Scrisori către Vasile Alecsandri/Insula Prosta

 

Scumpe amice,

Citisem, nu mai țin minte În ce autor, că în gura Atlanticei, cam printre gradele 50°3l’ și 5l° nord, l° și l°59’ ost, se află o insulă numită Prosta; un mic pămînt pe suprafața mării, care seamănă cu o broască țestoasă cu gîtul întins și cu gura căscată, de parc-ar vrea să îmbuce trei vîrfuri de stînci de piatră ce ies din apă și care se numesc Acile. Întinderea insulei, măsurată în zbor de pasăre, ne spune geograful, este de 60.000 de hectare, cam cît moșia repauzatului logofăt Alecu Balș.

Numărul prostenilor sau proștilor, adică al locuitorilor insulei, se suie cu mic, cu mare la 90.000 de suflete, plugari, marinari, pescari, meseriași și comercianți; iarna însă populațiunea merge pînă la 150.000 și chiar la 200.000 cu streinii cari merg de petrec acolo lunile cele reci ale anului.

În călătoriile mele trecusem de multe ori pe lîngă Prosta, fără să fi avut curiozitatea să o vizitez, ba încă de vreo două ori bastimentul pe care eram a și abordat într-una din schelele ei, avînd a lua și a lăsa mărfuri și pasageri; dar atunci, fie lene, fie lipsă de timp, n-am pus piciorul afară din corabie. În toamna anului 1884, însă, vaporul „Urania” al Companiei „Cunard”, pe care mă aflam, abordînd într-un port al acelei insule numit Vacile și, simțindu-mă răcit și prins de friguri, mi-am luat sacul și pătura și m-am coborît la otelul „Brațele deschise” din fața debarcaderului, pe cheu.

Cum am intrat în camera ce mi s-a dat, am cerut un ceai fierbinte cu mult rum, pe care l-am băut pe nerăsuflate, după ce m-am înfășurat într-o plapomă de flanelă groasă. Cînd m-am trezit a doua zi, un soare binefăcător umplea camera de lumină și de căldură; simțeam în plămîni un aer curat și plin de viață. Nici vine încordate, nici durere de cap; toate pieriseră ca prin descîntec. Pornisem de pe continent pe o zi de toamnă rece, umedă, ploioasă și întunecoasă, și după trei ore de călătorie găseam cea mai frumoasă zi de primăvară, într-o climă ospătoasă și plăcută.

Simțindu-mă bine de tot, m-am coborît în sala de mîncare, am dejunat cu o poftă necunoscută mie de multă vreme, am cerut un servitor de piață și am pornit să vizitez curiozitățile orașului, luînd-o în sus pe stradă.

La tot pasul admiram frumusețea caselor și a grădinilor, varietatea de arhitectură de bun-gust și starea de curățenie a stradelor; în tot d-a lungul uliței mă aflam între două grădini d-a dreapta și d-a stînga; casele, nici una ridicată mai sus de două caturi; simțeai bine că aerul și razele soarelui se plimbau liber printr-însele; fațadele cele mai multe erau acoperite, pînă la streașină, cu plante suitoare: trandafiri, glicină, iederă, pasifloră, bignonii și iasomii, cari încadrau ferestrele și ușa de la scară de păreau niște tablouri. Zidurile de la uliță dinaintea caselor, numai de trei sau patru palme de la nivelul pavelei, erau înălțate printr-un gard viu tuns pe culme, format de copăcei ghimpoși, mărăcini de tot neamul și glădici, printre cari se ridicau ceva mai sus lauri, oleandri și mirt; între case și zidurile din uliță, grădină cu poteci de nisip roșu, încunjurau partere de gazon insmălțate cu florile cele mai delicate, mai rare și mai frumoase. În fiecare grădină, cîte trei și patru copaci mari, cedri de Liban, arocarii, ciparoși; grădinele despărțite una de alta numai prin gărdulețe vii, și la spatele fiecărei case grădină de pomi roditori și de legume. Starea stradelor, admirabilă: pavaj de lemn cubic, brad cătrănit, stropit, măturat și spălat ziua și noaptea; la fiecare zece pași, guri de apă țîșnitoare care se urcau cu repeziciune pînă în vîrful cel mai înalt al caselor; necurățeniile luate de apă curgeau prin gratii de fier în canalul colector de sub stradă, încît paveaua părea un adevărat parchet de salon; trotoarele, toate de asfalt sau de lespezi de piatră.

Din distanță în distanță, linia grădinilor era întreruptă de un șir de magazii, care se țineau lanț una de alta, ieșite în fața stradei: o brutărie, o băcănie, o librărie cu tot felul de cărți scolastice și de ziare, o măcelărie, o pescărie, o păsă- rărie și vînătorie de cea mai mare curățenie, cu mese de marmură, acoperite cu bolovani de gheață, ca să nu fie nici stricăciune, nici miros, după aceea o tutungerie, o cîrciumă, o cizmărie, o croitorie, o magazie de stofe, o fierărie și o tîmplărie.

Ajuns la punctul culminant al stradei, ciceronele mi-a propus să vizitez biserica veche, povestindu-mi toate minciunile ce le auzise și el de la moși-strămoși. Mi-a spus cum ctitorul bisericei, vestitul cavaler Zalatar, s-a călugărit de ciudă fiindcă nu se putuse să se ție în zidurile Ierusalimului, unde intrase de trei ori cu asalt, urmat de cinci tovarăși ai lui, tot ca dînsul de viteji, și cum acel cavaler călugăr, acum prefăcut în strigoi, vine din cînd în cînd de cere armătură de bătălie nouă de cîte ori se schimbă vicarul. Chiar în cea dintîi noapte ce noul prelat petrece în palatul vicariatului, Zalatar îi apare în haine rupte și soioase și cere să i se dea armătură nouă. Vicarul nu lipsește de a-i împlini cererea, îi pune lîngă piatra sub care a fost înmormîntat o că- mașe de zale, gambiere, brățare, coif, pavăză și paloș, pe cari cavalerul vine pe nevăzute de și le ia, și pleacă, lăsînd în loc pe cele vechi sparte și scofîlcite de lovituri de dagă și de buzdugan. Apoi nu se mai arată iar cu anii, pînă la numirea altui vicar. Ciceronul meu, profitînd de mirarea ce mă cuprindea la povestirea acestui basm, mi-a recomandat cu stăruință să nu cumva să închiriez casă fără să-l consult pe dînsul, ca să nu dau și eu peste vreo stafie sau strigoi, cum au pățit-o mulți.

— Uite, vezi, îmi zise el, casa cea de colo, un adevărat castel domnesc încunjurat de cea mai frumoasă grădină, îl poți închiria cu două sute de franci pe lună, mobilat gata; el stă de zece ani închis, căci nimeni nu îndrăznește să doarmă acolo; este jos o cameră în care vine în toate nopțile vechiul călău al baronului și face zgomot, ascuțindu-și satirul, de nu poți dormi.

Eu, văzînd ușa de la scara clopotniței deschisă, am apucat pe dînsa în sus și m-am suit pînă la galeria cea mai înaltă, care este în punctul cel culminant al insulei. De acolo are cineva o vedere din cele mai încîntătoare. În port și afară de port, pe marea albastră și încrețită, vezi sute de corăbii mari și mici, cu pînzele albe întinse, bărci de toate mărimile și de toate formele, vapoare de tot felul, care se duc și vin în sus și în jos, lăsînd în urmă-le dungi argintii.

De la semicercul portului pornește în sus la deal ca o apărătoare o mulțime de strade d-a curmezișul stradelor circulare paralele cu cheiul. În toate părțile vezi cîmpia verde presărată cu case, pavilioane și casteluri încunjurate de parcuri și grădini. Mai în depărtare, cît vezi cu ochii, cîmpul vesel și bogat străbătut de tot felul de mașini și instrumente: pluguri, grape, tefeluge, secerători, cositoare, fă- noase cu cîte un cal, cară încărcate cu snopi cît casele de mari, ducînd grîul la treierători; pămîntul tot împărțit în parchete în care vedeai vite cornute, cai și oi tolănite în iarbă; fiecare parchet ocolit cu șanțuri pline cu apă, tarlalele de deosebite mărimi despărțite unele de altele prin garduri vii, și la mijloc casă cu un rînd acoperită cu trestie, ocolite cu parter de gazon și flori, la spate curte, și jur împrejur grajduri, șoproane, clăi de snopi de grîu și șire de fin și de paie.

Adresîndu-mă către servitorul de piață, i-am zis arătîndu-i unul din acele așezăminte:

— Cunoști pe vreunul din posesorii acelor case? Aș dori să vizitez una dintr-acele ferme.

El îmi răspunse cu mirare:

— Dar ce să vezi acolo, domnule? Aceia sunt niște oameni săraci, niște proști, nu știu să vorbească decît de plug și de creșterea vitelor, n-ai ce vedea la dînșii, aidem mai bine să te duc pe cheu, că de acum încolo începe a veni lumea cea elegantă la plimbare și la băi; uite, s-a și adunat muzica, să vezi doi înotători vestiți, care au pus rămășag să se ducă în mare cale de două kilometri. Avem două fete. frumoase care înoată așa de bine, încît ai zice că sunt chiar naiade; vin de se scaldă în mare în toate zilele.

Cu tot îndemnul iscusitului meu conducător, coborîndu-mă din clopotniță, am luat-o pe un drum care ducea spre una din acele case de cultivator. Trăgînd clopoțelul de la portița grădinii din șosea, a venit o fetiță ca de zece ani, veselă, ușoară, albă, cu ochi mari albaștri și cu părul galben buclat pe spate, îmbrăcată foarte simplu, dar curat, o rază veselă de primăvară. Spuindu-i că doream să vorbesc cu stăpînul acelui cuprins, ne-a întrodus grațios într-o cameră din stînga tindei, salon cu masă de mahon, fotoliuri și scaune de piele, și după cinci minute de așteptare ne aflam în fața proprietarului; un om ca de cincizeci de ani, care mă întrebă cu cea mai mare amenitate despre scopul vizitei noastre; spuindu-i că eram doritori d-a cunoaște cum trăiesc în acea insulă oamenii de la țară, el s-a dus și a scos din dulap o tavă pe care era o sticlă de vin de Porto și cîțiva pesmeți, a umplut trei pahare și ne-a salutat de buna noastră venire la casa lui, oferindu-se să ne arate tot ce posedă și să ne dea toate lămuririle ce-i vom cere și va fi în stare să cunoască.

La întrebarea mea dacă făcea plugărie sau creștere de vite, s-a părut mirat și mi-a răspuns:

— Cum aș putea face una fără alta? Cum aș putea lucra pămîntul dacă nu l-aș îngrășa, și cum l-aș îngrășa dacă n-aș ținea vite? De-aș ținea numai vite, cum le-aș hrăni dacă n-aș cultiva pămînt? Ce-aș face cu gunoiul dacă nu l-aș pune pe semănături? Sistemul nostru, al proștilor cultivatori, este de a nu lepăda nimica și d-a nu scoate din cuprinsul nostru, al fiecăruia, decît ceea ce putem duce la tîrg, adică producte curate și vite bune.

Esprimîndu-i dorința de a-i vedea vitele, el ne-a dus pe ușa din fundul tindei într-o curte în dosul casei, de unde am intrat într-un grajd cu trei despărțituri, de o curățenie demnă de a figura chiar în Olanda. Acolo îmi zise, arătîndu-mi o vacă galbenă culcată într-un așternut de paie, o vacă fără coarne, de talie mijlocie, mică la oase, dar grea la carne, cu ugerul cît o baniță de mare, plin de lapte:

— Iată cea mai bună amică a familiei, ea ne dă pe toată ziua zece pînă la doisprezece litri de lapte, pe care îi împărțim în trei: doi litri pentru cafea, ceai și bucătărie, cinci pentru unt, iar cu ce mai rămîne și cu cît mai luăm de la celealalte vite facem brînză.

— Dar vițelul unde este?

— Vițelul l-am vîndut pe șasezeci de franci cînd era de șase luni. Vaca vine singură la muls, șade mai mult prin curte, pe lîngă casă, se duce foarte rar la pășune; hrana ei nu ne costă mai nimica; mănîncă tot ce rămîne de la ospețele noastre: coji și răsături de legume, fărămituri de pine; ii plac cu deosebire lăturile de la spălatul farfuriilor și tingirilor; ea este blîndă ca un copil, e născută și crescută în grajd la mine; am cumpărat pe mă-sa cu opt sute de franci de la un crescător de vite de aici de la noi, este de un soi foarte căutat chiar și afară din insulă, pe continent, atît pentru bunătatea laptelui, cît și pentru calitatea cărnii.

— Trebuie să fie vacă de Svițera, seamănă cu vacile din cantonul Uri.

— Nu, domnule, este un soi al nostru curat indigen, dobîndit de un proprietar de aci prin selecțiuni succesive. Bătrînul Magnus, om foarte bogat, a cheltuit o avere mare tot încercînd să Introducă fel de fel de soiuri; a adus tauri și vaci din cele mai vestite cirezi din lume; două-trei generații se păstra soiul, da rezultate frumoase, dar apoi, de la a treia generație, începea să degenereze, vitele deveneau osoase, cornorate, ușoare la cîntar, slabe de picioare, sărace de lapte;, carnea devenea buhavă și fără gust, vitele erau foarte espuse la boalele de gură și de unghii. Fiul lui Magnus a desfăcut toate vitele ce-i rămăsese moștenire și a apucat alt sistem; a cumpărat tauri și vacile cele mai bune și mai frumoase din insulă, soi de țara noastră și, împărechindu-le cum a știut el, a ajuns încet-încet și din generație în generație a doblndi vite din ce în ce mai bune; astăzi avem a zecea generație, și vitele merg tot îmbunătățindu-se, încît cine le vede nu crede că sunt neam curat autohton. Magnusfiul a făcut o afacere strălucită, pe tot anul vinde patruzeci pînă la cincizeci de părechi de boi, și-i vinde pe șapte sute și o mie de franci bucata; a cîștigat tot ce pierduse tată-său și a adus și un mare folos agriculturei noastre; vitele de acest soi mânîncă mai puțin decît celealalte, sunt mai păroase, rabdă la frig și la ploaie; nu au trebuință să fie ținute la grajd, șed toată iarna în livezi, iar cînd le răzbește vîntul sau ploaia, se duc singure de se adăpostesc sub șură.

Trecînd în al doilea compartiment al grajdului, am găsit o iapă mare, frumoasă, fără căpăstru, slobodă în grajd; mînzului ei d-abia i se vedea botul din paiele în care sta culcat. Cum ne-a simțit, a sărit voinicește în picioare și a venit la stăpîn, cătîndu-i în buzunar, dor d-o găsi ceva zahăr.

— Asta e o iapă, îmi zise, pe care n-o înham pînă nu s-o face mînzul de un an; armăsarul ei era de neam; a fost plătit de comuna noastră șase mii de franci. Cînd s-o face mînzul tretin, sper să iau pe dînsul cel puțin o mie de franci. Mai am încă cinci iepe cu mînzi, care sunt la ham la cîmp, la muncă; eu vînd tot anul cîte un tretin sau doi. Un cal crescut de mine a cîștigat an la alergări un premiu de trei mii de franci.

În mijlocul curții, între grajd și magazii, zăcea în lene un porc mare negru, golaș. Sătulul dobitoc, după mai multe îmboldiri cu bastonul, de-abia s-a ridicat; picioarele lui nu se vedeau din paie, pîntecele îi da de pămînt.

— De vreo două zile a început să mănînce mai puțin, semn că a ajuns la apogeul grăsimii; de acum încolo o să înceapă a slăbi, a-și mînca din grăsime cum se zice; am fost azi-dimineață de m-am învoit cu măcelarul; o să-l taie mîne și o să-i cîntărească toate părțile, una cîte una. M-am tocmit să-mi dea la orice cerere a mea din fiecare parte jambon, mușchi, slănină, cîrnați, cît or trage la cîntar mîne cînd voi tăia porcul. Măcelarul face o afacere bună, căci el poate să ia pe porc bani chiar îndată, pe cînd cu mine se răfuiește treptat; căpățîna i-o las cîștig pe dasupra.

În fundul curții lucra o treierătoare cu o locomobilă de putere de patru cai, un car tras de două iepe aducea snopi de grîu, și pe ciți nu-i prididea mașina să-i bată din car, îi descărca într-o claie rotundă, terminată în vîrf ca un con. Claia era așa de bine îndesată și ticluită, că părea zidită, era pusă pe un pat de scînduri pe o groapă în care se putea scurge apa în caz de ploaie, așa că grîul putea sta ani întregi nebătut în snopi, netreierat, fără a se teme de a fi răzbit de udătură sau spulberat de vijelie. Carul, după ce descărca snopii, se întorcea iar la urma secerătoarei și, dacă nu găsea destui snopi gata ca să facă o încărcătură, se punea pe urma cositoarei și încărca fîn. Fînul era dus și aruncat într-o groapă adîncă și, cînd se făcea grosimea fînului de două sau trei palme, se așezau peste dînsul scînduri, pe care se puneau după aceea bolovani de piatră, bucăți de fier și orice alte greutăți de apăsa fînul. A doua zi, cînd se strîngea alt fîn de pe cîmp, se ridica patul de scînduri, se arunca fînul cel nou peste cel îndesat, și cînd se făcea noul strat de alte două-trei palme, iar se punea peste dînsul patul de scînduri cu greutăți, și tot astfel pînă se făcea grămada mare de ieșea, din groapă afară. Acesta se numește fîn incilat. Vitele îl mănîncă foarte bine, e mai hrănitor, pentru că păstrează tot mustul, și nici nu mucezește, nici nu miroase.

Am întrebat pe cultivator dacă mașina de bătut era proprietatea sa și cît plătea mașinistului și fochistului, și mi-a răspuns că.’el nu se încurcă cu astfel de belele, că plătea proprietarului mașinei cu suma de snopi trași prin mașină; că astfel il ținea un franc costul treieratului unui hectolitru de grîu, pe cînd pe acei cari au încercat cu mașinile lor îi costă mult mai mult, cîte doi și trei franci bătutul unui hectolitru, fără a mai vorbi de necazurile cu mașiniștii și cu reparațiile mașinei.

Într-o livede ca de un hectar și jumătate, pășteau în liniște vreo douăzeci de oi din cele mai frumoase, cu mieii cît și dinsele de mari; ele trăiau acolo fără cîni și fără cioban, toată îngrijirea lor erau trei jgheaburi de piatră pline cu apă împrejurul fîntînii și, într-un colț al livedei, o șandrama de scînduri rezemată pe cîțiva stîlpi de zidărie; acolo se duceau, oile singure de se adăposteau de vreme rea.

— Cum se face, îl mai întrebai, că cîmpul este acum pe toamnă de un verde așa de viu și griul așa de sănătos? Nu am văzut nici un fir de iarbă îngălbenit de secetă sau de ploaie, nici un spic de grîu care să nu fie plin de boabe pînă în vîrf.

Iată răspunsul ce mi-a dat:

— Sunt vreo douăzeci de ani, holdele noastre erau mai în toți anii. mai mult sau mai puțin bîntuite, mănate și pălite, sau de ploaie multă, sau de secetă; se mănau mai ales de cîte ori după ploaie da un soare fierbinte; picăturile de apă rămase; pe foi produceau prin razele soarelui efectul lintelor de sticlă cari concentrează razele și ard. Acum aceste inconveniente nu mai esist de cînd am drenat cîmpiile. De vreo zece ani încoa, mai că nu găsești în Prosta o palmă de pămînt nestrăpuns, d-a lungul și d-a curmezișul, de olane de pămînt, prin porii cărora asudă apa dintr-însele; apa din olane se strecoară în pămînt, cînd pămîntul este uscat de secetă, sau petrece din pămînt în olane cînd plouă prea mult. Drenurile sunt îngropate la o adîncime la care nu poate ajunge fierul plugului să le spargă; ele comunică la deal și la vale cu șanțurile de irigațiune și dau unele într-altele, formînd ca un fel de rețea. Cînd e secetă, astupăm drumurile la vale, ca să rămîie pline cu apa care le vine din șanțurile de la deal; atunci apa din drumuri strecurîndu-se prin porii olanelor, ține reveneală. Dacă, din contra, plouă mult, încît ar sta apa băltace pe cîmp, închidem gurile drumurilor în șanțurile de la deal, ș-atunci olanele se golesc, și apa din ploaie, în loc de a sta pe holde, se infiltrează prin porii olanelor și se scurge în șanțurile de la vale.

— Dar aceasta trebuie să fie o cheltuială mare!

— întîia așezare a drenurilor costă; un hectar nu se poate drena cu mai puțin de cinci sute de franci, dar după aceea întreținerea în bunăstare nu costă decît zece pînă la doisprezece franci pe an de hectar; dar apoi face, căci producțiunea este asigurată și calitatea productelor devine mai buna, bobul mai mare și mai hrănit.

— Cîte hectare ai dumneata, domnule, în cuprinsul dumitale?

— Eu am, domnul meu, patru loturi și un sfert, din care două mi-au rămas moștenire, iar celealalte le-am cumpărat succesiv de la niște vecini.

— Dar ce înțelegi dumneata prin cuvîntul lot?

— La noi, un lot de pămînt este de patru hectare. O fermă nu poate fi mai mică de un lot. Este dovedit prin esperiență că o fermă mai mică de patru hectare, în loc de a da venit, aduce pagubă, căci nu poate să facă:și plugărie și să ție și vite. Agricultorii cari au numai un lot îl împart astfel: o jumătate îl destină pentru casă, grădină, curte, grajd și magazie, iar celealalte trei hectare și jumătate le împart astfel: un hectar și jumătate îl cultivă cu arătura de grîu, cu cartofi, bob, fasole, napi, și două hectare le are pentru vite, pășune și fîn.

— Dar acei cari au mai puțin de un lot de patru hectare, cari au numai două hectare, de exemplu, cum fac?

— Aceasta nu se poate, fiindcă lotul este o unime agricolă indivizibilă. Un om poate să aibă mai mult de patru hectare, dar nu poate avea mai puțin; o fermă mai mică de patru hectare este ruinătoare și dă naștere sărăciei.

— Cum? Un om are un lot și lasă trei copii; la împărțeala moștenirii o să le vie la fiecare cîte un hectar și o treime.

— Aceasta nu se poate, căci după legea noastră, a proștilor, numai unul din moștenitori ia lotul întreg, fiul cel mai mic, iar ceialalți frați se despăgubesc din cealaltă avere, ei rămîn cu drept de creanță asupra acelui care a luat pămlntul; dacă a rămas, să zicem, trei copii, partea dreaptă a fiecăruia era să fie de un hectar și o a treia parte din hectar, așadar dreptul de creditor al fiecăruia din cei doi frați cari au rămas fără pămînt este de o anuitate de 4% pe timp de douăzeci de ani asupra valorii unui hectar și o treime. Dacă fratele cel mic e în vîrstă și nu voiește să primească această sarcină, dreptul lui trece la fratele care-l precede imediat la vîrstă; în caz de a nu voi nici acesta să primească, dreptul trece atuncea la fratele cel mai mare, și cînd nici acesta n-ar voi, lotul se pune în vînzare și prețul dobîndit se împarte frățește. Dacă sunt frați majori și frați minori, frații majori sau rudele cele mai de aproape numesc un administrator, care esploatează ferma pînă. la venirea minorilor în vîrstă.

— Foarte bine; dar cum se face dacă un om lasă mai mult de un lot, însă mai puțin de trei loturi, dacă lasă șapte hectare, de: pildă, și a avut trei copii?

— Lucrul este foarte simplu. Fiul cel mai tînăr primește lotul întreg, iar celealalte trei hectare se pun în vînzare și se cumpără de un proprietar care poate dovedi că mai are pămînt sau că este învoit cu cineva care-i cedează cel puțin încă un hectar ca să poată completa un lot întreg sau mai mult; se găsește totdauna asemenea combinații și asemenea cumpărători. Atunci valoarea acelor trei hectare se împarte între cei doi frați rămași fără păirînt, și calculul e ușor. Se ține seamă, de partea dreaptă a fiecăruia — acea parte în cazul de față.era să fie de 7/3 de hectare sau de două hectare și o treime — și fiindcă unul a luat patru hectare și ceialalți numai valoarea unui hectar și jumătate, adică cu 5/6 de hectare mai mult, fiecare din ceialalți frați rămîn cu dreptul de rentă de 4% pe an, în timp de douăzeci de ani, pe valoarea 5/6 de hectar. Dacă s-ar întîmpla să nu se găsească cumpărători pentru acele trei hectare stinghere, atunci unul le ia pe cîte șapte, și. dreptul celoralalți devine de 4% pe valoarea a două hectare și o treime.

Un lot o dată format în fermă și dat agriculturei nu mai poate fi știrbit și nu poate fi espropiat decît întreg și numai pentru interesul comun al județului sau al comunei, șosea, drum-de-fier, canal, salubritate sau estindere de oraș. Cînd comuna nu are trebuință de lotul întreg, ci numai de o parte, ea găsește totdauna mijloc de a vinde ceea ce rămîne sau să o alipească la alt pămînt, ca să formeze un lot întreg sau o fermă mai mare.

— Bine! dar cînd un om are numai un lot de pămînt și lasă mai mulți copii? Unul ia pămîntul și se face agricultor, dar ceialalți ce se fac?

— Devin marinari, pescari, neguțători sau meseriași. La noi toți au o meserie, toți știm mînui o corabie și să pescuim. Peștele proaspăt și sărat, stacojii și crabii sunt un mare ajutor la hrana locuitorilor și la alimentarea comerțului nostru.

Legea asta rurală a noastră începe a fi cam rău văzută de cîtăva vreme; unii găsesc că are mari neajunsuri, deși a dat un mare avînt agriculturei noastre. Concurența ce ne fac americanii și indienii cu cerealele și cu vitele lor a scăzut prețurile productelor noastre, și mulți din posesorii fermelor nu pot plăti coerezilor regulat renta de 4% cu care au rămas datori și sunt siliți să vîndă loturile lor.

— Cum se face, domnule, că la o latitudine atît de septentrională ca aceea a acestei insule clima să fie așa de dulce și temperată? S-ar crede că suntem în Italia;sau în Grecia. Văd aici grădini în cari înflorește mirtul și cresc afară din florării arocarvi, cedri și rododendri.

— Aceasta provine mai cu seamă din cauza curentului celui mare al Mexicului, a Golfstrimului, cum îi zic americanii. Acest curent, sau, mai bine zis, acest fluviu de apă caldă curge prin mijlocul oceanului cum curge o gîrlă p-o cîmpie. Această gîrlă curioasă curge împrejurul insulei noastre. Venind de la s.o., întîlnește insula noastră la punctul numit Nisipa, acolo se rupe în două, o parte apucă pe coasta sudică spre e., cealaltă o ia pe coasta nordică tot spre e., și, după ce linge coastele și o coastă și alta, se împreună iar, la căpă- tîiul celalalt, la apus la Ace, astfel că pămîntul nostru se află într-o baie de apă încălzită, cum ar fi o florărie ocolită cu olane pline cu apă caldă. Dacă o mai trece o lună, ai să poți vedea de colo, din clopotnița bisericei, un fum alb pe suprafața mării învîrtindu-se ca un șarpe; acel fum este aburul cald care se ridică din curent și se condensează în contact cu apa mai rece a oceanului.

— De unde aduceți dumneavoastră sămînța de grîu? Am văzut curgînd din trierătoarea dumitale un bob foarte frumos, mărunt, dar potrivit, tare, sticlos și greu; trebuie să tragă cel puțin 6l de livre; seamănă cam cu un grîu care se numește ghircă. Ce neam de grîu este acesta?

— Nu aducem sămînța noastră de nicăieri, este soiul indigen îmbunătățit prin selecțiune, un gîu care acum cîțiva ani nu trăgea mai mult de 60 de livre; acum mai în toți anii se suie la 65 de livre; sunt proprietari cari au ajuns a dobîndi grîu și de 67 de livre. Pentru facerea seminței alegem cea mai bună tarla; tarlaua aceea n-o secerăm în pîrgă, lăsăm grîul dintr-însa de se coace bine pînă e aproape d-a se scutura din spic, atunci îl tăiem și-l trecem prin tarare pînă îl aducem la a cincea parte, numai bob ales, care n-a putut trece prin găurile cele mai mari ale tararului, apoi chiar și boabele acelea tot le mai inspectăm cu ochii, ca nu cumva să se fi strecurat vreun bob stricat sau pălit. Nu semănăm mai niciodată grîul din anul acela; s-a observat că sămînța este totdeauna mai bună dacă este ceva mai veche. Păzind aceste prescripțiuni, am ajuns a avea din an în an un grîu mai frumos, mai sănătos, mai greu, mai bogat în gluten și care dă tărîțe mai puține la măcinat; un grîu care nu degenerează. Tot astfel facem și cu celealalte producte. Am dobîndit credința că soiurile indigene îmbunătățite sunt cele mai folositoare, pe cînd cele streine, oricît de bune și de bine cultivate, ar fi, după cîțiva ani degenerează.

— Aș voi să știu cum îngrășați pămîntul.

— Aceasta este o cestiune mare în agricultură, căci pămîntul nostru este foarte sărac; stratul vegetal la noi nu e mai gros de două degete și ne trebuie gunoi mult. Locurile de pășune se îngrașă singure; prin șederea vitelor pe dînsele devin din an în an mai bune, dar îngrășatul arăturilor este mai anevoie; aruncăm pe dînsele tot ce găsim, tot ce ne putem procura: așternuturile de la vite, băligarul, gunoiul și toate necurățeniile ce putem aduna; mai aducem și gu carăle noastre ce putem găsi sau cumpăra din orașe. Sunt proprietari cari, îngrașă cu guano și cu îngrășăminte artificiale, dar aceasta costă foarte scump.

— Ce industrii aveți în insulă? n-am văzut coșuri de fabrici nici prin oraș, nici pe cîmp.

— Mă întrebi ce industrii avem, dar nu v-am spus că avem mai întîi agricultura, apoi pescăria, corăbieria și comerțul; mai avem și meserii de tot felul, cizmari, croitori, cusătoare, pălărieri, curelari, tîmplari, zugravi, zidari, bucătari etc., dar poate că vrei să zici fabrici de pînză, de postav, de zahăr, de hîrtie, fabrici de acelea la cari trebuie mașini mari și complicate, capitaluri de milioane, fabrici cari nu se pot ține decît cu un debit mare, cu o populațiune numeroasă și cu colonii întinse. S-au încercat unii^și Ia aceasta, dar se vede că nu prea le-a venit la socoteală. Cunosc vreo doi-trei capitaliști cari s-au încercat să fabrice țesături de bumbac, de lină și de mătase, dar au păgubit bani mulți și au încetat. Ziua de lucru la noi e prea scumpă, cărbunele trebuie să-l aducem tocmai din Belgia sau din Englitera, mașinele trebuincioase la asemenea lucrări sunt foarte complicate și scumpe; trebuie să le aducem de afară și sunt anevoie de mînuit; ele au trebuință de meșteri speciali: aceste greutăți și multe altele nu ne permit să ținem la luptă cu țesăturile cari vin din America și de pe Continent.

La prostii noștri s-a încuibat crezul că mîna omului e mașina cea mai perfectă care poate esistă și că de la acest instrument făcut de Dumnezeu a izvorît toată civilizațiunea în lume, că din ea a ieșit pictura, sculptura, arhitectura, toate artele, toate meșteșugurile și toate meseriile și chiar literatura. Nu avem fabrici propriu-zise, dar avem, precum’ v-am spus, meseriași de tot felul. În școalele noastre copiii toți, fete și băieți, trebuie să învețe un meșteșug, să aibă o meserie; băieții se dau la meșteșugul zidăriei, dulgheriei, tîmplăriei, cizmăriei; fetele, la cusături, la confecționare de rochi, la împletituri de tot felul; nu esi6tă casă în insula noastră unde să nu găsești două sau trei mașine de cusut și de împletit; aceste mașine, atît de utile, au ajuns cum era odinioară roata de tors, cum era mai dinainte vreme furca. Avem croitorese de femei și modiste, dar nu prea fac treburi, fiindcă la noi nu este femeie care să nu -știe să-și facă singură rochile, cămășile și pălăriile, destul să li se dea stofă și un jurnal de modă; du-te pe cheu, pe seară, și vei vedea toalete din cele mai elegante; femeile noastre simt așa de bine îmbrăcate ca și la Londra și la Paris, hainele noastre, ale bărbaților, sunt făcute în easă, cumpărăm postav, flanelă, pînză, le croim și le coasem.

— Și cum? nu faceți nici pambriuri, nici flanelă, nici postav, nici măcar stambă? Sunteți tributari străinilor?

— Nu, domnule, pentru că ne-ar veni mai scump decît le cumpărăm acum. Este de mirat cum negustorii ne pot vinde unele stofe mai ieftin decît se vînd chiar în țările de unde le aduc, și deosebirea aceasta merge uneori pînă la 25 %.

— Remediul este ușor: ca să puteți avea fabrici, opriți mărfurile streine de a intra la voi sau trîntiți-le o vamă grea, cu care să-i faceți să nu mai vînză ieftin.

— Dar apoi dacă și ei ar opri vitele și grînele Doastre sau le-ar impune cu o dare vamală grea, ce am face? Așa e că ne-ar sărăci cu totul, pe cînd acum trăim în pace? Noi le vindem productele noastre pe cît fac și cumpărăm ieftin de la dînșii lucrurile de cari avem trebuință. Dacă, de pildă, am pune o vamă de un franc pe cotul de postav, nu este așa că negustorul care aduce postavul din streinătate ar fi silit să ni-l vîndă cotul cu un franc mai scump decît ni-l vindea mai înainte? Și cine ar plăti francul acela? Nu l-am plăti tot noi, consumatorii? Și în loc să fim bine și curat îmbrăcați, am umbla cu haine vechi și rupte. Așa cum este acum, este mult mai bine; că trimitem lînă, unt, brînză și grîne, și ei ne trimit postav, pînză, stambă, mătăsării, ceasornice și porțelane. Liberi sunt să puie dări pe produsele noastre dacă le place să le plătească scump, dar noi e mai bine să căutăm să ne îmbrăcăm cît de ieftin.

— Va să zică vreți să fiți în veci tributari streinului? Nu știți că prin proibițiuni și prin impozite vamale grele țările cele mari și puternice au izbutit să-și creeze industrii naționale?

— Nu, domnule, voim să avem relațiuni de schimb cu dînșii, să le vindem și să cumpărăm de la ei, precum și ei să ne vînză și să cumpere de la noi în plină liberate, fără să fim nici noi tributarii lor, nici ei tributarii noștri. Prostii noștri nu vor să crează că dările vamale și proibițiunile au creat industria în statele cele mari, ci zic că trebuie să fi fost multe alte împrejurări, precum că transporturile erau înainte vreme grele, pe cînd nu esistau nici vapoare, nici drumuri-de-fier și că aducerea din depărtări, fie pe apă, fie pe uscat, costa mult, apoi mai zic că înlesnirile de mașini, abundanța fierului și a cărbunelui și numărul mare al consumatorilor cari se cifrează aci cu patruzeci și cu șasezeci de milioane, ieftinătatea mînei de lucru, ieftinătatea capitalului, coloniile și războaiele prin cari se impuneau tractate de comerț, acestea au contribuit la stabilirea de fabrici mari.

— Mașinile de cari vă serviți le fabricați aici în insulă, sau le aduceți din afară? Aveți mine de fier?

— Noi nu avem fabrici de mașini; piatră de fier avem multă și de foarte bună calitate, dar nu o esploatăm pentru că nu avem cărbuni de pămînt; estragerea fierului ne-ar veni foarte scump și n-am ținea piept nici cu englezii, nici cu belgii, în țara cărora sunt localități unde piatra de fier se găsește amestecată cu cărbunele de pămînt, încît n-au decît să-l ia cu lopata și să le arunce în cuptor, ca să curgă din el fierul topit ca o gîrlă de foc, avantaj care a fost poate una din cauzele cele mai mari ale bogăției acelor țări.

— Dar am băgat de seamă că pentru o esploatare agricolă cum este acea a dumitale ai trebuință de un capital însemnat.

— Negreșit, dar avem instituțiuni de credit. La noi un proprietar muncitor și onorabil, care nu este nici bețiv, nici jucător de cărți, găsește totdauna credit pînă la suma de 75% a valorii proprietății sale, bani cu 3% dobîndă și l/2% amortizare. Este destul să mă prezint la banca noastră rurală cu un certificat iscălit de trei proprietari cunoscuți și înscriși în tabela băncei, ca să mi se dea hîrtii d-ale băncii pe cari le trec drept bani bătuți oriunde. Datoria se stinge în șasezeci de ani; dar nu este esemplu ca un proprietar să nu se exonereze în mai puțin de treizeci de ani, plătind sau o amortizare mai mare, sau dînd aconturi de cîte ori nimerește un an bun.

— Dar evrei aveți în insulă?

— Avem destui; noroc numai că de la o vreme s-au mai împuținat; s-au împuținat încă bine, de cînd legea nu mai permite împliniri de datorii contractate de trîntori și de risipitori.

După legea noastră actuală, o datorie, ca să poată fi exigibilă, trebuie să se dovedească că împrumutul a avut originea sa în trebi de comerț sau de industrie, într-o afacere reproductivă ori care putea să devie reproductivă, sau că s-a contractat pentru vreo neapărată trebuință de familie, iar nu pentru lux, joc de cărți sau băutură. Datoriile contractate de risipitori, oricare ar fi vîrsta lor, nu sunt ținute în seamă de justiție, precum nu sînt ținute în seamă nici cele cu camătă, nici cele făcute pentru joc de cărți sau pe băutură.

— N-am văzut nici o sinagogă în oraș.

— Da’ de ce să avem sinagogă dacă nu sînt israeliți? Noi nu avem decît vreo zece-douăzeci de familii cari aparțin cultului mozaic, prea puțini ca să poată zidi și ține o sinagogă cu pompa necesară. Aceștia au o casă unde se adună de-și împlinesc datoriile religioase și un cahal care vine din cînd în cînd de le citește. […]

— Dar parcă-mi spuseși adineaorea că aveți destui evrei…

— Credeam că mă întrebi de oameni cari fac afaceri evreiești, evrei prin obiceiuri, prin caracter și apucături; oameni care speculează banii lor evreiește. Israeliții care au mai rămas sunt mai toți meseriași, lucrători, meșteri sau. negustori, oameni producători. Cunosc pe unul care a cumpărat pămînt și a devenit bun cultivator; crește niște oi foarte căutate pentru bunătatea linei; mai cunosc pe un altul care produce cei mai frumoși porci; la el se găsesc șuncile cele mai vestite.

— Credeam că evreii consideră porcul ca un animal spurcat.

— Spurcat cît îi vrea, dar cînd e vorba de cîștig, evreul, fie creștin, fie israelit sau mahometan, nu se dă înapoi dinaintea nici unei considerațiuni.

— Drept să spun, am admirat foarte mult starea cea bună a șoselelor voastre; stradele din oraș sunt așa de bine pavate și de curate cum n-am văzut nici în Olanda; mi-am zis că țara asta ‘trebuie să fie foarte bogată, că trebuie să aibă. venituri mari de tot.

— în adevăr, dările noastre sunt mari; cei de la țară. plătim pînă la 10% pe an din venitul nostru curat, iar la oraș dările se suie și pînă la 20%. Apoi mai avem dările pe tutun de 500% și pe băuturi de 200%. Mai înainte vreme mai erau și accisele, dar acum, slavă Domnului, s-au desființat.

— Și cum se percep acele dări pe tutun și pe rachiu? Aveți monopoluri sau regie?

— Nici monopol, nici regie. Oricine voiește să vînză tutun, sau rachiu este dator să se înscrie mai întîi la o autoritate comunală urbană, și primăria aceea îl pune sub privegherea și controlul unuia din inspeotorii săi, pe care traficantul este dator să-l înștiințeze de cîte ori voiește să se bage marfa în prăvălie. Acela vine îndată de deschide marfa, desparte calitățile de tutun, țigări și țigarete, fiecare în șase părți, iar spirtoasele numai în trei; una din acele părți se dă negustorului pentru a o pune în vînzare, iar celealalte se închid într-o magazie separată, cu cheia și sigiliul inspectorului, și nu se liberează traficantului spre vînzare decît atunci cînd plătește integral valoarea lor în bani. Pachetele poartă toate marca inspectorului și o etichetă care indica calitatea și prețul. Contravențiunile sunt pedepsite cu amenzi grele.

Veniturile acestea, bine administrate și întrebuințate cu chibzuință și economie, ajung pentru plata împiegaților, a siguranței publice și a drumurilor. Cît despre căile ferate, ele sunt ale companiilor: statul nu are la ele nici un amestec altul decît de a aproba regulamentele de esploatare și de a priveghea la buna stare a lucrărilor din punctul de vedere al siguranței călătorilor. Inspectorii și inginerii statului cari fac acest serviciu sunt plătiți de companii.

La noi serviciile publice se fac bine și cu esactitate, pentru că aici domnește la toți ideea că orice impiegat, fie de orice rang, mare sau mic, șef sau subaltern, este servitorul publicului, iar nu stăpîn.

— Spune-mi, mă rog, dumneata ești cooperativ?

— Ce vrei să zici, că nu te înțeleg; cuvîntul acesta l-am auzit de multe ori, dar nu prea știu bine ce însemnează; văd că se întrebuințează la fel de fel de lucruri.

— Deși nu înțelegi, nu face nimic, zi înainte! Pe cîți n-am auzit eu vorbind și scriind despre lucruri de cari n-au habar și nu le înțeleg, și aceasta nu oprește ca lumea să-i asculte cu gura căscată și să-i admire. Mi-aduc aminte, sunt cîțiva ani, pe cînd ocupam un post important într-o cancelarie, șeful meu, un om omnibus, bun la toate, era așa de ocupat cu trebile cele mari ale țărei, încît era silit să alerge toată, ziua de colo pînă colo și să-mi lase mie grija afacerilor celor neînsemnate, așa că într-o zi, fiind chemat să decid asupra, unui proiect de șosea, am pus pe raportul ce mi se prezenta apostilul următor:

„Domnul inginer este invitat să continue traseul înainte pînă la Obor, ca să se completeze o linie de circumvalațiune împrejurul orașului, spre a nu mai fi silite carăle încărcate cu proviziuni să treacă prin oraș și să împiedece circulațiunea pe strade”.

Cuvîntul circumvalațiune, care nu fusese întrebuințat pînă atunci în cancelarie, a plăcut așa de mult împiegaților, încît nu mai puteam scăpa de dînsul; îl întîlneam în toate sdelcile, în toate otnoșeniile, în toate pisaniile; nu era ordin, circulară sau raport care să nu conție de două și de trei ori cuvîntul circumvalațiune. Era vorba de o șosea-linie dreaptă între două sate, găseam cuvîntul circumvalațiune! Era vorba de o șosea peste un deal sau peste o vale, circumvalațiune! Era să se facă undeva un pod, un podeț, un debleu, un rambleu sau o împietrire? Era circumvalațiune! Dacă îmi permiteam uneori să întreb pe redactori ce înțelegeau prin acel cuvînt, îmi răspundea: circumvalațiune! încît, ca să scap de acel cuvînt, am fost silit să dau ordin, oprind întrebuințarea lui.

— În adevăr, sunt oameni cari vorbesc ore întregi fără a ști ce spun, și merg înainte, nu le pasă. Învățătorii de școală, la noi, au de sistem de a nu permite copiilor să vorbească fără a ști ce spun, și-i esercitează a se esprima curat și limpede, cînd au cîte ceva de zis, ca să poată fi înțeleși la vorbă.

Eu, dragul meu domn, nu știu cum se petrec lucrurile la cooperativă, știu numai că este o băcănie mare, foarte mare în oraș, la Vacile, deasupra căreia stă scris cu litere mari de aur:

COOPERATIVE STORE

adică magazin sau depozit cooperativ, dar nu știu ce o fi înțelegînd ei cu acele cuvinte, însă dacă ești doritor să afli, am eu un văr impiegat acolo, un fel de contabil sau de secretar; el trebuie să știe; îți pot da o scrisoare cătră dînsul.

După două zile mă prezentam la d. Peter, impiegat la cooperativa din Vacile, cu o scrisoare de recomandație din partea bunului agricultor Paul, și iată rezumatul celor ce am putut afla de la dînsul.

— Ai observat, domnule, sunt sigur, îmi zise îndatoritorul Peter, că orice este lucrat de om, orice product, cum se zice, cizmă, haină, ceasornic, orișice, este rezultatul combinării a două puteri distinse una de alta: a capitalului și a muncei.

Una dintr-aceste două puteri, capitalul, purcede obicinuit de la meșter, de la patron sau stăpîn, pe cînd cealaltă putere, munca, procede de la lucrător, muncitor sau impiegat, calfă, ucenic. Și iată cum se petrece treaba:

Un meșter care are ceva parale, cu alte cuvinte un capital, închiriază un local, cumpră mașinile, uneltele și materialul trebuincios meseriei sale, iar cu simbrie sau cu plată zilnică pune cîțiva lucrători, calfe sau ucenici de-i muncesc, și obiectele dobîndite prin lucrarea acelora devin proprietatea jupînului sau meșterului. El le vinde în profitul său, și cu banii dobîndiți din vînzare își scoate cheltuielile făcute pentru chirie, unelte și plata lucrătorilor; iar ce-i mai rămîne, dacă rămîne, este beneficiul sau cîștigul său.

În cazul acesta, oricît ar cîștiga meșterul patron, precum și oricît ar păgubi, nu privește de loc pe lucrători, ei și-au avut plata lor regulată.

Dar cînd lucrătorii participă și ei la beneficiul realizat, cînd treaba este înjghebată așa că, deoșebit de salariu, munca să aibă și ea parte în cîștigurile ce patronul a putut realiza, aceasta se numește cooperațiune, adică cointeresare a muncei în capital, combinarea sau contopirea interesului capitalului cu interesul muncei.

De la credința că, în mai multe cazuri, patronul, adică capitalul realizează prea mari beneficii în comparațiune cu plata ce se dă lucrătorilor, s-a născut ideea de a face ca și lucrătorii să aibă o parte în beneficiile realizate de capital, fie acel capital format de patron, de acționari sau de însăși asociațiunea muncitorilor. Asociațiunea capitalului cu munca, într-un cuvînt, combinarea acestor două puteri, s-a numit cooperațiune, adică conlucrare sau contopire a interesului muncii cu interesul capitalului.

Cooperațiunea se poate face prin asociațiunea patronului cu lucrătorii sau prin asociațiunea numai a lucrătorilor între dînșii, ei fiind și conducătorii afacerii.

Dacă la înființarea unei băcănii, de esemplu, banii necesari pentru cumpărarea zahărului, cafelei, măslinelor, pentru plata chiriei localului și toate celealalte cheltuieli s-ar aduce de către băieții din prăvălie, de oameni care lucrează acolo, încît băcănia să fie proprietatea lor, o asemenea întreprindere se numește asociațiune cooperativă.

Dacă cîțiva lucrători tîmplari s-ar asocia și ar forma un capital cu care să închirieze casă, să cumpere mașini, unelte și materialul necesar, lemne, scînduri, fierărie, astfel ca stabilimentul să fie al lucrătorilor chiar, aceasta s-ar numi asociațiune cooperativă.

Dacă capitalul s-ar forma de un patron sau de o societate de acționari cu învoirea ca lucrătorii, deosebit de salariul lor zilnic, să aibă și o parte oarecare în beneficiile realizate, ar fi aceasta tot o asociațiune cooperativă.

Asociațiunile cooperative se pot deosebi” în două categorii: în cooperative de distribuțiune și cooperative de producțiune. Scopul celor dintîi este de a petrece producte, de a le plasa, de a le vinde, pe cînd a celoralalte, a cooperativelor de producere, este de a produce, de a face, de a fabrica.

În Englitera, în Franța și în Germania există astăzi o mulțime de aceste asociațiuni, dar acele cari au reușit mai bine sunt acele formate pentru plasare; se poate zice că nouă părți din societățile cooperative existente au drept țel plasarea. Încercările făcute de a se aplica sistema la producțiune n-au fost totdeauna norocite; foarte puține au reușit; și lucrul se înțelege de la sine: fabricarea este expusă la o mulțime de împrejurări și de fluctuațiuni. O fabrică sau un atelier ajuns în stare de o mare estindere, de o mare producere anevoie își poate restrînge operațiunile cînd vin împrejurări grele: scădere de prețuri, criză de bani sau o concurență neașteptată; adesea o mică invențiune răstoarnă și ruinează fabrici mari și vechi și afundă în mizerie mii de lucrători. Pe cînd o asociațiune pentru plasare își poate modera și chiar opri operațiunile sale mai lesne, nu are decît să nu își reînnoiască aprovizionările.

Fabricile sunt adesea obligate a continua lucrarea lor și a vinde în pagubă, ca să-și poată păstra clienții cu speranța că în curînd vor veni vremi mai bune sau să grămădească în magaziile lor product peste product, sporind capitalul închis, alternativă care una și alta duce adesea la ruină și la catastrofă.

Ceea ce englezii numesc cooperative stores (depozite sau magazii cooperative) sunt niște prăvălii mari, înființate sau prin acțiuni, sau prin asociațiunea clienților deveniți chiar ei acționarii întreprinderii. În cazul cel din urmă ei și numai ei, asociații clienți, beneficiază de cîștigurile realizate, iar servitorii stabilimentului, secretarii-contabili, casierii și împiegații de deosebite categorii nu au nici o parte la cîștig, sunt niște simbriași, și nimic mai mult. Este bine să vă dau aci o mică idee despre cum au luat naștere acele societăți, căci ele astăzi au ajuns la o mare dezvoltare.

Cam pe la 1844, lucrătorii dintr-o fabrică de flanele de la Rochdale, douăzeci și opt la număr, văzînd că băcanul de la care cumpărau cu mărunțișul zahărul, cafeaua și ceaiul le da obiecte de calitate proastă și chiar falsificate, pe cînd la băcănia care vindea cu ridicata (en gros) aceleași obiecte erau și de calitate mai bună, și mai ieftine, s-au învoit între dînșii, puind fiecare cîte o mică sumă la mijloc, cu cari bani s-a făcut o aprovizionare de la băcănia en gros,, din care aprovizionare apoi lua fiecare cît îi trebuia, plătind ceea ce lua cu băni gata, tot pe prețurile cu cari cumpăra mai înainte acele obiecte de la băcanul detailant. Cu banii ce se adunau de la acele cumpărături se reînnoia previziunea cînd se isprăvea. Astfel avea zahărul, ceaiul și cafeaua de calitate mult mai bună și mai spornică. Nici prin gînd nu le trecuse că aveau să tragă vreun alt folos decît acela al calității, cînd la încheierea socotelilor s-au pomenit pe neașteptate că se realizase un beneficiu însemnat, pentru că obiectele, fiind calitate bună și curată, erau mai spornice, și ei își îndestulau trebuințele cu o cantitate mai mică, și fiind și mai ieftine, rămînea în casă deosebirea prețurilor cumpărărilor, încît lucrătorii asociați, în sistema aceasta, găsise un plasament producător și sigur pentru economiile ce făceau pe nesimțite.

După zece ani de existență, asociațiunea flanelarilor de la Rochdale devenise vestită și atrăsese o mulțime de. lucrători. Numărul asociaților se suise la 10.894, și capitalul adunat ajunsese să fie de 322.500 franci. Atunci depozitul cooperativ nu se mai mărginea numai la d-ale băcăniei, ci se aproviziona cu carne, pîne, haine și încălțăminte tot pe baza principiului inițial. Asociații cumpărau cu același preț ca de la prăvăliile de mărunțiș (detalianți), dar dobîndeau calități mai bune; capitalul asociațiunei sporea pe toată ziua, și sporea așa de repede, că la 1856 înființase din beneficii mori cu vapor pentru măcinatul făinei trebuitoare la fabricarea pînei consumată de asociații săi, casa în care era storul central, cu zidirea căreia se cheltuise 350.000 franci, era proprietatea asociaților, și Înființase optsprezece sucursale, din cari una este și asta a noastră de aici. Beneficiul realizat era de 8l4.425 franci, de la care se da asociaților un venit fix de 5% pe an; iar escedentul se adăuga pe tot anul la capital. Vînzarea făcută în acel an a fost de 6.865.675 franci.

La 1882, capitalul social ajunsese să fie de 7.88l.075 franci, din care parte s-a băgat în cumpărare de acțiuni de drumuri-de-fier și parte în ipoteci pe case zidite pentru lucrătorii asociați, așa că mai mulți din ei au putut deveni proprietari pe casele în cari locuiau, cumpărîndu-le de la societățile de construcțiuni cu plăți în anuități.

Astăzi Englitera are 782 de storuri cooperative al căror debit se suie la 346.7l2.450 franci pe an. Unul dintr-aceste storuri, „Army and navy’’, înființat prin asociațiunea ofițerilor de mare și de uscat pentru a se aproviziona cu obiectele trebuitoare lor, are un local cel puțin de trei ori cît magazinele „Luvrului” din Paris. Acolo se găsește orice ar căuta cineva: pîne, carne, pește, păsări, vînat, unt, poame, legume, bucate gata, îmbrăcăminte, arme, trăsuri, cai, mobile, cuțitărie, argintărie, porțelane, diamanturi, ceasornice, cărți, hîrtie, într-un cuvînt, orice ai căuta, și dacă bazarul nu are obiectele cerute, ți le procură.

Storul „Whiteley”, care poartă numirea de „Universal provider” (furnizor universal), este poate cel mai mare store din lume. El aparține unei societăți de acționari. La acel store se pot aproviziona nu numai acționarii, dar și oricine, tot pe sistema de bani gata. Nu cunosc lucru în lume care să nu se găsească la „Whiteley”. Este destul să amintesc că la un incendiu, anul trecut, care a distrus o aripă a acelui stabiliment, au fost siliți să se lase să arză mai multe fiare sălbatice și veninoase, lei, tigri și șerpi veninoși, care se găseau acolo de vînzare.

La acest store obiectele se vînd mai ieftin decît la prăvăliile particulare, căci aci nu este cestiunea de a se forma un capital păstrat asociaților, ci de a le da un dividend bun. Pe acest principiu sunt formate și magaziile cele mari din Paris: „Le Louvre”, „Le printemps’’ „Le petit St. Thomas” etc.

Unele asociațiuni de lucrători au adoptat la storurile lor principiul de a cumpăra obiectele mai ieftin, în loc de a se forma un capital cu diferența prețurilor. Aceasta însă este a se depărta de la principiul inițial prin care se formează asociaților muncitori un capital, bani albi pentru zile negre, cum se zice, principiu salutar și umanitar, care asigură existența săracului cînd vine boală, bătrînețe, neputință sau vreo nenorocire.

Binele ce au produs storurile cooperative este imens; unele au putut consacra pînă la 2l% din beneficii la dezvoltarea educațiunii și învățăturii copiilor lucrătorilor în științe și arte industriale.

Prosperitatea storurilor din Englitera a fost așa de mare, încît au înființat fabrici pentru a produce chiar ele multe din obiectele trebuincioase debitului lor; storurile posedă corăbii mari cu vapor ale lor, cu cari aduc de peste mări obiectele cu cari se aprovizionează; au cumpărat moșii (ferme) în cari cultivă cerealele, legumele și poamele de cari au trebuință, cresc vite și pasări cari le procură laptele, ouăle, untul și carnea cu care aprovizionează magaziile lor; au înființat bănci pentru daraverile lor de bani, daraveri cari s-au suit în anii din urmă la suma de 300.000.000 franci (trei sute de milioane). Unul singur dintr-aceste storuri, acela al lînarilor (whoolesale), a avut afaceri de bani de peste nouăzeci și cinci de milioane (95.000.000 franci). Societatea aceasta a lînarilor a ajuns la o mare perfecțiune de fabricare; astăzi produce numai pentru storuri, aprovizionează cu fabricatele sale 622 de storuri.

Căutînd bine, tot secretul prosperității storurilor este principiul de a nu vinde decît pe bani gata, de a nu face nimănui credit […].

Legea care a pus capăt vînzării băuturilor pe datorie a făcut un mare bine: patima beției a scăzut, moralitatea publică a cîștigat sută la sută și crimele s-au împuținat.

Un alt serviciu mare adus lucrătorilor de către societățile cooperative înființate de dînșii este formarea și dezvoltarea societăților de construcțiuni de case pentru locuințele muncitorilor: building societies, cari s-au fondat și ele tot pe principiul cooperativ și în conecțiune cu dînselc. Scopul acestor societăți este de a procura lucrătorilor locuințe comode, curate și de a-i pune în pozițiune chiar de a deveni proprietari pe acele case.

Precum am spus mai sus, storurile cooperative, în loc de a da societarilor parte din beneficiile ce trec peste fixul de 5% sau de a întrebuința acel excedent la scăderea prețului obiectelor ce cumpără clienții asociați, acel excedent s-a consacrat la formarea de societăți de construcțiune, astfel că lucrătorii asociați pot avea locuințe bune și igienice, aerate și bine drenate, aprovizionate cu apă în abondență și cu gaz. Precum își procură de la storuri obiecte de consumațiune de calitate bună, tot astfel își pot procura locuințe comode și sănătoase.

Scopul societăților de construcțiuni fondate din cîștigurile realizate de storurile cooperative este de a pune pe lucrători în stare de a satisface una din trebuințele cele mai neapărate ale omului: locuința.

Cu partea de beneficiu ce-i revine de la storul cooperativ și cu ce mai pune doparte un lucrător econom și diligent poate foarte bine cumpăra sau zidi casă, plătind cu amortizare banii avansați de societățile de construcțiuni, ipoteca pe acea casă servind de garanție pînă la răfuirea datoriei. Sunt acum peste 7l.000 de lucrători membri ai societăților de construcție. Acele societăți proced astfel:

O building society cumpără un loc întins, pe care însemnează stradele, face pe sub ele canalele trebuincioase, pune olanele pentru ducerea apei și a gazului, hotărește locurile pe cari se pot zidi case, lăsînd din distanță în distanță spațiuri slobode, ca să nu fie prea grămădite; drenajul și ventilațiunea se fac în cele mai bune condițiuni igienice. Locurile destinate zidirilor sunt despărțite fiecare în trei: grădină, curte și casă. Casa între curte și grădină, grădina în față, strada și curtea la spate; curțile a două case sunt despărțite una de alta printr-un mic zid.

Casa se zidește sau de chiar lucrătorul asociat, cu banii ce i se avansează succesiv de societatea de construcțiune, rămîind ipotecată la acea societate pînă la răfuire. Anuitățile se plătesc din beneficiile capitalului cooperativ și din economiile lunare sau săptămînale ce pot realiza muncitorii. Casele simt mai toate pe același plan de distribuire.

Societățile cooperative de producțiune, deși nu au dat rezultate așa de satisfăcătoare ca cele pentru plasare, nu trebuie însă să se creadă că ideea este sterilă și că trebuie părăsită, cu atît mai mult că unele au reușit foarte bine.

În Paris s-au făcut mai multe încercări de producțiuni cooperative, dintre cari vreo patruzeci tot există și astăzi, deși toate nu sunt într-o stare de invidiat. În timpul revoluțiunii de la 1848 s-a făcut în Paris încercarea d-a se încuraja asemenea stabilimente cu avansuri de bani din casa statului, de a se înființa ceea ce s-a numit „des ateliers nationaux”. Existența lor însă a fost efemeră. Poate că momentul chiar nu era bine nemerit, într-un timp cînd spiritele erau cuprinse de preocupațiuni politice.

Una din societățile cooperative care a avut un succes deplin, fără concursul statului, este Societatea lucrătorilor claviriști, înființată la 1849. Patrusprezece inși au pus cîte 50 de franci fiecare și au înființat un atelier. Acea societate a prosperat așa de bine, încît astăzi fabrica și uneltele, a căror valoare este de 275.000 franci, a devenit proprietatea limpede a acelor lucrători asociați. Ei iau și lucrători cari lucrează cu ziua, fără de a fi asociați. Altele însă, deși au început foarte bine și au mers tot prosperînd pînă la un timp, mai la urmă însă au fost silite de împrejurări sau să se dizolve, sau să se abată de la principiul primordial al cooperativelor. Voi cita aci esemplul societății bumbăcarilor din Suffolk.

La anul 1855 cîțiva lucrători bumbăcari, asociindu-se prin formarea unui mic capital, au închiriat o sală, au cumpărat cîteva războaie de țesut și au început a lucra pe contul lor. La început lucrul mergea bine de tot; industria bumbacului era p-atunci în floarea ei, și asociații, încurajați de succesul întreprinderii, au dat atelierului lor cu încetul o întindere din ce în ce mai mare; au înființat chiar un atelier de tors; capitalul lor, din beneficii, ajunsese la 125.000 franci. Sistema adoptată deci era simplă și bună: un beneficiu de 25% era luat pe tot anul de la capital, iar ce mai prisosea se făcea în două, și o parte se Împărțea asociaților ca supradividend, iar cealaltă se împărțea lucrătorilor cari lucrau cu plată, cu ziua, peste salariul ce li se cuvenea, ceea ce făcea că acei lucrători, primind afară de salariu și o plată potrivită cu munca și cu silința lor, dezvoltau și zel mare, și activitate la lucrare, încît beneficiul mergea crescînd răpede; și fabrica mergea așa de bine, încît pe la 1860 au putut zidi o fabrică mare, cu care au cheltuit l.250.000 franci, și se pregătea să mai zidească și o alta. Dar de-abia se mutase în zidirea cea nouă, cînd deodată izbucnește războiul civil în Statele Unite ale Americei; atunci fumul încetează de-a mai ieși pe coșurile fabricelor de bumbac. Manchester devenise în cîteva luni un oraș mort. Industria bumbacului se cufundase într-o criză fără esemplu în istoria industriei. Lucrătorii asociați din Lancaster au luptat cu curaj și energie, însă deși au urmat încă și după ce mai multe fabrici particulare stinsese focurile mașinelor, dar tot în sfîrșit au fost și dînșii constrînși de necesitate să înceteze.

Nu încape îndoială că sistema cooperativă se poate aplica mai bine la distribuire declt la producțiune, fiindcă, precum am mai spus-o, aceste din urmă își pot modera și restrînge operațiunile mai lesne și mai repede decît celelalte, mai ales că au o clientelă fixă, pe cînd celelalte, ca să subsiste, trebuie să producă neîncetat sau să suspendeze. Cu toate acestea, nu încape îndoială că asociațiunea muncei cu capitalul la producțiune este un principiu salutar, care, bine aplicat, poate da în multe cazuri rezultate foarte bune. Sistema aceasta o credem aplicabilă mai ales în agricultură, și voi cita esemplul fermelor din Suffolk ale domnului Gurdon.

Acest proprietar, avînd în comitat mai multe ferme (moșii), s-a hotărît să puie pe ura dintr-însele în tovărășie cu cîțiva lucrători de pămînt. Și iată cum a procedat. A evaluat arenda fermei drept 150 de livre (3.750 franci) pe an; deosebit de această arendă a mai pus în tovărășie un capital necesar pentru o plată zilnică, modestă la lucrători și pentru cumpărare de unelte și de semințe. Întreprinderea aceasta cu unsprezece tovarăși, lucrători agricoli, fiecare cu o parte deopotrivă, a avut un deplin succes. În puțini ani s-au plătit toate avansurile făcute, încît instrumentele și mașinile au devenit proprietatea acelor ll lucrători.

Gurdon, încurajat de succesul dobîndit nu numai în privința îmbunătățirii stării muncitorilor de pămînt, a aplicat această sistemă la cele mai multe din fermele sale, și sistema Gurdon a meritat un nume special. Unii din economiști l-au desemnat sub denumirea de colectivism.

Ceea ce-mi spunea amabilul Peter despre răposatul Gurdon mi-a adus aminte învoiala făcută de un bun și regretat amic al meu, de Grigorie Filipescu, la moșia sa Filipești-Gropăriile din județul Brăila, unde țăranii foști clăcași au devenit arendașii moșiei, întovărășiți între dînșii sub o bună direcțiune, cu un comitet dirigent ales dintre dînșii; plătesc și au plătit regulat totdeauna prin anticipație cîș- tigurile; au sporit arenda cu 10 și 20% la fiecare termen de 5 ani și urmează așa de mai mult de cincisprezece ani, încît putem zice că experiența este făcută, căci a rezistat într-acest interval la ani de recoltă slabă, la ani de prețuri scăzute și la ani de necăutare de producte. Aceștia sunt poate țăranii plugari cei mai înstăriți din toată România.

Asociațiunea între locuitorii țărani împroprietăriți prin legea de la 1864 ar avea avantagiul de a face să dispară neajunsurile culturei celei mici; cincizeci sau o sută de mici proprietăți, avînd cîte trei, patru și șase hectare, de le-ar pune în tovărășie, ar face o fermă de 300 sau de 400 hectare, care ar da un folos mai mare decît părticele esploatate îndeosebi. Un alt bine ce ar rezulta din acele asociațiuni ar fi că s-ar stimula amorul propriu al fiecăruia la lucru, s-ar scutura apatia izolării și s-ar învinge ignoranța prin luminele aduse de fiecare asociat.

În Germania, ca încurajare și dezvoltare a agriculturei, s-au întrebuințat băncile cooperative după sistema imaginată de Schulze Delitsch.

Este învederat că o colectivitate de lucrători inspiră totdeauna mai multă încredere decît un individ izolat, oricît de mare ar fi aptitudinea, aplicarea și moralitatea lui. Solidaritatea între oamenii cari au interes comun este garanția cea mai bună ce se poate oferi unei instituțiuni de credit, căci răspunderea fiind colectivă, membrii asociației se priveghează, se încurajează unul pe altul și se întrec la muncă.

Principiul stabilit de Delitsch este de a se face credit de băncile agricole numai adevăraților muncitori de pămînt și numai după o minuțioasă cercetare asupra purtării și capacității muncitorului și a condițiunii de a deveni acționarul băncii. Pe aceste principii, în anul 1865 existau în Germania 96l de asemenea asociațiuni, din care 498 numărau 170.000 de asociați; sumele avansate de dînsele se suiau la 250.000.000 franci. Numărul ajunsese la 1877 a fi de l.827. Suma banilor împrumutați era de 500.000.000 franci și daraverile erau de 2.750.000.000 franci, treceau adică peste 21 miliarde.

Aceste asociațiuni au dat agriculturei din Germania un foarte mare avînt.

Pe cînd Peter începuse a-mi esplica mecanismul băncilor agricole și-mi vorbea de socialismul creștin al lui Taafe, de tendința lui d-a interesa pe cei cari au mult la soarta celor cari nu au, îmi descria organizațiunea industriilor mici în cooperații cum o introdusese Belcredi în Austria; tocmai vorbeam de ideile socialiste ale lui Lassalle și ale lui Karl Marx și de organizațiunea „Internaționalei”, cînd auzim o gălăgie mare în uliță. Doi inși cam iuți la fire, după mai multe cuvinte proaste zise unul altuia, ajunsese la pumni și la păruială și se formase în jurul lor un cerc mare de gură- cască. Ceea ce m-a mirat mai mult a fost să văd atitudinea impasibilă a doi-trei sergenți de oraș, cari stau și ei și se uitau cu curioșii dimpreună, fără să se amestece și să ia măsuri ca să puie capăt acelei gîlcevi sau să ia pe luptători să-i ducă la poliție, ca să-i învețe minte de a se mai certa. Exprimînd această mirare a mea, Peter îmi răspunde:

— Dar de ce să se amestece dacă nimeni nu le cere nici intervențiune, nici asistență? Ți-am mai spus că la noi oamenii autorității sunt servitori, iar nu stăpîni; aci nu este vreo crimă comisă, pare a fi un simplu delict, și dacă cineva se simte năpăstuit, nu are decît să reclame și să ceară să i se facă dreptate. Sergenții au alergat acolo tocmai ca să fie la dispozițiunea acelui sau acelor cari ar reclama serviciile lor și ca să împrăștie pe curioși în caz că s-ar grămădi, așa încît să împiedice circulațiunea.

— Dar unde ar putea reclama și cine ar judeca gîlceava?

— S-ar judeca la primărie de trei din cetățeni cari își fac acolo rîndul cu săptămîna tocmai pentru a cerceta asemenea cazuri; iar de ar fi crimă, s-ar trimite pricina domnului justiției ca s-o dea judecătorului de instrucție, care, dacă o poate califica crimă, să o trimită procurorului ca să susție acuzațiunea înaintea juriului. Acești trei funcționari sunt aleși dintre doctorii în drept cei mai considerați și sunt retribuiți. Acei aleși sunt obligați, vrînd-nevrînd, să primească aceste funcțiuni cel puțin pe un an.

— Dar afacerile civile cum se judecă? cîte tribunale și cîte curți aveți, de cîți judecători se compune fiecare instanță și cine îi numește?

— Avem justiție, dar nu avem tribunale și curți propriu-zise. La noi, cînd un om crede că este năpăstuit, trebuie să-și dobîndească dreptul ce i se cuvine. Acel care bănuiește că i s-a făcut o nedreptate sau că i s-a răpit un drept și voiește să se judece nu are decît să se adreseze la judecători și să-l ceară.

— La care judecători? căci îmi ziceai că nu aveți nici curți, nici tribunale propriu-zise; la care judecători să se adreseze? cine sunt ei și cine îi numește?

— Cum, cine îi numește! Cine numește pe medici, pe ingineri, pe arhitecți? îi numește Facultatea de drept, dînd titlul de licențiat sau de doctor acelor cari au făcut studii și au dobîndit cunoștințele necesare pentru a studia o pricină și a o judeca conform legilor existente. Precum Facultatea de medicină numește pe medici, dîndu-le o diplomă prin care li se recunoaște că au destule cunoștințe pentru a căuta un bolnav și a-i prescrie ce trebuie să facă ca să-și redobîndească sănătatea; asemenea, oricine a dobîndit diploma de licențiat sau de doctor de la o facultate de drept recunoscută are dreptul de a conduce o pricină ca avocat, ca judecător, procuror sau judecător de instrucție. Oricine este licențiat sau doctor în drept poate să judece, precum oricine este doctor în medicină poate căuta și vindeca bolnavii cari se adresează la dînsul.

— Să ne lămurim bine, mă rog; să ne închipuim că am o moșie, că vecinul mă calcă și că mi-a luat, fără să aibă drept, o bucată de pămînt pe care voiesc să o iau înapoi și să fiu despăgubit de pierderile ce mi s-au pricinuit. Cum fac și la cine mă adresez?

— Lucrul este simplu. Cum face acel care sufere de o boală? El sau cunoaște un medic, sau află din zvon că X… este un bun medic, expert mai ales în boala de care sufere; se duce la un medic în care crede că poate să aibă confiența și speranța că-l va vindeca. Se duce la dînsul, îi espune cazul, durerile și suferințele ce simte; acesta îl cercetează și caută a-l tămădui, dacă poate. Se adresează la mai mulți dacă voiește și se caută cu ei individual sau colectiv, cu medicul curent sau cu consultanți. Întocmai astfel faci și dumneata în cazul de care îmi vorbești. Te adresezi la un judecător, adică la un licențiat sau doctor în drept, la doi sau la mai mulți, dacă voiești: la oamenii în cari ai confiență; le espui pricina, le arăți actele pe care te întemeiezi, și ei sunt datori să te lumineze și să te sfătuiască să nu cauți pricină dacă cred că nu ai dreptate; iar dacă îți spun că iei cred că ești în dreptul tău, atunci însărcinezi pe unul, doi sau trei, pe cîți vrei, cu conducerea și judecata pricinci, le faci procură în regulă, după formele prescrise de lege. Și iată ce faci cu ei:

Printr-o petițiune adresată domnului justiției îi faci cunoscut că doama A… cere cutare lucru de la domnul B… și că-l cheamă în judecată, avînd rînduiți judecători pe domnii X… Y… Z… Domnul justiției este obligat să comunice acea petiție domnului B…, invitîndu-l ca pînă la data ce se fixează de domnul justiției să aibă a-i face cunoscut pe judecătorul sau pe judecătorii săi; totodată determină și ziua înfățișării pricinei.

Judecătorii astfel numiți de părți se adună cu trei zile înaintea înfățișării în camera destinată lor la primărie și acolo numesc un judecător complimentar pentru cazul de divergență de opiniuni. Și dacă judecătorii numiți de părți nu se pot învoi asupra alegerii judecătorului complimentar, el se numește prin sorți, scoțîndu-se un bilet dintr-o urnă în care se află numele tuturor doctorilor în drept.

Fiecare poate să aibă unul sau mai mulți judecători, dar nu pot avea decît un egal număr de voturi la fiece hotărîre, deși numărul judecătorilor unuia poate fi diferit de al celuialalt.

În ziua înfățișărei, pricina este espusă de părți sau de asistenții lor și se poate lua cuvîntul cel mult de trei ori pentru fiecare; după aceea, părțile se retrag și judecătorii intră în deliberare față și cu judecătorul complimentar, care nu poate lua cuvîntul în deliberare, dar care votează împreună cu ceialați judecători numiți de părți. Sentința astfel dată trebuie să fie motivată și bazată pe lege.

— Dar dacă se dă o sentință greșită, căci cu toată știința lor oameni sunt și pot greși, judecata aceea să rămîie fără remediu?

— De ce fără remediu? îmi răspunse Peter. Partea care s-ar crede năpăstuită nu are decît să apeleze la alți judecători, tot după procedarea ce am arătat mai sus, și dacă judecata a fost greșită, sentința dată se poate reforma în apel.

Deosebit de aceasta, orice judecată se poate supune cercetării unei adunări de doisprezece doctori în drept în etate trecută de 45 de ani și care practică profesiunea de judecător de cel puțin zece ani. Acești învățați se pronunță asupra interpretării și aplicării legii și asupra respectului procedurei.

— După sistema aceasta oricine voiește să trăiască din banii statului nu are decît să se ducă la școala de drept să dobîndească diploma de licențiat, ș-apoi trăiește toată viața lui din buget.

— Nicidecum, domnule; judecătorii, precum nici medicii nu se plătesc de stat, ci se plătesc de acei cari au trebuință de serviciile lor. Sunt judecători mulțime fără pricini, precum sunt și medici și avocați fără clientelă. Acei cari sunt învățați și experimentați, cari se bucură de stimă și de considerație sunt căutați, chemați și cîștigă bani mulți. Acei cari nu se bucură de un nume bun sunt lăsați după ușe, cum se zice. Precum bolnavii nu se duc la medicii cari nu au nume bun, asemenea nici împricinații nu se duc la judecători proști. Precum la medicii cari și-au făcut o reputațiune specială pentru unele boale aleargă mai cu preferință bolnavii cari pătimesc de acele boale, asemenea aleargă și la judecătorii cari și-au făcut un nume în cestiunile ce voiesc a le încredința. Avem aici vreo trei-patru judecători vestiți în cestiunile de delimitare; ei sunt chemați de clienți mai totdeauna cînd au cîte un proces de delimitare. Avem alți patru-cinci, celebrități în cestiuni de moștenire, cari ei sunt chemați a judeca mai toate aceste litigiuri; sunt alții speciali în afaceri comerciale și de contabilitate etc.

Judecătorii cari sunt plătiți regulat cu luna sunt doi de justiție, doi judecători de instrucțiune și doi procurori ce avem la cele două circumscripțiuni judiciare. Ei sunt plătiți din taxele ce se percep asupra timbrelor obligatorie ce se pun pe deosebitele acte. Serviciile lor sunt puțin retribuite, fiindcă judecățile s-au împuținat de cînd s-a introdus această sistemă. Nu este drept ca cetățenii cari nu au pricini de judecată și cari trăiesc o viață pacinică să plătească pentru acei cari au daraveri între dînșii, pe cari nu le pot rezolva altfel decît supuindu-le judecății.

— Cu modul acesta săracii sunt privați de justiție, fiindcă ei nu pot plăti judecătorii.

— Nicidecum nu există acest inconvenient, căci primăriile, precum plătesc medicii pentru căutarea bolnavilor săraci, tot asemenea plătesc judecători obligați a împăca pe acei cari se înfățișează cu un act de paupertate.

Amicul meu, întinzîndu-se la vorbă, îmi spune că de cîtva timp se făcea o propagandă foarte activă printre muncitorii din fabrici și din ateliere, de către unii oameni veniți de peste mări, din Svițera, din Franța și din Germania și că lumea era îngrijată, căci cestiunea era arzătoare. Era vorba de starea cea tristă a muncitorului care nu are un capital acumulat și trebuie să muncească ca să poată trăi; era vorba de omul sănătos, vrednic și activ, care dacă o zi nu găsește de lucru, nu are ce mînca.

— În țările cele mai înaintate în civilizațiune, îmi zicea el, acolo mai ales unde orașele au luat o întindere fără măsură, populațiunea proletară, atrasă de speranța unui cîștig mai mare decît la țară, se grămădește cu prisos, așa că o mulțime de muncitori bat la ușile meșterilor și fabricanților, cerînd să le dea de lucru ca să poată căpăta cu ce să-și ție viața dintr-o zi pînă într-alta, și nimeni nu le deschide. Magaziile pline pînă în pod cu producte, care așteaptă cu anii pînă să fie cerute, țin banii închiși și mai lasă ca să se întoarcă ca să înceapă alt rînd de operațiuni; astfel lucrarea se împiedică și pune pe fabricanți în neputință de a ocupa pe toți cîți cer de lucru, încît o mulțime de muncitori nu au uneori altă perspectivă decît a se culca nemîncați și a muri de foame.

Numărul nenorociților cari nu găsesc de lucru și al acelor a căror remunerare nu este îndestulătoare crește din zi în zi și a adus o stare care merită atențiunea și solicitudinea cugetătorilor și oamenilor de stat. Numai în orașul Londrei numărul acelor cari au trebuință de existență și cărora le vin în ajutor parohiile cu legea săracilor (poor law), trece de 150.000, deosebit de cei susținuți de nenumărate societăți de caritate; cu toate acestea, nu este dimineață să nu se găsească în parcuri și pe strade oameni morți, pe cari medicul legal îi declară de starvation (mort de foame), precum ar zice mort de holeră sau de apoplexie.

În casele de lucru (work-house), stabilimente cari se deschid acelor cari nu au unde petrece noaptea, de li se dă acolo o saltea și o bucățică de pîne cu condițiunea de a plăti acea ospitalitate a doua zi în muncă, nu se găsește a li se da alta de făcut decît de a sparge pietre pentru macadamul stradelor; deși printre dînșii sunt unii lucrători, meșteri de frunte, care ar putea produce obiecte de preț.

Cerșetoria este oprită de lege, dar la tot pasul te împiedici de mîni care-ți ofer flori, jucărioare, chibrituri, cerșetori de cari nu poți scăpa decît dînd un gologan, nu ca să le iei marfa, dar ca să poți trece înainte. Nu te poți arăta la o fereastră fără să nu. Înceapă să-ți urle un minavet sau o primadonă de doi-trei anișori, nu ca să-ți facă plăcere, dar ca să-ți rănească urechile și să-i dai să tacă. Nu poți chema o birjă fără ca doi-trei flăcăi să nu-ți sară în ajutor, fără a fi trebuință, dar ca să-ți întinză mînile la plată.

Presa a relevat, acum în urmă, pentru Londra și pentru Berlin, niște fapte atît de hidoase și de dureroase, că se îngrozește mintea omenească, fapte cari nu pot avea originea lor decît în mizeria cea mai desperată, „la faim est un mauvais conseiller”.

Răul provine, zic unii, din cauză că producțiunea a devenit prea mare și întrece trebuințele consumațiunii. Este adevărat că unele obiecte, precum sunt cele mai multe obiecte de lux și de artă, trăsurile, bijuteria, stofele bogate și altele, nu pot găsi cumpărători decît numai în clasele avute, puțin numeroase; dar nu este mai puțin adevărat că partea cea mare a populațiunilor nu-și poate procura nici hrană îndestulătoare, nici îmbrăcăminte potrivită cu cerințele anotimpurilor, nici locuințe comode și sănătoase; cu atît mai puțin le rămîne un prisos pentru obiecte scumpe de podoabă, ca să poată duce o viață potrivită cu starea de civilizațiune în care ne-au adus știința, artele și meșteșugurile.

Partea cea mare a poporului consumă puțin nu pentru că nu are trebuințe, dar pentru că n-are ce da în schimb, nu are cu ce cumpăra. Este o vorbă a românului: „Postește robul lui Dumnezeu pentru că nu are ce mînca”.

Cine poate să zică că zdrențurosul și desculțul -nu s-ar îmbrăca mai curat și mai elegant dacă ar avea putință să-și cumpere haine și încălțăminte mai bune și mai îndestulătoare; că, în loc de a tremura iarna în haine de vară, nu și-ar cumpăra palton sau blană; că nu i-ar fi mai bine să locuiască în casă de zid curată și mobilată, în loc de a sta ghemuit în bordei sau colibă, fără așternut și fără scaun; că i-ar plăcea si-l ploaie din tavan și să-l fluiere vîntul din toate părțile, și că n-ar fi mulțumit să mănînce în toate zilele o bucată bună de carne cu pîne în loc de mămăligă în zeamă de știr.

Decît a susținea că producțiunea întrece trebuințele, ar fi mai exact a zice că marea majoritate a populațiunii nu are mijloace de a-și procura cele de trebuință, că numărul acelora cari pot consuma este prea mărginit și că mulțimea este săracă.

Starea muncitorului astăzi este lăsată la voia întîmplării. Nu este sigur să poată căpăta totdauna, prin muncă, ce să mănînce mîne, încît muncitorului conștiincios nu-i rămîne uneori decît să se lase să moară de foame el și copiii lui, iar celui slab de înger să-l ispitească viciul, corupțiunea și crima.

Studiul acestor rele a dat naștere la o mulțime de teorii și de sisteme. A espune aci ideile deosebiților economiști, moraliști și socialiști ar fi și lung de spus, și afară din cadrul ce mi-am tras. Voi încerca însă a espune pe cît voi putea mai scurt teoriile cari ating direct sau indirect starea muncitorului plugar și interesele agriculturci în general.

În vechime, ca și astăzi statele cele puternice au căutat să-și aproprieze pămînturi întinse în țări depărtate, unde să-și poate devărsa escedentul populațiunii și - să-și creezc, printre neamurile barbare și sălbatice, consumatori pentru productele naționale. Luptele pentru Algeria, pentru Tonchin, Congo, Asia Centrală, Insulele Caroline au fost urmările ideei coloniale. Fiecare stat caută să ocupe pe fața pămîntului o întindere cît s-ar putea mai mare și s-a creat o sistemă completă.

Coloniile, deși au fost și sunt un mijloc puternic de îmbogățire pentru patria mumă și răspîndesc civilizațiunea europeană în țările barbare, dar nimic nu dovedește că ele să fi adus vreo ușurare muncitorilor.

Englitera, deși a prins o mare parte a globului, colonizînd într-un mod sistematic și inteligent, procurînd productelor sale consumatori cu milioanele și cu sutele de milioane, îmbogățind pe mulți din supușii săi, așa cum nu s-a mai pomenit, și astfel sporind bogăția sa națională, dar n-a adus nici o ușurare mizeriei muncitorilor, din contra, mizeria lor a mers tot crescînd; s-ar zice că cu cît se ridică mai mult nivelul bogăției unora, cu atît crește și sărăcia mulțimii: ban la ban trage.

Nu este o jumătate de secol de cînd California era o țară săracă și San-Francisco un sat mic, unde locuitorii duceau toți o viață modestă, dar îndestulată. Astăzi California este una din țările cele mai bogate din lume și San-Francisco un oraș strălucit, înzestrat cu tot luxul, cu toate înlesnirile și perfecțiunile ce știința și arta inginerească a putut născoci; dar deodată cu bogăția s-a introdus și mizeria.

Un mijloc de îmbogățire națională a cărui popularitate merge crescînd de cîtăva vreme, deși a fost blamat și condemnat plnă ieri de toți părinții științei economice și sociale, este sistema vamală, punerea de dări grele pe producte și obiectele venite din streinătate, ca să nu poată concura cu cele indigene. Ceea ce se numea protecționism astăzi s-a intitulat încurajarea industriei naționale. Este susținut cu multă persistență de mulți liberali, deși deasupra porții 6ecolului în care am intrat acum optzeci și cinci de ani stă libertatea, chemînd la dînsa pe cei mîhniți și scîrbiți, căci numai de la dînsa puteau să aștepte mîntuire și mîngăiere. Adevăratul liberalism este de a asigura fiecăruia, fără distincțiune de naștere și de pozițiune socială, libertatea cugetării, a cuvîntului și a acțiunii, libertatea acțiunii individuale, căci acestea sunt puterile cele adevărate ale societății și ale vieții.

Franța, al cărei sînge generos a curs mai mult de o jumătate de secol pentru apărarea libertăților, s-a făcut astăzi campionul protecționismului; l-a adoptat ca baza regimului său economic și social, regim care o va duce încetul cu încetul d-a-ndăratele la corporații și stărostii, la o feodalitate burghezească.

Pentru încurajarea agriculturei, care la dînsa, ca pretutindeni, se află în suferință, n-a putut chibzui alt mijloc de mîngăiere și de ajutor decît a lovi grînele streine cu o dare de trei franci de fiecare hectolitru, ceea ce echivalează cu un impozit de o centimă și jumătate pe kilogramul de pîne, impozit analog cu acel din Italia asupra măcinișului, care a ridicat atîtea nemulțumiri și blesteme plnă ce tînguirile săracilor l-au făcut să înceteze.

Pentru grîul românesc în special, deosebit de cei trei franci, a mai adăogat încă o dare de 50% pe valoare, astfel că o chilă de 400 de oca de grîu românesc, al cărui preț ar fi, să zicem, 100 franci, ar plăti mai întîi 50 franci, aproape 8 franci de hectolitru, și după aceea alți 3 franci darea generală, adică ll franci de hectolitru; încît, dacă o nevoie ar duce pe francezi să mănînce pîne de grîu românesc, ei ar plăti un impozit de cel puțin 10 centime pe kilogram de pîne; asupra cui ar apăsa mai greu această dare dacă nu asupra muncitorului, care el mănîncă mai multă pîne decît bogatul?

În Englitera mai toate sistemele puse înainte pentru a putea ajunge la îmbunătățirea stării muncitorilor sunt bazate pe asociațiunea liberă a capitalului cu munca. Am arătat rezultatele norocite ce a produs această sistemă în agricultură, asociațiunea proprietarului cu muncitorii plugari, unul aducînd în tovărășie pămintul și instrumentele agricole, iar celalalt munca lui, brațele. Nu numai că așa se face o cultură mai bună, fiecare muncitor fiind direct interesat, ca pămîntul să fie cît se poate de bine lucrat, ca productul să fie mai abundent și de calitate mai bună, căci cîștigul este pentru toți, dar ceva mai mult: moralul și demnitatea muncitorului se ridică în contact cu proprietarul, care este un om de o educațiune și o învățătură mai înaltă. Acolo unde s-a introdus această sistemă viciul băuturei a scăzut în mod simțitor.

O idee care de cîtva timp găsește răsunet chiar și în Englitera este aceea a naționalizării pămîntului.

Karl Marx a susținut că ar fi un mare cîștig pentru stat dacă și-ar apropria pămîntul, plătindu-se proprietarilor actuali o rentă fixă, un număr de ani mărginiți.

Din două una, răspund acei cari combat această sistemă: sau că în rentă, deosebit de venitul anual al pămîntului, ar fi cuprinsă și o sumă pentru amortizare cu care să se poată compune pînă la finitul termenului valoarea pămîntului, și atunci nu este nici un cîștig pentru stat, sau că în acea rentă nu s-ar cuprinde decît venitul anual, și atunci nu ar fi răscumpărare, ci o adevărată spoliațiune. Așa ar fi cîștig, și cîștig mare pentru stat; dar ce se face cu dreptatea? Și chiar așa, adaogă ei, să zicem pentru un moment, ca să trecem peste toate considerațiunile de morală și de justiție, și că statul a devenit proprietarul pămîntului, se naște întrebarea: ce ar putea face cu dînsul decît a-l închiria la muncitori pe termene lungi sau scurte, pe 5, pe 10 sau pe 99 de ani, cu rentă în bani sau în natură, cu rentă fixă sau proporționată cu producțiunea? Apoi o asemenea sistemă a fost și este în practică în mai multe țări; rezultatele ce dă sunt cunoscute și judecate. Este ceea ce se practică în mai multe părți ale Asiei, și chiar în Turcia europeană, unde mai tot pămîntul, afară de puține escepțiuni de pămînt mulkin (proprietate), este sau al stabilimentelor pioase vakuf, sau al sultanului, miri, cultivatorul fiind un simplu locatar sau arendaș care plătește o rentă anuală, în unele localități în bani, în altele în natură, cam 10% din productul dobîndit. Cu toate acestea, muncitorul agricol din Turcia nu poate fi citat ca un model de prosperitate.

S-a zis poate că turcii n-au știut să organizeze și să administreze cum ar fi fost bine, dar avem un alt esemplu, acela al Indiilor, unde nu se zice că englezului i-a lipsit spiritul și geniul organizator. Și acolo pămîntul este al statului sau naționalizat; cultivatorul, în loc de a plăti arenda sau renta la un particular, o dă statului sub numire de impozit fonciar, impozit care produce 550.000.000 franci pe an, cam jumătatea venitului Imperiului indian și, cu toată buna organizațiune, nici acolo nu se poate susține că starea agricultorului ar fi mai fericită decît în țările unde există proprietatea individuală.

Cu toate acestea, naționalizarea pămîntului are mulți adepți nu numai în Irlanda și Scoția, dar și în Marea Britanic, însă nici cei mai înfocați partizani, nici Wallace în scrierea sa Land-naturalisation, nici Henry-George în Progress and poverty n-au mers pînă a pretinde că s-ar putea lua pămîntul altfel decît plătindu-se proprietarului valoarea cea adevărată, care valoare, după aprețierile lui Rolland Giffon, ar fi pentru Englitera de 50.000.000.000 franci (cincizeci miliarde de franci sau două miliarde de pfunți sterling), iar venitul de l.650.000.000: franci (un miliard șase sute cincizeci de milioane de franci sau șasezeci de șase de milioane de pfunți sterling), pe venit de 3l/2%.

Deși aceste sume sunt colosale și nepomenite, dar să zicem că plata ar fi posibilă și că pămîntul Engliterei ar deveni deodată al statului. Cum s-ar regula închirierea anuală, cum s-ar face repartițiunea fiecărui muncitor? Prin concurență sau prin bună tocmeală? Prin concurență, muncitorului nu i-ar rămînea nimica, pentru că lupta între mușterii ar urca în unele cazuri prețul pînă a trece peste ceea ce cultivatorul poate scoate din cultura acelui pămînt. Prin tocmeli libere ar îi a se da pămînturi de aceeași calitate la unii mai scump și la alții mai ieftin, de unde ar urma tot felul de bănuieli și de acuzări drepte și nedrepte. Dar cînd nu s-ar dobîndi prețurile cerute, a cui ar fi vina și a cui paguba?

Argumentul cel mai puternic al partizanilor naționalizării pămîntului este creșterea sau suirea naturală și progresivă a prețului pămîntului, acea supravaloare de care ei zic că nu este cu drept să profite proprietarul și că se cuvine societăței întregi. Acest argument a părut așa de serios, încît a făcut pe unul din cei mai mari economiști ai veacului, pe învățatul și ilustrul profesor de la Oxford, John Stuart Mill, să susție că statul este în drept să-și aproprieze acea creștere a valorii pe care a numit-o el unearned increment (spor necîștigat), care nu provine nici din muncă, nici din iscusința proprietarului, ci numai din mersul natural al progresului social.

Dar atunci consecința logică a acestui argument ar fi ca și statul, la rîndul său, să fie dator a despăgubi pe proprietar cînd s-ar întîmpla ca prin forța împrejurărilor valoarea pămîntului să scază în loc de a crește, ceea ce se întîmplă de cînd în America, în Indii, în Australia s-au dat culturei cerealelor cîmpii întinse și virgine. Acolo traiul fiind mai lesnicios, și munca este mai ieftină și productul mai abondant; aceasta a adus în Europa o scădere însemnată în prețurile productelor și, prin urmare, o deprețiare a valorii pămîntului, deprețiare care în Franța a ajuns la 33% și merge tot înainte, încît este temere că va ajunge în puțin la 50%.

În fața acestei crize, mulți agricultori și-au pierdut cumpătul și, în loc de a se lupta cu nevoia și a căuta să facă o cultură mai perfecționată, în loc de a transforma unele cîmpii de arătură în islazuri și livezi, ca să dea o mai mare dezvoltare creșterii de vite, s-au lăsat descurajării, părăsesc fermele, lasă cîmpii nelucrate, fug de la țară și aleargă la orașe cu speranța d-a găsi acolo un salariu mai bun, și nu fac decît să adaoge la mizeria meseriașilor, scăzînd prețul muncei prin concurența lor. Populațiunea orașelor merge tot crescînd, pe cînd cea de la țară scade, și munca agricolă devine din zi în zi mai dificilă cu cît raportul între întinderea pămîntului și numărul brațelor scade.

În România acest raport este de 16 hectare de agricultor, din cari 9 hectare pămînt cultivabil. Fiecare lăcomindu-se a cuprinde cu plugul, cu sapa cît poate mai mult loc, pe care nu-l poate lucra cum trebuie, pămîntul se ostenește hrănind buruieni și pai, și producțiunea merge scăzînd. Sunt acum douăzeci și cinci de ani, cultivatorii români contau producțiunea medie în grîu de 18 hectolitre pe hectar (l l/2 chilă de 400 de oca pe pogon); astăzi producțiunea medie nu e mai mult de 10 hectolitri pe hectar (14 sau 16 banițe de pogon), ceea ce nu este nici a patra parte din cît produce hectarul în țările unde cultura este înaintată și unde plugăria merge înjugată cu creșterea de vite și se ajută cu îngrășări, drenajuri și irigațiuni. La noi, dacă vom escepta vreo două- trei județe din Moldova, agricultura nu se poate zice că a ieșit încă din starea primitivă. Ii luăm puținul ce putem fără a-i da nimica.

Carrey compară pămîntul cu o bancă care nu împrumută pe cel ce hrănește decît cu condițiunea de a-i plăti datoria; și cu cît li plătește mai bine și mai regulat, cu atît îl împrumută mai mult, dar cînd datornicul nu-i înapoiază regulat ceea ce s-a împrumutat, creditul scade, împrumuturile se micșorează, pînă îl dă afară din casă.

Din toate industriile, agricultura cere mai multă cunoștință și știință, cunoștință de fizică, de chimie, de geologie, de meteorologie, fiziologie vegetală și animală, de știința electricității și o cunoștință adîncă a obiceiurilor și a vieței plantelor și a animalelor; cu toate acestea, educațiunea și instrucțiunea agricultorului este mai necăutată decît a tîrgovețului; țăranul plugar este mai expus la pagube de lăcuste, de grindină, de înecuri și de foc fără despăgubire. Și cînd comparăm modestele mașini de cari se servă agricultura cu mulțimea și cu colosalele corăbii și vapoare cari sunt la serviciul comerțului și cu mașinile complicate și ingenioase de cari se servă industria manufacturială, să nu ne mai întrebăm de ce agricultura a rămas înapoi de celealalte două ramuri surori, nici de unde provine criza. O cauză însemnată a crizei a fost și este ruperea echilibrului ce exista mai înainte între mijloacele de cari dispuneau deopotrivă cîteșitrele ramuri ale producțiunii bogăției naționale, care echilibru de la o vreme a Încetat d-a mai esistă.

De la începutul veacului, și mai vîrtos în a doua jumătate a sa, instituțiunile de credit s-au înmulțit, au luat o dezvoltare care le-a permis să puie capitaluri mari, mijloace puternice în serviciul comerțului și fabricațiunilor, înlesniri de cari agricultura nu s-a putut folosi. Băncile de scont și de circulațiune, casele de credit de tot felul, societățile anonime și în comandită au putut procura comerțului și industriei bani cu 4, cu 3 și cu 2%, pe cînd agricultura nu s-a putut ajuta decît cu hipotecă, cu casele de credit fonciar cu 5 și cu 6l/2%, rate cari întrec venitul ce poate da pămîntul. Chiar în patria creditului, în bogata Engliteră, agricultorul trebuie să dea cel puțin 7% ca să-și procure bani, pe cînd comerțul și industria găsește cu 2 și uneori cu l%, dar cu 3% oricînd.

Un fabricant sau un comerciant este destul să fie ceva, ceva cunoscut în piață de om activ și onorabil și să aibă cu ce să întîmpine micile cheltuieli ale unei instalațiuni, pentru ca prin emitere de bilete la ordin și prin polițe să-și poată deschide credite de zeci și de douăzeci de ori mai mari decît capitalul ce posedă. Cu un capital de 10.000 lei își poate procura bani și marfă pentru 100.000 și 200.000 lei cu 4% și cu 3%, pe cînd agricultorul care ar avea un pămînt de aceeași valoare de 10.000 lei nu și-ar putea procura decît un credit de 5.000 lei, plătind 6 și 6 y2% pe an; natura operațiunilor agricole nu permite a se angaja, ca fabricantul și ca comerciantul, a plăti în termene scurte. Și nu numai că agricultura nu se poate servi de nouăle și numeroasele instituțiuni de credit cari există astăzi, dar multe fonduri cari mai înainte serveau ipotecile s-au mutat și au trecut în serviciul industriei și comerțului, unde probabilitățile de cîștiguri sunt mai mari.

Într-adevăr, în repartițiunea nedreaptă a puterilor lucrătoare esistă învederat o mare lacună, o lipsă de echilibru în defavoarea industriei agricole, a industriei care merită mai multă solicitudine și îngrijire. Domnul Frederic Fleury a căutat să facă să dispară acea nedreptate prin adoptarea unei sisteme de credit care, de s-ar realiza, ar aduce mari și însemnate servicii agriculturei.

Ideea domnului Fleury este de a mobiliza o parte a proprietății fonciare; el propune ca proprietarul să fie autorizat să emită bilete ipotecare pentru o sumă echivalentă cu a patra parte a valorii proprietății sale, bilete platnice la o scadență determinată, la 5 sau la 10 ani; acele bilete garantate de state să fie autorizate să circule libere ca biletele Băncii Franței, statul percepînd 2 l/2% pentru autorizarea și garanția sa.

Aceste bilete, zice domnul Frederic Fleury, ar fi mai sigure decît biletele Băncii Franței, care nu sunt asigurate decît pe o valoare reală de o treime, valoare care și aceea poate să dispară; aurul din pivnițele băncei se poate fura sau jăfui, sau valoarea lui poate să scadă prin descoperirea unei mine abondante de aur, pe cînd garanția biletelor ipotecare ar fi de 12 ori mai mare. Garanția biletelor Băncii Franței este pe o valoare de trei ori mai mică, pe cînd biletele ipotecare ar fi garantate pe o valoare de patru ori mai mare, valoare care nu se poate nici fura, nici jăfui.

În toți timpii vechi și moderni s-au ivit idei de reforme sociale, unii reformatori mergînd cu gîndul pînă la răsturnarea completă a societății actuale și la edificarea de sisteme ieșite din imaginațiunea lor și așezate pe alte baze și pe alte principii. Astfel a fost de exemplu societatea saint-simoniană, fourieristă cu falansterele și altele, cari au apărut lucrînd pe față în Franța, îndată după revoluțiunea de la 1830, sisteme cari nu țineau seamă nici de familie, nici de proprietate, nici măcar de religie, utopii cari nu puteau să aibă o viață lungă și care au dispărut lăsînd numai un suvenir istoric.

Revoluțiunea de la 1848 a scos la lumină ideea atelierelor naționale, care s-au stabilit domnește în Palatul Luxemburg, sub direcțiunea lui Louis Blanc. Ideea nu era nouă, căci se întemeia pe principiul asociațiunei muncei cu capitalul, idee aplicată în multe cazuri cu succes în Englitera, cu deosebirea numai că acolo erau asociațiuni libere formate prin inițiativa muncitorilor cari aduceau în asociațiune și munca, și capitalul lor, pe cînd în atelierele naționale din Paris muncitorii aduceau în asociațiune numai munca, iar capitalul era pus de guvern, de la stat, un capital pentru care muncitorul francez nu putea să aibă acea iubire și durere de inimă ce avea muncitorul englez pentru capitalul adus de dînsul, fruct al muncei sale anterioare, al silinței, al economiei și al privațiunilor, capital pentru care avea grija să se păstreze și să sporească. Aci puțin îi păsa uvrierului francez dacă se periclita sau se pierdea un capital care nu era al lui. Și de unde în Englitera sistemul asociațiunilor cooperative au dat rezultate bune, în Franța rezultatul atelierelor naționale a fost descurajător.

Focarul ideilor socialiste era în Germania, de unde au ieșit o mulțime de sisteme de asociațiuni, avînd toate de scop organizarea muncei. Nomenclatura chiar ar fi lungă. Voi cita însă pe unii din reformatori și organizatori.

Schulze Delitsch, care era de școala engleză, vedea mîntuirea muncitorilor numai în ajutorul lor mutual, în înființarea de ateliere prin asociațiunea muncei cu capitalul adus de muncitori din economii și păstrare. El zicea că muncitorul trebuie să învețe, a nu aștepta îmbunătățirea soartei sale decît numai de la propria sa inițiativă, iar nu să recurgă la ajutorul guvernului și să nu aștepte de la stat.

Lassalle era și el partizan al asociațiunei celor două puteri productive, munca și capitalul, dar zicea că mijloacele nu iartă pe muncitori să aducă în asociațiune un capital suficient și cerea ca și statul să vie în ajutor. Pentru formarea acelui capital, propunea o dare generală precum este aceea pentru săraci în Englitera (poor law), cari bani să nu se împartă zilnic la cei lipsiți, ci să se formeze cu ei un fond special, o bancă centrală administrată de asociațiunea generală a muncitorilor. El credea că putea să aplice sistemul său cu un ajutor de la stat de o sută de milioane de talere (372 milioane franci). Ideea lui era ca în puterea acestui fond să se emită bilete pentru suma de trei sute de milioane de talere (l.ll6.000.000 franci).

Lassalle era. un socialist conservator, care atribuia mizeria muncitorilor industrialismului și bancocrației; tînăr, ager, erudit și elocinte, cuvintele lui aveau un mare răsunet mai ales în Germania. Principele Bismarck avea o mare considerație pentru caracterul și ideile ce propaga. Iată ce zicea marele cancelar la 1878 în Parlament:

„Dacă cineva ar voi să încerce o întreprindere de asemenea natură, s-ar putea foarte bine să aibă trebuință de o sută de milioane de talere; un asemenea lucru nu mi s-ar părea nici nebunie, nici absurditate. În Ministerul de Agricultură facem încercări asupra deosebitelor sisteme de cultură, n-ar fi oare bine să facem asemenea încercări și în privința muncei omului, ca să încercăm a rezolva, prin îmbunătățirea soartei muncitorului, cestiunea numită democrația socială. Imputarea ce mi s-ar putea face este că m-am oprit în cale, ar fi să mi se zică că n-am stăruit pînă la dobîndirea unui rezultat satisfăcător; dar mi-a lipsit timpul. Politica dinafară mi-a absorbit toate gîndurile. Îndată însă ce voi avea timp și ocaziune, sunt foarte hotărît a mă ocupa de această cestiune.”

Aceste cuvinte au făcut pe mulți să prenumere pe principele Bismarck între adepții lui Lassalle, cu atît mai mult că la congresul economist de la Eisenach la 1876 a trimis acolo pe amicul său Wagener, care a dezvoltat teza regalității, zicînd că instituțiunea monarhică nu poate avea viitor decît întorcîndu-se la originea sa, adică arătîndu-se atît în teorie, cît și în practică scutul dreptului celui slab și protectorul nenorociților. Iar de va căuta sprijinul printre baronii industriei și printre principii bursei, autoritatea îi va scădea și se va cufunda.

Karl Marx și Bakunin, exagerînd mai în urmă ideea asociațiunilor, au ajuns dintr-o iubire rău înțeleasă a muncitorilor la naționalizarea pămîntului, Ia naționalizarea instrumentelor de muncă; e de observat că nici Lassalle, nici Karl Marx n-au pus înainte și cestiunea naționalizării banilor. […] Țelul către care tindeau colectiviștii era:

Proprietatea pămîntului și a instrumentelor de muncă să fie colectivă a tutulor; familia de astăzi să fie înlocuită cu o familie egalitară și liberă, căci cea de astăzi este opresivă, căci ține pe femeie și pe copii robi ai bărbatului și ai tatălui;

Înlocuirea stării actuale printr-un organism social bazat pe cea mai completă autonomie a grupelor și a comunelor federate pentru organizarea serviciilor publice; cultura completă a pămîntului, înfrumusețarea globului și fericirea comună; egalitatea civilă, politică și economică a tuturor ființelor omenești, fără distincțiune de sex, de coloare, de soi și de naționalitate; garanția independenței individuale, lăsînd în posesiunea fiecărui producător escedentul valoarei obținute prin lucrarea sa asupra materiei ce a lucrat; asigurarea fiecărui membru a societății că va dobîndi cu cheltuiala colectivității o instrucțiune integrală și profesională în raport cu totalitatea cunoștințelor din timpul său.

O idee care a avut un mare răsunet și care într-o vreme ajunsese a dispune de mari mijloace este Internaționala; număra membrii săi în Europa și în America cu milioanele. Dar, în loc de a întrebuința fondurile ei a susține și a încuraja asociațiunile de muncă, a întrebuințat contribuțiunile membrilor a susține și încuraja grevele. Astăzi muncitorii au început a înțelege că grevele au reușit uneori a sili pe patroni să acorde o sporire de salariu, dar n-au întîrziat a scumpi prețul obiectului și, prin urmare, a împuțina numărul mușteriilor, și mulți lucrători rămîn pe dinafară fără a li se putea da de lucru.

Din exagerație în exagerație, unii din adepții Iui Karl Marx și ai lui Bakunin au mers pînă a propaga că: Dumnezeu este un mare inimic al poporului, că nu trebuie nici credință, nici supunere, căci numai astfel se poate edifica o societate nouă, democratică, socialistă, că nu trebuie nici patrie, nici națiune; nimic alt decît comuna și omenirea, că patria este o idee abstractă și seacă, în numele căreia regii împing popoarele a se măcelări unele pe altele, că patria este lin fapt fiziologic care se mărginește în casa ce locuiești, în comuna în care muncești, iar mai încolo nu trebuie să vezi decît cercul în care domnesc aceleași principii și unde se dezvoltă aceleași trebuințe.

Iată la ce aberațiuni poate ajunge spiritul omenesc cînd pierde din vedere principiile primordiale ale moralei, ale drepturilor și ale datoriilor.

Ion Ghica