Scrisori către Vasile Alecsandri/Ioan Cîmpineanu

 

Științele naturale au fost obiectul principal al studiilor mele din tinerețe. Descoperirile lui Cuvier și ale lui Élie de Beaumont asupra formațiunilor geologice și asupra succesiunii locuitorilor pămîntului deschideau în spiritul meu un orizont plăcut vieței în care voiam să intru. Admiram cum Arago și Dumas făceau inteligibile, chiar diletanților științei, cestiunile cele mai complicate și mai transcendentale ale filozofiei naturei și cum învățații secolului al XlX-lea înavuțeau pe toată ziua știința cu o mulțime de descoperiri. Urmam cu religiozitate miile de observațiuni și esperiențe cu cari Humboldt pregătea marea operă științifică ce a lăsat lumii. Dară evenimentele, la cari mi-a fost cu neputință să nu iau și eu parte, m-au distras de la studiile mele de predilecțiune, m-au dezlipit de acele ocupațiuni liniștite și plăcute și m-au aruncat în vîrtejul luptelor politice, atît de crîncene și de pasionate, cari se urmează la noi continuu de atîția ani.

Nu aș fi cutezat niciodată să solicit un fotoliu într-această incintă; dar a fi chemat de libera voastră mișcare a fost un onor prea mare pentru mine ca să nu simt cea mai adîncă recunoștință și mîndrie. Și, dacă interpret bine intențiunile de cari ați fost animați cînd m-ați admis între voi, îmi zic că ați voit să dați o probă că în spiritul ce animă învățatul vostru corp nu despărțiți legile lumii morale și politice de acelea ale lumei fizice și că priviți studiul, societăților omenești ca o situațiune care ține și de științele naturei, și de ale spiritului. Ați voit să arătați că aliați morala și politica cu științele exacte și că cereți de la oamenii de stat a nu mărgini lucrarea lor numai în apărarea drepturilor țărei și în organizațiunea administrațiunilor, dară că cereți să îngrijască totdodată și de dezvoltarea științelor, a artelor și a meseriilor, căci numai astfel s-ar înțelege misiunea ce au de îndeplinit către țară și către națiune.

Dintr-acest punct de vedere nu cred că aș fi putut să aleg un subiect mai potrivit cu intențiunile voastre decît vorbindu-vă de un om care a luptat o jumătate de secol pentru dezvoltarea morală, intelectuală și națională a poporului român, pentru răspîndirea științelor, artelor și meșteșugurilor în cari el vedea redobîndirea drepturilor naționale ale patriei noastre.

Acei cari au auzit pe Ioan Cîmpineanu la tribună vă pot spune că el a fost un orator mare și un apărător aprig al drepturilor naționale. EI este acela care a redeschis în România lupta pe tărîmul politic și care, prin apărarea ce a susținut în contra acelor cari voiau să ne răpească autonomia,, ne-a lăsat o pagină frumoasă în istoria politică a țărei.

Prin cugetările sale înalte, prin elocința sa și prin încurajările ce a dat literaturei române, numele său are drept la un răsunet în mijlocul învățatului vostru corp. Prin devotamentul și prin sacrificiile ce a făcut pentru țară, el a dobîndit drepturi imprescriptibile la recunoștința tuturor românilor.

Suferințele și nenorocirile unei țări fac de multe ori educațiunea oamenilor politici; ele, cînd nu corump și nu omoară spiritul, înalță inima, întăresc credințele și devin o școală de patriotism, de sacrificii și de abnegațiune.

Într-o noapte de iarnă Luxandra, soția lui Scarlat Cîmpineanu, era chemată la Curtea domnească. Niculae Mavrogheni, domnul de atunci, o primește cu toate onorurile cuvenite rangului și familiei sale, îi vorbește cu respect și blîndețe, făcînd o mare laudă despre meritele soțului său; cînd deodată acel domn maniac începe a plînge și a se bate cu pumnii în cap, povestindu-i visul ce zicea că avusese chiar într-acea noapte: îi spune că o văzuse în somn călătorind pe drumul Giurgiului către Țarigrad și că-i confisca averea. Cînd tînăra femeie ajungea în capul scărei palatului, se întîlnea cu realizarea visului domnesc. Era luată pe sus de arnăuții curții și aruncată într-un car mocănesc. Vodă rîdea privind această scenă după fereastră, strigîndu-i: „καλόν κατεβόδιον” (călătorie bună).

A doua zi, o șaică dezbarca la Rusciuc încă o familie de exilați; d-acolo era dusă la Eskizara și, mai în urmă, în temnița de la Edi-Kule (Șapte-Turnuri) din Constantinopol, unde a fost deținută mai mulți ani, pînă cînd Rusciucli Hasan-pașa a pus un termen tiraniei lui Mavrogheni, luîndu-i capul. Atunci s-au liberat familiile surghiuniților, și refugiații s-au întors la căminurile lor.

Vina Cîmpinencei era că bărbatul său nu voise să rădice oaste românească, ca să meargă să se bată alături cu turcii în contra austriacilor, nemților cu coadă, cum le ziceau românii.

Iacă epoca în care Ioan Cîmpineanu a văzut ziua.

Născut dintr-un tată pe care nu l-a putut cunoaște decît prin numele lăudat ce a lăsat printre boierii țării și dintr-o mumă model de iubire și devotament, albită înainte de timp în suferințele celei mai nemiloase închisori.

Constantin Cîmpineanu, fiul cel mai mare al lui Scarlat Cîmpineanu și frate lui Ioan Cîmpineanu, om de o înaltă Învățătură, elevul cel mai lăudat al renumitei școale a lui Lambru Fotiadi, școala în care s-a format inima și spiritul multora din grecii cari au ilustrat patria lor prin sabie și prin condei, în timpul luptei pentru regenerarea Greciei.

Acel frate mai mare al lui Ioan Cîmpineanu, care de copil împărtășise cu maică-sa întemnițarea de la Edi-Kule, i-a servit de tată. El i-a vorbit de tirania și de corupțiunea fanarioților, de umilirea țărei, de drepturile ei nesocotite și călcate în picioare; l-a trimis să urmeze în școala lui Vardalah și a lui Comită și i-a dat de institutor pe Laurențon, un nobil francez care, după ce luase o parte activă și entuziastă în revoluțiunea cea mare a Franței, neputînd mai în urmă să se împace nici cu excesele iacobinilor, cari făcuse din teroare un mijloc de guvernare, nici cu regaliștii care chemau pe streini în ajutorul Burbonilor, scăpat ca prin minune din temnița din care Chenieri și Lavoisieri ieșeau numai ca să se urce pe eșafod, trăia pribeag în București, cîștigîndu-și hrana: vieței dînd lecții de limba lui Voltaire și a lui Rousseau, semănînd în țară depărtată ideile cele mari și generoase ale Revoluțiunii franceze, alinîndu-și astfel durerea ce simțea în sufletul său, văzînd cum ideile extreme compromit cauzele cele mai bune și fac ca omenirea să se învîrtească într-un cerc vițios, trecînd de la libertate la licență și la anarhie, de la anarhie la despotism și tiranie, ca să înceapă de la căpătîi același cerc, și cu toate acestea pășind tot înainte.

Sub îngrijirea unor asemenea învățători și cu exemplele cele frumoase ce avea de la un frate model de virtute și de patriotism, un spirit deștept ca acela al tînărului Cîmpineanu nu putea să nu primească adînc întipărirea binelui și a frumosului.

Dintr-o familie din cele mai vechi ale țărei, nepot al lui Cantemir și al vornicului Cîndescu, frate cu boierul cel mai considerat și mai stimat de Grigorie-vodă Ghica, locul lui Ioan Cîmpineanu era însemnat la curte și în mijlocul boierimii, dară inima lui îl trăgea mai mult către lumea învățată, către profesori, către oamenii de litere și către artiști, către oamenii de talent, de spirit și de gust, către aceia cari totdeauna și pretutindeni pregătesc viitorul unei țări.

Un om pentru care el avea o deosebită afecțiune era un umil călugăr din Mănăstirea Căldărușani, care știa să-i vorbească de originea românilor, de vitejiile lor, de tractatele domnilor celor vechi cu sultanii, de trecerea Bucovinei din mînile muscalilor într-ale Austriei printr-un act inic și fără valoare în drept, de cesiunea Basarabiei, călcîndu-se în picioare principiile cele mai sacre ale dreptului ginților.

Într-o seară, pe cînd se afla în serviciu la Curtea domnească, auzind pe Grigorie-vodă că zicea către un boier că în lipsa mitropolitului Dionisie Lupu, nu mai putea lăsa scaunul arhipăstoresc vacant și că, de ar cunoaște un călugăr român cu inimă și cu învățătură, l-ar face mitropolit și ar scăpa țara de călugări străini. La aceste cuvinte, Ioan Cîmpineanu nu s-a putut stăpîni; mulțumirea lui a fost atît de mare auzind aceste cuvinte din gura domnului, încît cu riscul de a fi înfruntat, a strigat din colțul unde sta respectuos:

„Este unul, măria-ta!”

Informațiunile luate de domn confirmînd recomandațiunea Cîmpineanului, călugărul Grigorie fu chemat la palat, unde erau adunați toți boierii. Domnul, urmat de postelnicul său Alexandru Ghica, înaintează către călugăr și-i pune în mînă cîrjea arhipăstorească, zicîndu-i:

„Nici celui care a alergat, nici celui care s-a rugat, ci celui care a binevoit Dumnezeu”.

Surprinderea boierilor fu mare, criticele multe, dară țara dobîndise un mitropolit virtuos, adevărat român, căruia îi era dat să devie un martir al credințelor și al patriotismului său. Mănăstirile închinate s-au luat atunci din mînile grecilor și egumeniile s-au dat toate clerului rcmân.

Era în natura lucrurilor de atunci ca, deodată cu intrarea trupelor rusești, călugării greci să fie reinstalați în mănăstirile zise închinate.

După instalarea guvernului rusesc, la 1828, cu Pahlen și Zaltukin, ca prezidenți plenipotenți, a început pentru virtuosul nostru mitropolit o eră de persecuțiune și de suferințe; puține luni după intrarea trupelor rusești a fost exilat la Kiev. Un exil de șase ani într-o climă aspră și viața ascetică ce petrecea ca călugăr i-au ruinat sănătatea. Numai la venirea noului domn Alexandru Ghica, la 1834, mitropolitul Grigorie s-a liberat din exil, deodată cu încetarea ocupațiunei străine; a venit în scaunul arhiepiscopal bolnav, prăpădit în sănătate, ca să-și dea obștescul sfîrșit. A adormit în Domnul ca un sfînt, binecuvîntînd țara și turma pe care iubit-o atît de mult. Memoria lui scumpă românilor va fi totdeauna încungiurată de aureola martiriului.

Grigorie Ghica, care se suise pe scaunul domniei la 1822, în urma morții lui Tudor Vladimirescu, era dintre boierii aceia cari lucrau de mulți ani pentru redobîndirea drepturilor strămoșești.

Ideea care predomina în acel partid era că dreptul de suzeranitate, astfel cum rezulta din capitulațiunile încheiate de vechii noștri domni cu înalta Poartă, erau o garanție pentru păstrarea naționalității noastre; exemplele celor ce se petreceau în Bucovina și Basarabia, de cînd aceste provincii românești încăpuse pe mînile nemților și ale rușilor, îi întărea și mai mult în această credință. Acei boieri recunoșteau că turcii, deținînd fortărețele de pe țărmul românesc, numind domni d-a dreptul, fără de a fi aleși de țară, monopolizînd exportul productelor noastre și trimițînd firmanuri, nesocoteau tractatele. Dar își ziceau totdeodată că de la o vreme încoace Imperiul otoman mergea tot slăbindu-se și că, mai curînd sau mai tîrziu, era să vie ziua cînd acel imperiu să se desfacă în elementele sale constitutive și că atunci independența României va fi o consecință naturală a evenimentelor ce au să se desfășure.

Lucrarea acelui partid, în care figurau pe la finitul secolului în întîiul rînd banul Brîncoveanu, banul Dumitrache Ghica cu fiii săi, banul Scarlat și Grigorie Ghica, logofătul Ienăchiță și fiul său cluceru Alecu Văcărescu, Constantin Bălăceanu, vornicul Scarlat și fiul său Constantin Cîmpineanu, logofătul Nicolae Dudescu, era de a pregăti națiunea din vreme, ca acea desfășurare de evenimente care se pregătea să o găsească destul de luminată și de pregătită ca să poată profita de dînsele pentru întărirea statului român; căci dacă din contra, ar fi fost să ne găsească într-o stare de inferioritate în comparațiune cu populațiunile de cari suntem încungiurați, nu numai că nu am fi știut să ne servim de drepturile noastre, dară chiar independența ce s-ar fi dobîndit nu era să aibă alt rezultat decît acela de a ațîța și mai mult lăcomia puternicilor vecini și ar fi fost necontenit amenințată de a trece sub un jug mai anevoie de purtat, precum s-a întîmplat cu tătarii din Crîm și cu Polonia.

Pentru a nu deveni dar victima acelor jocuri politice, ei credeau că nu era de dorit ca disoluțiunea Imperiului otoman să fie precipitată, ca să lase românilor timpul să se deștepte și să se lumineze; dară își ziceau totdodată că trebuie să lucreze neîncetat la dezvoltarea simțului național și să caute a se folosi de toate împrejurările ca să se redea țărei drepturile ei călcate, reintrînd în litera și în spiritul tractatelor celor vechi.

Pe aceste baze boierii noștri au vorbit generalului Sebastiani, cînd a trecut prin București, la ducerea sa la Constantinopol ca ambasador al lui Napoleon cel Mare.

Pe lîngă acest partid mai exista pe la începutul secolului și un altul. Unii din boieri simpatizau cu politica propagată de Eteria grecească, care lucra la răscularea tuturor creștinilor din Orient și la desființarea imediată a dominațiunii otomane — politică încurajată în Franța și în Englitera de lumea universitară și patronată în România de consulatul rusesc.

Din punctul lor de vedere, grecii aveau cel mai mare interes să urmărească realizarea acelui scop, căci la ei învățătura era răspîndită în toate clasele, pe cînd celealalte populațiuni nici nu se gîndeau încă la înființarea de alte școli decît cele grecești. Clerul ortodox pretutindeni în imperiu era grec, avînd în mînile sale toate averile bisericești; grecii erau poporul cel mai luminat și mai avut din Orient. Simțul național era la ei dezvoltat în cel mai mare grad, pe cînd celealalte popoare ale Orientului confundau încă naționalitatea cu biserica, încît bulgarii, arnăuții, românii din Macedonia se credeau greci, fiindcă biserica lor se numea biserica ritului oriental grec.

Grecii, în starea în care se aflau, puteau să aspire a înlocui pe turci în dominațiunea imperiului. Ei se răsculau în numele patriei: διά τήν πατρίδα și în numele naționalității elene: διά τό έλληνικόυ έθνος, iară celealalte popoare se sculau pentru religiune, za vera.

Cu cît Imperiul otoman ar fi căzut mai curînd, cu atît grecii, acest neam mic, numărînd cel mult două milioane de suflete, aveau mai multă probabilitate de a crește numărul Jor, absorbind naționalitățile Turciei, pe cari încă și astăzi tot cred că le pot deznaționaliza prin școli și prin biserică, precum caută să facă cu românii din Macedonia și cu albanezii, lucru ce era să devie cu neputință mai tîrziu, cînd simțul ginții s-ar fi deșteptat în acele populațiuni, precum s-a deșteptat și se deșteaptă pe toată ziua mai mult.

Ioan Cîmpineanu era unul din adepții cei mai călduroși partidului curat românesc, al căruia unul din membrii cei mai activi și mai importanți era fratele său Constantin.

Pe la începutul mișcării din l82l, guvernul în amîndouă principatele era în mînile grecilor și boierilor eteriști, cari se puseseră la discrețiunea lui Ipsilante, venit din Rusia ca să ia comanda insurecțiunii. Insurecțiunea luase un avînt însemnat prin puternicul concurs al lui Vladimirescu, om de arme, energic și foarte influent în județele de peste Olt, unde se păstra încă viu spiritul războinic.

Cei mai mulți din boieri, și chiar dintr-acei cari se raliase la acțiunea zavergiilor eteriști, speriați de prădăciunile cetelor răspîndite a căpitanilor lui Ipsilante, părăsise țara și refugise în Brașov și în Sibii peste Carpați, de unde nu s-au întors decît atunci cînd atitudinea luată de Ipsilante începuse să deschidă ochii lui Vladimirescu și-l făcuse să vază cursa în care căzuse, puindu-se cu totul și în toate la discrețiunea Eteriei, deșteptare tîrzie pentru el sărmanul, care a expiat crud încrederea ce a avut. El, care putea să moară ca Botzari sau să trăiască ca Coletti, și-’a plecat capul, călăilor lui Ipsilante, ca să nu compromită viitorul țărei sale, expuind-o la vindicta turcească.

Sacrificiul lui Vladimirescu a fost un act de cel mai mare patriotism. El a început ca un erou și a sfîrșit ca un martir, deschizîndu-ne nouă calea către redobîndirea drepturilor naționale.

La chemarea românilor sub steagul național la l83l, Ioan Cîmpineanu, deși de o sănătate foarte delicată, a fost din cei dîntîi a răspunde la apel. Rangul său de paharnic îi da dreptul la gradul de căpitan; mai în urmă, ajuns maior, i s-a dat comanda unui batalion din regimentul staționat în Ploiești, avînd ofițeri subalterni pe Nicolae Golescu, pe Ioan Voinescu II, pe Nicolae Teologu, pe Dîmboviceanu și pe alții tineri ofițeri, cari toți s-au distins și s-au ilustrat în viața publică.

O împregiurare cu totul neașteptată a făcut ca generalul Kisselef, guvernorul rus de atunci, să cunoască pe Ioan Cîmpineanu.

Orășenii ploieșteni și locuitorii satelor de prinprejur, lipsiți de hrană și nemaiputînd duce numeroasele sarcini și biruri, podvezi și angarale, se răsculase, pusese mîna pe arme și campau de mai multe zile pe strade și pe maidanuri, nemaivoind să recunoască nici o autoritate. Amenințările și încurările cazacilor rusești nu putuse să-i facă să reintre în liniște; începuse să ridice șanțuri de apărare pe piața oborului. Curierii se succedau pe tot minutul între București și Ploiești. Generalul guvernor se găsea în cea mai mare neodihnă și nedumerire, căci nu-i convenea Rusiei să se știe în lumea politică că românii nu erau mulțumiți de guvernul rusesc, aceasta mai ales într-un moment cînd cabinetul de Petersburg își da toate silințele să facă pe Europa să crează că românii erau atît de fericiți, încît toate aspirațiunile lor naționale se rezumau în dorința de a fi încorporați în imperiul țarului. Pozițiunea în care se afla generalul Kisselef era dificilă, căci pe de o parte nu-i convenea să înăbușească răscoala prin vărsare de sînge, și pe de alta nu putea să lase lucrurile să ia proporțiuni mari într-un timp cînd lupta de pe malurile Vistulei făcea să răsune Europa de strigătul:„Să trăiască Polonia!” și cînd victoriile lui Hlopinsky, lui Skrisnewsky și lui Denbinski sileau pe împăratul Nicolae: să-și tragă oștirile din România ca să le întrebuințeze în contra Poloniei.

După mai multe zile de iritațiune, generalul Kisselef s-a hotărît să ceară concursul miliției române; atunci batalionul comandat de Cîmpineanu a fost însărcinat cu trista misiune de a restabili liniștea prin arme. Maiorul comandant, lăsînd trupa la o parte, intrînd singur în mijlocul poporului, a avut nespusa consolațiune de a potoli răscoala prin puterea cuvîntului, făcînd pe fiecare să se retragă fără a vărsa cea mai mică picătură de sînge românesc.

Cîmpineanu era totdeauna ascultat de popor, pentru că cuvintele sale erau pline de rațiune și de distincțiune; vorbea din curățenia inimei și din puterea convicțiunilor.

Generalul i-a mulțumit trimițîndu-i „Crucea Sfîntului „Vladimir”.

Tot în acele vremi, generalul Kisselef s-a adresat la fratele cel mare al Cîmpineanului, oferindu-i Ministerul Cultelor, zicîndu-i că, deși cunoștea aversiunea ce avea de a servi sub un guvern strein, dară credea că, oferindu-i un serviciu cu totul fără amestec în politică, nu putea să se atingă întru nimic credințele și convicțiunile sale. După o convorbire, care a fost o profesiune de credință francă și leală din partea lui Constantin Cîmpineanu, generalul rus i-a strîns mîna, zicîndu-i că-l stimă pentru sentimentele sale cu atît mai mult cu cît, de ar fi român, nu ar cugeta altfel pentru țara lui.

Generalul Kisselef avea inima și spiritul deschis sentimentelor celor mari. Cînd era ambasador la Paris, pe la anul 1862, om în etate de 80 de ani, Touvenel, ministru trebilor dinafară al lui Napoleon III, zicea, vorbind despre dînsul, că nu cunoștea în toată diplomația europeană un spirit mai tînăr prin sentimentele sale și mai accesibil la ideile mari și generoase.

Mai în urmă, maiorul Cîmpineanu, dînd dovezi de aptitudine politică și administrativă, a fost numit director de minister; atunci cariera militară a devenit pentru dînsul numai nominală, și iacă-l aruncat în vîrtejul și în preocupațiunile luptelor politice.

La 1833, rămas singur Cîmpineanu, prin moartea fratelui său Constantin, stăpîn pe o avere din cele mai însemnate, stabilit în București, casa lui a devenit locul de întîlnire al tuturor oamenilor de talent. Și dacă prin poet înțelegem pe omul care are simțul a ce este mare și frumos, a cărui inimă bate la orice faptă nobilă și patriotică, la orice cugetare înaltă și care respinge de la dînsul orice nu este demn și curat, putem zice că el era un adevărat poet. El nu numai că iubea literatura și artele, dară simțea ca poetul și ca artistul. S-a pus în capul Societății filarmonice, a înființat școala în care s-au format mai mulți artiști dramatici români și a devenit fundatorul Teatrului Național. Intr-acest ram al literaturei el vedea ceva mai mult decît o școală de moravuri; pe lîngă glorificarea faptelor și caracterelor celor mari, era pentru dînsul un mijloc de a da românismului un avînt și de a deștepta simțul național. Memoria lui va fi neștearsă în inimile autorilor și artiștilor noștri dramatici. Printr-însul românii au putut cunoaște pe Racine, pe Corneille, pe Moliere și pe Alfieri.

Într-o luptă continuă de mai mulți ani în contra indiferenței și a relei-voințe, lesne de înțeles, în contra teatrului național, din partea unui guvern care nu putea decît să caute să placă streinului, și-a mistuit o mare parte a averii sale.

Cîmpineanu n-a scris nici o carte, dar a făcut mai mult: a îndemnat pe toți oamenii de talent dintr-acea epocă să scrie. Acei cari l-au auzit judecînd o operă sau dînd consiliile sale judicioase asupra unei scrieri pot spune cît era de dezvoltat într-acel om gustul literar și artistic.

Stenografia, cu totul necunoscută pe atunci la noi, nu ne-a transmis elocintele cuvinte rostite de dînsul în Obșteasca Adunare; dar acei cari l-au auzit în Camera de la 1835 pînă la 1839 ne pot spune că el a inspirat la o generațiune întreagă simțemintele patriotice.

Humboldt, vorbind de marele Arago, zicea că descoperirile și lucrările sale științifice erau mari și numeroase, dară că mai mari și mai numeroase erau acelea ce a pus pe alții să facă prin consiliile și prin indicațiunile sale.

Într-un timp cînd în lumea noastră robia și claca erau considerate ca niște drepturi naturale de cari uzau, fără a simți conștiința lor cîtuși de puțin vătămată, el era din micul număr al acelor care deplorau nedreptatea care apăsa două clase foarte numeroase ale țărei. Devenit deplin stăpîn pe averea sa, a liberat îndată mai multe sute de suflete din robie și a desființat claca la moșia sa, împroprietărind pe locuitori. Vestitul lăutar Dumitrache, care sub un alt cer ar fi dobîndit un renume european, acel menestrel al tuturor veseliilor și întristărilor caselor boierești, vioara care a făcut mirarea lui Artot și a lui Liszt, povestea chiar el cum devenise om liber: boierul al cărui rob fusese, simțindu-l cu bani, i-a propus să-i vînză libertatea pe o mie de galbeni, dar el, neavînd decît trei sute, restul de șapte sute de galbeni l-a găsit în generozitatea colonelului Cîmpineanu. Își plătea datoria de recunoștință cîntînd la orice ocaziune, de ar fi fost chiar la masa domnească, cîntecul popular:

Aideți, frați, la Mărgineanu,

Să scăpăm pe Cîmpineanu.

La 1834, Cîmpineanu fu ales deputat al județului Brăila. Intrînd în Obșteasca Adunare, s-a găsit alături cu fostul său șef de regiment, cu vornicul Emanoil Băleanu, și cu doi amici din copilărie, cu Iancu Ruset și cu Grigorie Cantacuzino, cu cari în tinerețe visase îmbunătățirea soartei României, cîteși-patru boieri și feciori de boieri din cei mai considerați pentru spiritul lor cultivat, pentru caracterul lor onorabil și independent. Chiar de la cele dîntîi ședințe s-a stabilit într-acești buni români o comunitate de idei și de acțiune.

Deși boierii țării fusese chemați, patru ani mai înainte, la 1830, în Adunarea Extraordinară să discute Regulamentul organic, dar o lege redijată și votată sub presiunea unei ocupațiuni armate și sub președința consului rusesc, pe cînd țara era guvernată de un general strein, nu putea fi considerată decît ca o operă impusă de streini.

Acești patru bărbați au pus baza principielor cari trebuiau să-i conducă la reformarea acelui Regulament, căutînd totdodată a se folosi de dispozițiunile cele bune cuprinse într-însul, pentru a dota țara cu școli, a înființa comunicațiuni lesnicioase între centrurile de producțiune și export, a regula cursul gîrlelor și a le face plutitoare, a sili pe împiegații administrațiunii a se ține în marginile atribuțiunilor lor, a face justiția independentă de influența guvernului și de fluctuațiunile politice, a pedepsi abuzurile și prevaricațiunile și a obliga pe fiecare la paza legilor.

Pe aceste baze s-au unit acești patru bărbați, formînd un grup modest și nebăgat în seamă la început, dar pe lîngă care au venit de s-au adunat unul cîte unul toți acei deputați cari doreau binele și înaintarea țărei; în mai puțin de doi ani, acest partid devenise majoritatea Camerei și conta în sînul său pe doi din prelații cei mai cuvioși și mai învățați: pe Cesarie de la Buzău și pe Ilarion de la Argeș. Țara întreagă era cu partidul Cîmpineanu, partid care prin tăria convincțiunilor și prin curajul său a lăsat urme neșterse în istoria noastră parlamentară.

Majoritatea acelei Camere n-a lipsit niciodată de la datoriile sale, a cenzurat cu scrupulozitate actele guvernului, a cercetat totdeauna fără preget socotelele vistieriei, și pentru cheltuielile ce găsea făcute fără de a putea fi justificate prin voturile Adunării sau prin legi speciale obliga pe miniștri a le restitui tezaurului, împreună cu acele deturnate de la destinațiunea lor, împotrivindu-se necontenit la cheltuieli nesocotite și nefolositoare.

Strînse erau p-atunci baierile pungii statului!

Nu ne putem opri de a avea un mare respect pentru bărbații cari compuneau Adunarea condusă de Cîmpineanu, cînd considerăm importanța legilor prelucrate și votate de dînsa, și nu putem să nu admirăm pe acei bărbați și să nu-i binecuvîntăm cînd considerăm curajul și devotamentul lor în față cu împrejurările dinîntru și dinafară.

Guvernul, constrîns în marginile legalității, a voit să scape de asprul control al acelei Camere prin intimidare; dar la ofisul sau mesagiul prin care domnul recomanda mitropolitului, ca președinte al Camerei, să distrugă spiritul răzvrătitor și primejdios ce zicea că se introdusese în Adunare și să nu o lase să se conducă de niște intriganți și ambițioși ca Ioan Cîmpineanu, Ioan Ruset și Grigorie Cantacuzino (sic), Camera a răspuns printr-o adresă prin care punea sub ochii domnitorului incapacitatea și neîngrijirea miniștrilor.

Dar era în suspens o cestiune mare, menită să aducă o adevărată furtună politică și o luptă crîncenă în Obșteasca Adunare. Această cestiune era revizuirea Regulamentului organic, cerută de guvernul rusesc, lucrare rezervată legislaturei celei nouă, pentru care se pregăteau din vreme alegerile.

Consulul rusesc, interesat a se admite modificările propuse de dînsul, se coborîse însuși și fără nici o rezervă în arena electorală, chema pe boieri și pe proprietari, rînduri-rînduri, acasă la el, la consulat; îi povățuia să înlăture partidul național, îi amenința și le desemna oamenii ce trebuiau să trimită în Adunare, ca să placă puternicului protector.

De la atitudinea și de la voturile acelei Adunări era să se știe dacă românii țin la dreptul lor și dacă sunt deciși să aibă o țară autonomă sau dacă abdic în favorul streinului.

Alegătorii au răspuns injoncțiunilor consulatului, respingînd candidaturile oficiale și trimițînd în Obșteasca Adunare pe bărbații combătuți de consul și de guvern; țara se deșteptase și era hotărîtă a-și apăra drepturile. Acea luptă glorioasă, în care s-au distins Ioan Cîmpineanu, Ioan Ruset și Grigorie Cantacuzino, a însemnat redeschiderea campaniei pentru redobîndirea drepturilor noastre strămoșești.

Mă cred în drept, domnilor, a abuza de paciența voastră cînd amintesc fapte pe cari tinerimea care ne înconjoară trebuie să le aibă totdeauna vii în suvenirele ei, ca să dea memoriei acelor cari au apărat cu atîta tărie drepturile acestei patrii tributul de respect și de recunoștință ce le datorăm și ca să-i imite, cînd vrodată streinul ar încerca să se atingă de drepturile României.

În articolul 55 al Regulamentului se zicea că „orice act sau hotărîre a Obicinuitei Obștești Adunări și a domnului, ce ar fi împotriva tractatelor sau a hatișerifurilor încheiate în favorul său, trebuie să fie socotite fără de nici o putere și neființă”.

Consulul rusesc cerea să se adaugă fraza: „ori împotriva drepturilor curții suzerane și protectrice”.

La finele Regulamentului se cerea o modificare și mai mare, ceva care nu ar fi fost nimic mai puțin’ decît ștergerea autonomiei, căci de unde se zicea în Regulament că: „Adunarea va putea cu concursul domnului să facă Regulamentului schimbările și reformele ce trebuința va cere”; consulul cerea să se adaugă acestui paragraf un altul cu cuprinderea următoare: „ Toate acele măsuri sau schimbări cari ar fi urmat în vremea ocupației acestui principat de către oștirile împărăției Rusiei vor avea o putere de pravilă și se vor cunoaște ca parte din însuși trupul Regulamentului.

Pe viitorime orice schimbare domnul ar voi să facă în Regulamentul organic, nu va putea să aibă loc, nici să se puie în lucrare decît după înadins împuternicire a înaltei Porți cu împreuna unire a curții Rusiei.”

În tot timpul discuțiunilor provocate de aceste propuneri, Cîmpineanu a stat la tribună, arătînd cu o elocință rară că prin această modificare se atacă nu numai drepturile ab-antiquo ale țărei, dară chiar și tractatele dintre Rusia cu Poarta, și mai cu deosebire tractatul de la Adrianopol și hatișeriful dat cu ocaziunea investiturei principelui Alexandru Ghica la 1834, precum și manifestul comitelui Wittgenstein de la 1828, cînd a intrat cu trupele rusești în țară, acte cari toate recunoșteau esistența politică a principatului și drepturile acestui stat.

Adunarea, pătrunsă de puterea argumentelor aduse la tribună, a respins cu o mare majoritate modificările cerute.

Un asemenea act nu putea să nu atragă asupra Adunării fulgerele consulatului rusesc, care a și cerut îndată printr-o notă cominatorie încetarea oricării discuțiuni ulterioare asupra Regulamentului; iar peste cîteva săptămîni țara a avut durerea și umilința de a vedea pe agentul său de la Constantinopol, pe logofătul Aristarchi, transformat în capugiu al Porții, venind și citind de la tribuna Obșteștii Adunări un firman, prin care se poruncea Obșteștii Adunări să intercaleze în Regulament modificările cerute de consulul rusesc și invitînd pe deputați să iscălească un act de căință ad-hoc pe care logofătul l-a depus pe tribună.

Atunci Cîmpineanu, luînd cuvîntul, protestă cu energie în contra călcărilor ce se făceau drepturilor țărei. Cuvintele lui elocinte și atitudinea sa demnă și inspirată umple de lacrămi ochii tuturor deputaților, și toți refuză de a iscăli actul adus de logofătul Aristarchi.

Astfel s-a închis acea Obștească Adunare! Dintr-acel moment lupta nu mai putea fi urmată pe tărîmul parlamentar, ea era transportată în afară, și nu rămăsese altă speranță și alta de făcut decît de a lumina opiniunea Europei și a face ca puterile occidentale să cunoască situațiunea țărei noastre, să le facă să se intereseze la viitorul României, puind o stavilă acțiunii omnipotente a Rusiei.

Cîmpineanu n-a ezitat un singur moment d-a lua această cale.

Plin de încredere în viitorul românilor, și-a făcut o datorie sacră d-a continua lupta pe acel tărîm. Profitînd de înghețul Dunării, scăpă supravegherii poliției, se duce întîi la Constantinopol, unde explică situațiunea noastră politică ambasadorilor Franței și Engliterei, amiralului Roussin și lordului Ponsomby; ei îl ascultă, îl înțeleg și-l sfătuiesc să se ducă la Paris și la Londra, recomandîndu-l călduros guvernelor lor respective.

Cîmpineanu a pledat prin vorbă și prin scris drepturile țărei la Paris și la Londra, a fost în cele mai strînse relațiuni cu Garnier Pages, cu Cormenin, cu Dupont de Leure, Berier, cu principele Czartorysky, cornițele Zamoysky, cu lordul Dudly Stuart, cu lordul Morpith și cu mai mulți din oamenii influenți în parlamente; a fost ascultat cu cel mai mare interes de Thiers și de Palmerston, șefii cabinetelor englez și francez; însă tot ce a putut dobîndi a fost asigurarea că nu era depărtat momentul cînd Europa se va hotărî a lua măsuri în contra acțiunii Rusiei în Orient și că atunci memorandele și arătările sale vor fi luate în foarte serioasă considerațiune.

La întoarcerea sa pe la Viena, voind să vază pe principele Metternich, cancelarul i-a trămis răspuns că cunoaște cestiunea despre care vrea să-i vorbească, dar că sunt considerațiuni politice cari nu-i permit a se ocupa de dînsa; ajuns la Lugoj, Cîmpineanu a fost arestat și dus sub pază la închisoarea de la Caransebeș, de unde, predat guvernului român, care l-a deținut închis doi ani la Mănăstirea Mărginenii, și de acolo transferat la Mănăstirea Plumbuita; nu s-a liberat din închisoare decît la anul l84l, deodată cu sosirea unui firman prin care, după o Înțelegere între ambasadorul rusesc și vizirul, se ordonă domnului să deschidă Obșteasca Adunare.

Alexandru Ghica lăsase să se înțeleagă în mai multe ocaziuni că se supunea cu nemulțumire la sfaturile și injoncțiunile consulatului rusesc, și astfel pierduse simpatiile împăratului Nicolae.

Deși cîștigase mult în opiniunea țării în ultimii ani ai domniei sale, dară nu i se putea uita slăbiciunea ce arătase în lupta de doi ani susținută de partidul patriot în revizuirea Regulamentului. Adunarea din l84l se deschidea nu ca să îndrepteze abuzurile și să cheme pe domn la paza legilor, dar ca să-l răstoarne, căci așa era voința țarului. Îndată după cetirea ofisului de deschidere și verificarea titlurilor deputaților aleși, a ieșit la iveală faimoasa doleanță care a provocat venirea comisarilor: generalul Duhamel și Șekibefendi, precursorii maziliei lui Ghica și a simulacrului de alegere care în anul 1842 a suit pe George Bibescu pe scaunul domniei.

A fost ceva duios a vedea o tînără femeie, una din fetele celei mai mari case din București, pe nepoata Dudescului, alergînd pe vreme de iarnă cu copilul la sîn, cutreierînd pămîntul din oraș în oraș, din închisoare în închisoare, căutînd pe soțul ei; așa a făcut Catinca Cîmpineanu, pînă ce a descoperit pe bărbatul ei în temnița de la Caransebeș.

Dintr-acel moment ea nu s-a mai despărțit de dînsul, a împărtășit cu el exilul și temnița.

Trei ani de închisoare și sănătatea sa ruinată nu a putut să-i slăbească credințele, nici să-i înăsprească caracterul blînd și voios. El n-a păstrat în inima lui nici resimțemîntul, nici dorința de răzbunare; făcea fiecăruia partea slăbiciunilor omenești și a necesităților politice; el zicea că românii sunt toți patrioți și că între oamenii cari își iubesc țara se află totdeauna puncturi de contact și idei asupra cărora totdeauna se pot uni într-o lucrare comună. Nimeni n-a fost mai îndrăzneț și mai înfocat decît dînsul în dezbateri și nimeni n-a păstrat mai puțină mînie decît dînsul. În viața politică știa că nu trebuie nici pizmă, nici resimțemînt personal.

Din convorbirile sale cu oamenii politicei de atunci dobîndise convingerea că, cu toată indiferența ce arăta Franța, Englitera și chiar Austria pentru drepturile românilor, ele însă hrăneau ideea de a se folosi de cea dîntîi împrejurare pentru a pune o stavilă influenței rusești și planurilor sale ambițioase în Orient și că de la acel moment și de la împrejurările în cari se va afla atunci Europa va depinde viitorul României.

Cîmpineanu nu a avut altă ambițiune decît aceea de a servi țara lui prin sfaturile sale luminate și de a deștepta opiniunea publică a Europei asupra drepturilor noastre. Pe atunci aspirațiunile sale și a celor mai înaintați patrioți se mărgineau în redobîndirea autonomiei și în stabilirea unui regim constituțional; invidioșii și curtezanii nu vedeau alta în zelul și în devotamentul său decît un ambițios de rînd și-l denunțau domnului ca pe un conspirator și ca un aspirant la domnie, încît Alexandru Ghica, amicul său din copilărie și camaradul său de arme, avusese slăbiciunea de a-l crede astfel, cum îl depingeau acei cari-l săpau, lingușindu-l, și ajunsese a-l persecuta.

Guvernele cari nu-și au puterea și sprijinul în stima și iubirea națiunii și caută a se susține numai prin străini sunt totdeauna temătoare, atribuie nemulțumirile și dezafecțiunea poporului numai intrigilor opozițiunii și vînării de putere; în zel și devotament pentru binele public nu văd decît interes personal, invidie și ambițiune proastă.

Nu știu dacă mulți români au avut boala domniei; dară ceea ce este sigur este că acest ponos l-au purtat toți aceia cari s-au bucurat de oarecare considerațiune între concetățenii lor; toți acei cari n-au putut să se împace cu abuzurile și cu călcările de lege. Curtezanii au profitat totdeauna de slăbiciunea omencască, la adăpostul cărora nu au fost totdeauna domnii noștri; lingușitorii, ca să-și facă mînă bună la domnie, arăta pe omul care apăra drepturile țărei ca pe un compețitor care voiește să răstoarne și să se suie el pe tron. Cîmpineanu zicea într-o zi unuia dintr-acești falși amici ai puterii, însărcinat să-i sondeze cugetările:

„Spune măriei-sale să nu se teamă de un aspirant la domnie, care-și pierde timpul căutînd-o aiurea decît acolo de unde se poate da.”

Numai după căderea sa din domnie, Alexandru Ghica a înțeles cine-l surpase și că acela nu era vechiul său amic.

Înainte cu cîteva luni de căderea lui Ghica, Cîmpineanu scria domnului Moldovei, Mihai Sturdza, că schimbarea domnului Țărei Românești devenise inevitabilă și că sosise momentul de a uni amîndouă coroanele pe capul unui singur domn. Mihai Sturdza n-a îndrăznit nici să ia el inițiativa, nici să lase pe boierii din București să o facă, temîndu-se să nu displacă curților împărătești.

La ieșirea sa din închisoare, Cîmpineanu și-a găsit averea foarte redusă și a fost obligat a duce o viață de privațiuni; însă casa lui modestă era totdeauna deschisă cu afabilitate tuturor amicilor sinceri ai românismului și ai libertății; oamenii de inimă și de spirit, de toate vîrstele și de toate condițiunele, erau siguri a găsi la dînsul o primire plină de amenitate, exemple bune și sfaturi frățești. Jocul de cărți, răspîndit pe atunci în toate casele, la dînsul era înlocuit prin convorbiri instructive despre istorie, literatură și știința. Tinerii, atrași către dînsul de numele mare ce-și făcuse, găseau în casa sa o viață simplă, fără lux și fără ostentațiune, o familie unită, o primire afectuoasă și o societate aleasă; clasele și generațiunile se apropiau în loc de a sta arazna unele de altele; se făcea între dînsele un schimb de idei și de sentimente înalte și generoase. Acolo s-a făcut cimentarea oamenilor de sus cu cei de jos, între cei tineri și cei bătrîni.

La 1848 sosise timpul ca ideile de libertate și de egalitate să ceară a trăi la lumina mare. Misiunea Cîmpineanului era împlinită.

„Restaurarea Regulamentului, îmi scria el la Constantinopol, după căderea guvernului provizoriu, s-a făcut cu o mare pompă dinaintea unui public confundat în întristai e; oamenii cari prezidau la acea solemnitate simțeau că galvanizează un corp mort. Cele trei luni de libertate au lăsat urme adinei în inimile românilor; gurile se pot astupa, dar ideile nu pot fi omorîte. Se pregătește pentru voi o listă de proscripțiune și de confiscare a averilor. Acei cari vor brava exilul și privațiunile și vor rezista la cursele cari se vor întinde și la tentațiunile la cari veți fi espuși se vor întoarce peste cîțiva ani într-o patrie liberă.”

Sunt departe de noi acei timpi de convicțiuni profunde, de lupte stăruitoare, de devotamente entuziaste cari animau atîtea inimi nobile și generoase, o viață plină de abnegațiune, de privațiuni și de suferințe; mulți nu mai sunt, mulți au căzut sub povara suferințelor. În tinerimea română domnea numai credința în idei, iubirea binelui; și nu era loc în inimi decît pentru virtuțile acelea cari se cer de la un popor ca să poată zdrobi lanțurile și fără cari virtuți nu se poate conserva libertatea.

Acum viața politică fiind mult mai lesne, pasiunile de partid, luptele personale și ambițiunile mici apar mai mult la suprafață; dară nici sentimentul binelui, nici patriotismul nu au părăsit poporul român, plin de inimă și de vioiciune; nu avem decît să vedem abnegațiunea cu care au alergat toți, de la mic pînă la mare, la fruntarie, cînd țara le-a cerut brațul și pieptul; nu avem decît să vedem eroismul cu care s-au luptat cînd li s-a spus că este pentru liberarea patriei și pentru gloria ei. Nul scepticismul nu a cuprins inima românului; vedeți întristarea și lacrămile lui cind pierde pe cîte un om de bine, un om de o viață pură și plină de devotament, precum l-am văzut la moartea Cîmpineanului și la moartea fraților Golești.

La apelul Clmpineanului toți românii răspundeau pentru că el știa să apropie inimile și să cimenteze ideile; știa să puie poezie în logica sa.

Intrarea oștirilor streine la 1848, moartea tinerei și virtuoasei sale soții, suflet nobil, spirit ornat, căzută victimă a iubirei și a devotamentului către familia sa în timpul holerei, și exilul amicilor săi cei mai afecționați — Nicolae Bălcescu, Ruset, Voinescu II etc. — au fost pentru Cîmpineanu trei lovituri de sub cari nu s-a mai putut rădica. Întristarea a cuprins sufletul său voios și a acoperit cu un văl de melancolie caracterul cel mai vesel și mai glumeț, și spiritul său vioi a mers scăzînd din zi în zi.

Văzut-ați un bătrîn gîrbovit înainte de ani, care d-abia își ducea picioarele pînă în grădina Cișmegiului, unde rămînea ore întregi pe o laviță, cu capul plecat spre piept? Acelor care-i vorbeau le răspundea cu rîs sau cu plîns, după cum subiectul vorbei îi aducea suveniri vesele sau triste ale vieței sale; trecătorii se descopereau cu respect dinaintea lui, iară bătrînii se opreau și-l arătau copiilor.

Acela era Cîmpineanu, marele patriot, o umbră care trecea ca o protestare vie în contra nedreptății, a persecuțiunilor și a apăsărilor.

Ion Ghica