Partant pour la Syrie, și consulul Franței e primit pe bord cu toate onorurile militare, condus de locotenent în salonul comandantului, cinstit, după obicei, cu un pahar de mader și un biscot; după aceea, întovărășit de comandant pînă la scară, soldații prezentîndu-i din nou armele și fiferii zicînd din fluiere marșul lui Napoleon, și la coborîrea în barcă salutat cu șapte sloboziri de tun, cum i se cuvenea după regulament.

De-abia ajunsese barca la mal, cînd iar o vedem venind; iar haină cusută cu fir, iar spangă, iar tricorn, iar consul; astă dată cu pavilion englezesc. Altă primire cu onoruri militare, fiferii cîntînd pe God save the Queen, pahar de mader și șapte lovituri de tun.

Nu trecuse zece minute, cînd altă barcă, aceasta cu pavilion olandez. Este primit și acest consul ca predecesorii săi; dar pe cînd sorbea din mader, Laurent, îndesîndu-și bine sticla în ochi și observîndu-l cu atențiune, îl întreabă dacă nu cumva este frate cu consulul Franței și al Engliterei, că prea le semăna mult.

„Nu, domnule, nicidecum — răspunde el — sunt tot eu; am să mai vin încă de patru ori, că sunt consul a opt puteri; dar acum am rămas numai cu șapte, din cauza războiului, căci, deși reprezentant al maiestăței-sale împăratului Nicolae, dar n-o să pot veni ca consul rusesc, relațiunile noastre cu puterile aliate fiind întrerupte.”

Comandantul, speriat de perspectiva atîtor vizite, îl roagă să-l scutească, spunîndu-i că-l iartă pentru celelalte patru; dar tot lmpingîndu-l spre ușe cu un F… și consulul tot trăgîndu-se, salutînd de-a-ndăratele, i se prinse peruca într-un cui și rămîne cu capul tigvă; muzzi încep a rîde cu hohote și fiferii intonează aria Marlborough s’en va-t-en guerre.

Sunt mulți levantini în Turcia, cu cîte trei sau patru steaguri consulare pe casă; am cunoscut la Șumna pe un Tedeschi, cam neamț, cam ovrei, care pe la anul 1849 era consul al Franței și al Austriei totodată. Ca reprezentant al Franței, avea ordine de la generalul Aupick să dea refugiților unguri și poloni pașapoarte franceze și să le înlesnească scăparea, procurîndu-le mijloace de a se duce în Franța, în Anglia sau în America; avea totodată ordine de la baronul Sturmer, internunțiul, să ceară concursul autorităților locale ca să aresteze pe orice refugiat ungur sau polon ce va afla în circonscripția sa. Refugiații se duceau plini de încredere la consulul Franței, acesta se metamorfoza în consul austriac, cerea ajutorul poliției turcești, în puterea tratactului de estradițiune, și punea de aresta pe nenorocitul a căruia scăpare o voise atît de sincer cu un minut mai înainte. Astfel, conștiinciosul Tedeschi esecuta cu sfințenie și zel instrucțiunile și ale ambasadorului Franței și pe ale internunțiului maiestăței-sale apostolice. Mulți unguri și poloni au pățit-o și au fost victima acelui agent cu două ipostaze, pînă cînd a luat de știre ambasada franceză despre acest joc tragicomic.

După ce am petrecut toată ziua la Rod, la otelul „Cavalerilor”, în strada Cavalerilor, pe Piața Cavalerilor, am pornit seara spre nord-vest și, stecurîndu-ne pe nesimțite printre labirintul insulelor Furni, ne-am arătat fără veste în fața Nicariei, unde tot orașul era adunat în port, dar, la aparițiunea vaporului, spaima a fost mare printre vînzători și cumpărători — era acolo un fel de bîlci; fugeau toți în toate părțile cu ce apuca a lua.

Patria lui Icar este o țară curioasă; locuitorii ei diferă mult de acei ai celorlalte insule; vorbesc o grecească mai elinească decît a celoralalți greci, au un tip mai pronunțat, mai caracteristic, îndesați, țapeni și sănătoși, femeile frumoase, grațioase și foarte inteligente; casele lor nu au nici uși, nici ferestre, nici paturi, nici dușumele. La dînșii nu este nimănui permis să aibă obiecte aduse din alte țări; poartă, vara ca și iarna cămeși de pînză groasă, nădragi largi de postav prost, femeile îmbrăcate numai cu stofe țesute și cusute în casă.

Cînd un nicariot a voiajat și se întoarce în patrie, îi ies toți înainte în port și-l pun de-și arde tot ce nu este din Nicaria. Aceasta însă nu-i oprește de-a avea mărfuri fine de vînzare, căci sunt depozitari pradelor făcute de pirați, pe cari dumineca le scot în piață și le vînd cu ocaua pe la negustori veniți de prin alte insule și din Asia Mică. Cîte doi lei ocaua de atlas, trei lei ocaua de catifea, patru lei ocaua de postav subțire.

Cînd am dezbarcat, am găsit piața pustie; fugise toți în toate părțile. Ca să putem vorbi cu cineva, a trebuit să trimetem jandarmii să ne aducă pe ciorbagii și pe un biet mudir turc, reprezentantul autorității sultanului, trimis acolo de pașa de la Rod. La orice întrebare a noastră, ciorbagiii ne răspundeau cu:

„Așa, domnilor! Dar unde se pomenește pirați pe la noi? Dacă ar îndrăzni vreunul să calce în insula noastră, și copiii cei mici l-ar lua de goană și l-ar omorî cu pietre. Noi suntem săraci lipiți, ne hrănim cu cărbuni, suntem cărbunari cinstiți și pescuitori de bureți, muncă grea, domnilor1că ne dăm afund în mare la douăzeci și la treizeci de staturi de om, uite, suntem surzi și cu unghiile rupte.”

Pe cînd ei vorbeau astfel, mudirul ne făcea semn din ochi și din măsea că tot ce ne spun erau minciuni.

Am adunat toate bărcile la un loc și le-am pus sub paza a doi jandarmi, dîndu-le ordin să nu lase pe nimeni să facă semne telegrafice piraților, aprinzînd focuri pe dealuri, și noi am pornit spre Calimnos, unde am întîlnit bricul turcesc comandat de Abdin-beg, care aștepta o suflare de vînt ca să poată intra în canal, la locul stațiunii sale; i-am dat amară și l-am remorcat. Dar pe cînd se făcea manopera legatului frînghiei, comandantul turc ne spune că zărise o barcă care trăgea spre Leros și că, măcar că-i dăduse semnal cu tunul, ea în loc de a se opri, ca să fie vizitată, se ascunsese prin crețiturile malurilor insulei și dispăruse. Abdin-beg bănuia că erau pirați și debarcase în Leros. Ne-am dus de am postat bricul turcesc în portul despre răsărit; și noi cu vaporul, după ce am înconjurat insula și am ridicat toate bărcile, am luat poziție în portul despre apus, unde am scos cîte zece oameni armați din fiecare vas și am cutreierat insula dintr-un capăt pînă în celalalt, fără de-a întîlni altă suflare decît ciobanii cu turme de capre, de la care nu am putut afla nimic. La amenințările de a-i împușca și de a-i spînzura, ne răspundeau mereu cu: „Nu știu, n-am văzut”; dar cînd am început a împușca din capre, doi ciobani au început a plînge și ne-au dus la un zăvoi unde ne-au arătat intrarea unei peștere care comunica cu un turn dărîmat care făcea parte din ruinele unui vechi castel din timpul Cavalerilor. Am băgat în acea peșteră patru soldați, ordonîndu-le să înainteze, împușcînd în întunerec, și noi ne-am dus de am înconjurat turnul. De-abia luasem pozițiune, cînd am fost salutați cu o ploaie de gloanțe care ne-a rănit doi matrozi francezi și au omorît un jandarm. Pirații ieșise acum din peșteră și trăgeau din turn de la meterez; puștile lor băteau mai departe decît ale marinarilor francezi. Am fost siliți să scoatem din corăbii două tunuri de muntel, pe care le-am pus pe unul de-o parte și altul de cealaltă parte a turnului și am început o bombardare în regulă. O bombă de la tunul francez, nemerind printr-o crăpătură a turnului, a zbucnit în mijlocul piraților, rănind și omorînd; și i-a speriat atît de mult, încît, nemaiavînd pe unde să scape, au ieșit din turn, aruncînd armele și cerînd grație în genuchi.

Cu toată silința ofițerilor francezi și turci, care dădeau cit puteau cu latul săbit i în soldații lor, a fost peste putință a opri măcelul, încît din doisprezece, numai patru au rămas cu viață, dar și aceia în ce stare l

Aduși pe bordul „Chaptalului”, comandantul a ordonat să li se aplice capitolul patru din instrucțiunile admiralului și i-a primblat spînzurați de catarturi prin toate porturile de la Leros pînă la Smirna, ceea ce a aruncat spaimă mare în toată pirateria.

De atunci tîlharii, nemaiîndrăznind să iasă pe mare, nici să treacă în Asia sau să scape dintr-o insulă într-alta, erau siliți să se ascundă prin peșteri și prin munți în Samos, și-i puteam prinde vii sau morți. Cei mai mulți se predau singuri, de frică de a nu cădea pe mînile comandantului Pouthier. Numărul lor trecea de șase sute, li știam pe toți anume. Uneori, mergînd pe drum, mă pomeneam cu cîte unul căzînd în genuchi, spuindu-și numele și cerînd iertare.

Într-o dimineață eram ocupat cu secretarul administrațiunii în espeduirea afacerilor, cînd mi se anunță un om care cerea să-mi vorbească și se Introduce un tînăr nalt, frumos, blond și elegant; el purta mîndru o fustanelă curată și creață, mintean de postav alb, bogat cusut cu mătasă albastră, Încins cu un sileah roșu, cusut cu fir și cămașă de borangic subțire, prin care se străvedeau două brațe viguroase, păroase și tatuate; ochii săi erau albaștri și aveau o căutătură fioroasă. U invit să-rai spuie ce avea de spus. El îmi răspunde că voiește să fim singuri. Zic secretarului și ofițerului de jandarmi să se retragă; ei, în loc de-a ieși, îmi fac semne de temere, dar sunt siliți să ne lase singuri cînd îi invit de-a doua oară. Îndată ce rămlnem numai amîndoi, streinul se repede la ușă, învirtește cheia și ia în fața mea o postură înțepată, zicîndu-mi cu un ton care semăna mai mult a amenințare decît a pocăință:

„Ce fel de om crezi să sunt eu?” La aceste cuvinte îi răspund că datoiia mea de creștin și de dregător era să consider pe toți oamenii de buni pînă la proba contrară, și cît pentru dînsul, văzîndu-l înzestrat de Dumnezeu cu putere și sănătate, îl credeam un bun și onest muncitor, meseriaș sau marinar.

La aceste cuvinte, băgînd mîna în sîn, el scoate o legătură cu hîrtii, pe care mi-o trîntește dinainte pe masă, zicîndu-mi:

„Te înșeli! Eu sunt un om rău, na, citește!”

Deschizînd pachetul, dau peste diploma unui bastiment englez jăfuit și echipajul de nouă inși măcelărit. Îl întreb dacă nu cumva fusese și el cu mizerabilii care comisese acea oribilă crimă, și-mi mărturisește că era căpitanul lor, că banda fusese echipată și armată la Sira și trimisă să atace corăbiile cari aduceau hrană și munițiuni armatelor aliate. El îmi dă numele tuturor tovarășilor, optsprezece la număr, nume pe cari le avea scrise într-o listă ascunsă în opincă. Îmi spune că săvîrșise mai multe omoruri, între care și pe socru-său. Pe acesta, după oe-l omorîse, îi tăiase capul și-l adusese peșcheș nevestei sale într-o traistă, aceasta numai pentru că bătrînul îi scrisese dojenindu-l pentru relele purtări ce avea cu fiică-sa.

La observațiunea ce i-am făcut că, de crede că, predindu-se singur, scapă de urmările ce trag după dînsele faptele ce-mi destăinuise, se înșală, pentru că eu nu eram duhovnic și că datoria mea îmi impunea a-l da pe mînile poliției și a procurorului, îmi răspunde:

„Eram liber și puteam să stau ascuns, precum am stat, sau să mă duc în lume; dacă am venit aici, este ca să mă pui în spînzurătoare, fiindcă nu pot trăi în pace cu conștiința mea și n-am avut curajul să mă sinucid.”

Condus la Sira pe o fregată de război engleză, comandată de căpitanul King, ca să fie confruntat cu persoanele pe cari le denunțase ca complici, a fost adus înapoi la Samos și dat judecății. Macri Iani, după șase luni, muri de oftică în închisoare.

Pe toată ziua puneam mîna pe cinci sau șase listopirați. Arhipelul era măturat de piraterie, și acum mărfurile și călătorii puteau circula pe mare și pe uscat În toată siguranța.

Cînd comandantul Pouthier era pe picioare, Laurent rămînea fără ocupație pe bord și venea de se instala acasă la mine cu săptămînile; venea cu spiritul lui cel plăcut și vesel, cu miile sale de anecdote; era omul pe care l-ai văzut la Sevastopol, unde în cortul său se adunau la petreceri toți generalii, la orele cînd bombardarea și canonada se odihnea de-o parte și de alta. Legat la cap cu un prosop, devenea un Orosman, capabil să ție concurs cu Ligiez și cu Beauvallet; înfășurat într-un cearșaf, se făcea o Fedră sau o Hermionă, la care putea să rîvnească chiar vestita Rașelă; cînta partițiunile lui Robert și a lui Râul, ca Nourrit și ca Duprez, imita cu bastonul în gură întoarcerea vacilor din Guillaume Tell, cu toate fioriturile clarinetei de la operă; cu un scaun și cu o mescioară își făcea o tribună sau o catedră, de pe care vorbea ca Thiers și ca Guizot la Cameră, sau ca Cousin și ca Villemin la Sorbona. Ți-aduci aminte cum a gonit din otelul de „Byzance” pe neplăcutul său vecin de cameră, desperîndu-l cu mirosul unui șoarece mort pe care-l ținea în foile de suflat în cămin; pîndea cînd armeanul lipsea din odaie și-i sufla pe gaura ușei duhoarea șoarecelui împuțit, pînă ce-i făcea aerul odăiei nesuferit.

Laurent era amestecul cel mai plăcut de om serios și de ceea ce se numește un gamin; era învățat, foarte învățat, brav ca Du Guesclin, bun cu amicii și camarazii săi, devotat pînă la abnegațiune, dar și cînd se mînia pe cineva, acela n-avea decît să se ducă să se înece. Era considerat în toată marina franceză ca unul din tinerii ofițeri cei mai capabili și cu viitor, iubit de toți cîți îl cunoșteau. Pentru mine era imaginea vie a Franței vesele, pline de știință și de spirit, fără pretențiune.

Am petrecut cu dînsul la Samos șase luni, pînă ce într-o zi „Chaptalul” a primit ordin să meargă să se repare la Toulon. Comandantul Pouthier, înaintat la gradul de căpitan de vașel, era chemat la un comandament mai mare; ofițerii Hugo, Rocmor și Corea Souza, îmbarcați pe vașelele dezarmate, transformate în corăbii de transport, duceau proviziuni și trupe proaspete la Camieș, la Eupatoria, de unde luau și duceau în Franța bolnavi, răniți și schilogiți în starea în care i-am întîlnit la Dardanele, cînd eram împreună pe „Jourdain”, cu diviziunea generalului Chamfroid. Laurent, mai ambițios și mai setos de înaintare, a cerut să râmiie cu amiralul Rigault de Genouille la bateriile de marină formate cu tunurile scoase din vase, tunuri mari, cu care s-a bombardat Malacoful, Mamelonul verde și mai toate forturile de la Sevastopol. Era însărcinat a aproviziona zilnic cu praf și projectile toate acele baterii, pe ploaie, pe ninsoare și pe noroi pînă la genunchi, serviciu de la care s-a întors în starea în care l-ai găsit la Constantinopol, cînd în schimbul sănătății pierdute i se dăduse comanda avizului „L’Averne”, staționat la Constantinopol la dispozițiunea ambasadorului, o pozițiune plăcută și foarte căutată, căci ducea la înaintări repezi, cum dusese pe locotenentul de vasel La Roncicre le Noury, pe Exelmans și pe Roussin, ajunși în puțini ani amirali.

Ambasadorul, petrecînd pe atunci mai mult la Pera decît la Terapia, Laurent își stabilise domiciliul în casă la noi, unde mult regretatul nostru amic Costache Negri, providența bravilor ofițeri din lagărul de la Maslac, făcuse ca salonul nostru să fie un adevărat cuartier general al ofițerilor celor mai distinși.

După plecarea „Chaptalului” mi s-a trimis la Samos, în timpul cît am șezut acolo, cîte un staționar francez sau englez, „Waspul”, corvetă comandată de lord John Hay, „Heronul”, comandat de baronul Roussin, „Prometeu”, sub comanda căpitanului de fregată Lefevre, care avea de locotenent pe Conrad, „Narvalul”, comandat de Bastard, și la fiecare trei sau patiu luni aveam vizita amiralului Bouet Villaumez, care urmase după amiralul de Tinan. Noul amiral era un om vesel și de duh, povestea cu un talent rar petrecerea lui în Insulele Marchize, unde staționase mulți ani și trăise în eea mai strînsă intimitate cu regina Pomarea. El știa să învăluiască așa de frumos anecdotele modernei Cleopatre, încît putuse să fie ascultat cu plăcere chiar de regina Amelia și de madame Adelaide, fără de a se scandaliza; și Domnul știe dacă acele aventuri erau sărate și pipărate.

Pe la anul 1855, liniștea în Arhipel era completă; reușisem a organiza administrația, finanțele și justiția în insulă într-un mod, pot zice, satisfăcător; îmi credeam misiunea mea acolo împlinită și-mi dădusem demisiunea în mai multe rînduri, dar în loc de descărcare primeam congedii limitate și nelimitate pentru a mă duce la Constantinopol, înaintări și decorații. Cînd ne-am întîlnit la Smirna, veneam călare de la Stankey, unde fusesem să asist la escavațiunile ce făcea învățatul arheolog Newton la Mausoleul Artemisei. Vizitasem în treacăt Ieronda, Palatia și Aiasulucul.

Sevastopolul căzuse și negocierile pentru pace, începute și lăsate în mai multe rînduri, acum se deschisese din nou cu mai multă șansă de reușită. Ele erau conduse mai mult de Austria. Baronul de Beust era axa pe care se învîrtea toată diplomația europeană. Acest ministru cugetase chiar de la începutul ostilităților să se folosească de acest război, fără de a risca nici bani, nici oameni. Printr-o dibăcie rară, izbutise a ocupa militărește Principatele Române și a închide drumul întoarcerii trupelor rusești la Dunăre, fără de-a intra în luptă pe față cu Rusia, dar spera mai mult; mergea cu gîndul pînă a visa încorporarea Principatelor, sau cel puțin a se substitui protectoratului rusesc; dar negăsind ec» la aceste aspirațiuni nici la Berlin, nici la Frankfurt, Austria se văzuse silită a-și mărgini dorințele și se mulțămi numai cu depărtarea rivalei sale de la malurile Dunării. Simțise că Napoleon, satisfăcut cu succesele militare ce dobindise în Crimeea și totodată îngrijat de marele cheltuieli ce făcea cu un război depărtat, era dispus sau să trateze de-a dreptul cu Rusia, chiar și fără consimțemîntul Engliterei, sau să facă apel la naționalități, și mai ales la cea polonă. Împăratul francezilor mai dorea pacea și dintr-un alt punct de vedere: vedea că se apropia momentul cînd flota rusească din Baltica era să fie nimicită, caz în care era să fie silit să caute o compensare în estinderea fruntariilor sale, ceea ce putea să ridice Europa Centrală în contra lui; pentru această luptă însă el nu se credea pregătit.

Toate aceste considerațiuni făceau că puternicul împărat să se mulțumească cu respingerea Rusiei de la Dunăre și cu neutralitatea Mării Negre. Pe de altă parte, deși Englitera ținea mult la îndreptarea fruntariilor turcești din Asia, în partea despre Kars, mai mult decît la retrocesiunea Basarabiei, la care nu se interesa decît ca la o cestiune de apă, dar nu voia să împingă stăruințele sale mai departe decît aliata sa, căci nu se simțea în stare de a continua războiul singură, numai cu ajutorul Turciei. Rusia era obosită de luptă și se temea foarte mult pentru flota ei de la Kronstadt, pe care o considera foarte compromisă față de puterile navale ce Englitera concentra în Baltica, și în condițiunile de pace finale ale Austriei nu vedea decît o singură dificultate, retrocedarea unei părți a Basarabiei, punct din care repauzatul împărat Nicolae făcuse o chestiune cu onoare. Acum însă, că bătrînul împărat dispăruse, succesorul său putea face partea focului, fără de a se considera atins în amorul propriu.

În aceste împrejurări și dispozițiuni, Austria, care spera mult de la continuarea războiului și care credea propunerile ei de pace neadmisibile la Petersburg și la Londra, se pomenește pe neașteptate că ele sunt primite și de-o parte și de alta, că se iscălesc preliminările de pace și se hotărăște întrunirea Congresului la Paris.

În Tratatul de Paris se stipula ca să se trimită o comisiune europeană în Principate, ca să studieze și să cunoască trebuințele și aspirațiunile românilor, convoclndu-se adunări, Divanuri ad-hoc, la București și la Iași.

Dar, fiindcă la1mai 1856 espirau puterile domnilor Știrbei și Grigorie Ghica, numiți la 1849 pe termen de șapte ani, ei erau să fie înlocuiți prin caimacami numiți de Poartă, pînă la alegerea domnilor de către Camerele elective ce erau să se aleagă după prescripțiunile unei convențiuni încheiate ulterior între puterile semnatare ale Tratatului de Paris.

Venind pe atunce la Constantinopol și mergînd la Feti-Ahmed-pașa, acesta, cumnat al sultanului, începu a-mi vorbi de chestiunea Principatelor, de situațiunea ce făcea Tratatul de Paris acelor țări și m-a întrebat dacă cunoșteam pe fostul domn al Valahiei, Alexandru Ghica, spuindu-mi că l-a cunoscut Ia Șumna, cînd fusese să întîmpine pe sultan Mahmud; îmi zise că a fost un domn bun și credincios sultanului, m-a întrebat dacă trăia și unde se afla. Am profitat de aceste bune cuvinte ca să-i răspund că acum sultanul avea o bună ocaziune să-i arate recunoștința sa pentru devotamentul său, numindu-l caimacam. El îmi zice:

„Și crezi că Redcliffe ar susține numirea aceasta?” Eu îi răspund că eram sigur de sprijinul ambasadorului Engliterei, dacă alteța-sa mă autoriză să-i vorbesc ca din parte-i.

Astfel autorizat, am văzut pe lordul Redcliffe chiar în seara aceea, și el a chemat îndată pe întîiul său secretar Alison și l-a pornit la București, ca să se înțeleagă cu fostul <lomn Alexandru Ghica, care în curînd a fost numit caimacam în Valahia deodată cu Toderiță Balș în Moldova; acesta era susținut de baronul Prokesch, după recomandațiunea contelui austriac Goedel.

În vara anului 1857, comisarii europeni se adunase la Constantinopol și porneau unul după altul la București, într-o zi primisem vizita principelui Labanof, care venise să mă vadă la Hissar, împreună cu comisarul francez Talleyrand și cu Laurent. Îi petreceam pînă la mal, cînd Talleyrand, puind piciorul în barcă, se întoarce și-mi zice: „Știi că Balș caimacamul este bolnav pe moarte?” Nu ajunsesem bine pe deal acasă, cînd vine un cavas și mă cheamă la Emirghian, Ia Reșid-pașa. Cum intru, vizirul îmi Bpune că primise chiar atunci știrea că Balș murise și-mi cere să-i însemnez cîteva nume de boieri care ar putea Înlocui pe caimacamul repauzat, zicînd că ar voi să facă numirea chiar În noaptea aceea prin telegraf, pînă a nu se răspîndi știrea, ca să nu lase cîmp intrigilor competitorilor. Am însemnat pe o foaie numele următoare:

Costache Negre,

Ștefănică Catargiu,

Vasile Alecsandri și

Lascar Rosetti.

Reșid-pașa cheamă pe secretarul său Riza-beg, îi încredințează lista, ordonîndu-i să colinde pe cîteșișase ambasadorii, cerîndu-le să însemneze dacă au a face obiecțiune la numirea vreuneia din persoanele însemnate.

Era pe la miezul nopții, cînd vine și mă cheamă de la Reșid-pașa. Îmi arată liBta însemnată cu cruci de sus pînă jos: fiecare ambasador ștersese cîte un nume; atunci Însemnez alte nume, între care Rallet, Kogălniceanu și Mavrogheni. Pînă a doua zi acele nume avusese soarta celor dlntîi; știrea se răspîndise și intrigele începuse Ia palat. Pe tot momentul, sultanul, nerăbdător, trimetea de întreba pe vizir ce făcea cu numirea caimacamului Moldovei, pînă în sfîrșit trimite scris chiar de mîna lui numele lui Niculache Vogoridi; acest nume, trimis prin Riza-beg. În colindul ambasadorilor, nu întîmpină nici o împotrivire; fiecare răspund că, necunoscîndu-l, nu poate face nici o observațiune. Și a doua zi, Fotiadi, unul din ginerii lui Ștefanache-beg, pornea pe „Lloydul” austriac la Galați, ducînd la Iași firmanul de numirea Iui Niculache Conache Vogoridi.

Chiar în ziua aceea, ducîndu-mă la Terapia, găsesc pe ambasadorul Franței furios de această numire; îi observ că atîrna de la el ca să nu fie numit, căci nu avea decît să fi făcut ce făcuse ceialalți ambasadori pentru persoanele însemnate în cele două liste dîntîi. El îmi răspunde că nu i-a putut trece prin gînd că numele lui Vogoride era o cugetare serioasă și că considerase propunerea mai mult ca o glumă. La observațiunea ce i-am făcut, că era o lovire dată unirii Principatelor, căci bătrînul Vogoridi asigurase pe Poartă că fiul său Niculache era singurul în Moldova care putea să facă ca majoritatea aleșilor la Divanul ad-hoc să fie în contra unirii, Touvenei îmi răspunde:

„Ha I par Exemple, je voudrais voir qu’il s’amuse â influencer Ies âlections l”

Vogorodi și-a ținut făgăduiala. Intrebuințînd tot felul de mijloace, răspîndind titluri de boierii pînă și evreilor, a reușit a face o Cameră după pofta inimei separatiștilor, dar n-a putut opri indignațiunea generală de-a izbucni, încît din toate părțile curgeau protestațiunile. Partidul unirii surprinsese și dase publicării, în streinătate, corespondența secretă a lui Vogoride, și această dezvălire de intrigi bizantine a făcut pe ambasadorul Franței să ceară oficial anularea alegerilor frauduloase.

Poarta, sprijinită de lordul Redcliffe și de baronul Prokesch, susținea cu tărie validitatea alegerilor, pînă ce împăratul Napoleon, ducîndu-se la Osborne, a cerut de la regina Victoria ca să dea instrucții ambasadorului ei; în urmă, lordul Redcliffe a fost silit să lase ca cestiunea anulării alegerilor să se dezbată între Poartă cu ambasadorul Franței. Poarta însă, deși părăsită de Englitera, tot persista cu tărie și încăpățînare într-atît, încît Touvenel se văzu silit a întrebuința chiar amenințarea de a coborî pavilionul și de a întrerupe relațiunile diplomatice.

Într-o dimineață, Laurent, trecînd de la Terapia la Pera, se oprește să dejune la mine; îi espun starea chestiunii, el ascultă și, în loc de a se pune la masă, își ia șapca și pleacă, zicînd:

„Las, să vezi ce am să fac!”

Îndată ce ajunge la Terapia, intră în cabinetul ambasadorului, unde era și d. Ferdinand de Lesseps. Ambasadorul, agitat și esprimîndu-se cu mlnie în contra încăpățî- nării lui Reșid-pașa, zicînd că, de nu s-ar teme de complicațiuni mai mari, ar coborî îndată pavilionul, Laurent, nici una, nici două, se duce în grădină lîngă catartul steagului, cheamă o scuardă de marinari, salută steagul și-l coboară- cu toate onorurile după regulă. Touvenel aude salutarea și se dă jos neliniștit, Laurent se face că nu-l vede și întorcîndu-se către soldați cu cuvintele: „Quand la France a verși tant de sang, elle doit etre âcoutee”. Ambasadorul, la aceste cuvinte, de unde părea supărat, se duce la Laurent și-i strînge mîna, zicîndu-i: „Apres tout, maintenant, que c’est fait, ma foi, c’est bien fait. II faut que Ies turcs cedent. De-abia ajunge la palat știrea că ambasadorul Franței a coborît steagul, și sultanul trimite grabnic pe întîiul său secretar la Reșid-pașa, ordonîndu-i să se anuleze îndată alegerile din Moldova. Dintr-acel moment, unirea Principatelor devenea numai o chestiune de timp!

Amicia lui Laurent pentru tine și pentru mine îl făcuse român, el studia ziua și noaptea apărările de la gurele Ebrului și ale Tajului, pentru că le credea aplicabile Ia Dunăre. Ce s-or fi făcut planurile și proiectele ce ne-a trimis cînd eram la minister împreună? Mi-aduc aminte că le-am dat lui vodă Cuza.

Laurent era un caracter independent și cavaleresc. Pe cînd comanda staționarul ambasadei, vine la Constantinopol principele de Joinville, sub ordinele căruia servise pe fregata „Bellepoule”. Cum află de sosirea fostului său șef, se prezintă ambasadorului, ziclndu-i că-și face o datorie a-l prevesti că el nu putea să nu se ducă să vază pe un fost amiral francez, sub care a servit și pentru care, ca toți ofițerii din armata franceză, avea cea mai mare venerațiune. Ambasadorul îi răspunde că putea să se ducă să-l vadă și fără a i-o spune, dar că în tot cazul îl roagă să nu se înfățoșeze în ținută. Laurent a fost nedespărțit de principele de Joinville tot timpul cît acest principe a stat în Constantinopol. Și nota bene că prin escepțiune de ceialalți ofițeri de marină, care mai toți erau legitimiști sau orleaniști, el era un bonapartist „de la veille”, cum se zicea.

Sănătatea lui Laurent ajunsese într-o stare de jale, de-abia se tîra și a fost silit să renunțe la un viitor strălucit și să ceară punerea sa la reformă pentru infirmități incurabile. Prin mijlocirea mătușei sale, doamna Heine, dobîndise de la ministrul Fould un post de perceptor de contribuțiuni directe la Pontoise, unde am fost de l-am văzut și tu și eu puțin timp pînă a nu înceta din viață.

Cînd i-am anunțat vizita mea la Pontoise, a venit de m-a primit la gară; cum m-a văzut, de departe a început a trîmbița: „ Turlututu! Pontoise! Deux minutes d’arrct!a Laurent a murit în cele mai grozave dureri, dar tot glumeț; ultimele sale cuvinte au fost:

„Sic transit gloria Laurentii”, cîntate pe aria Lisetei din Beranger.

Ion Ghica