Scrisori către Vasile Alecsandri/Teodor Diamant
Scumpul meu amic,
Îndeobște englezii, precum știi, sunt cunoscuți de oamenii cei mai activi și mai ocupați din lume. Nu pierd un minut din viața lor. Zic că:
'Time is money.'
Dacă întâlnești pe drum vreun cunoscut și vrei să stai la vorbă cu dânsul:
'How do you do?'
Și-l întrebi:
'Da' ce mai faci, domnule? De când nu te-am văzut! Ce-ți face cucoana, copilașii, sănătoși?'...
Sau îi spui că e vreme frumoasă:
'Fine wether.'
El trece fără să-ți răspundă, fără să te vază măcar.
Dacă ai să-i vorbești ceva, e treabă lungă; trebuie să-i scrii, să-ți răspunză, ș-apoi să vă înțelegeți bine prin corespondență despre locul întâlnirii, acasă la tine sau la dânsul, la club sau la office, e afacere:
'Business'
Nu este tot astfel cu englezii de aici. Ăștia stau toată ziua pe malul mării la soare sau la lună, pe Deck sau pe Pier, ca farnienti napolitani, cu deosebirea că napolitanul se trântește orizontal pe nisip, cu pântecele în sus, și nu se mai mișcă toată ziua; pe când englezul din Brighton se ține țapăn vertical, alergând de colo până colo, când pe jos, când călare, când în trăsură, când cu velocipedul, când în perambulanter; sau se aruncă în mare, face match, înotând ca un pește, aspirând să egaleze într-o zi pe nemuritorul Boyxton. Apoi, fie soare, ploaie, vânt, cald sau frig, puțin îi pasă.
Dacă sunt eu aici, înțelegi că lenea și marea m-au adus, dar eu sunt din cei plăpânzi, și azi bate un vânt de nu te poți ținea pe picioare, ba nici de fereastră să m-apropiu nu mă lasă; mă ține închis în casă. De necaz, am luat condeiul să stau cu tine la vorbă. De două ori l-am aruncat din mână, zicându-mi:
'Dar de m-oi pomeni cu scrisoarea mea în Convorbiri! Ce-o să zică publicul? Nu este așa că are să dojenească pe bietul Negruzzi, care le dă să citească ce-i trece prin minte unui om fără titlu universitar, fie măcar de la Salamanca sau cel puțin de la Sadagura?'
Astfel cugetam și mă smeream. Când mi-adusei aminte că nu sunt fără titlu. Și să vezi că n-o știam nici eu până mai deunăzi. Ba ce încă? Mă credeam un prost, trăiam cufundat în viața câmpenească, cu oile și cu vacile; stam cu ochii sticliți pe cer, doar oi vedea vreun semn de ploaie; ascuțeam secerile și coasele, cârpeam saci, dregeam șuruburile mașinelor și oftam mereu după o recoltă bună, care de la o vreme încoace, nici din șapte în șapte ani, după Scriptură, nu se mai vede.
Știi ce s-a întâmplat acum un an amicului nostru Hyacinthe de la Vaudeville! Bietul om, burghezul cel mai liniștit și mai pacinic din tot Parisul, bun fiu, bun soț și bun părinte, face și el odată un chef la birt cu câțiva amici; dar, tot golind la pahare, când în sănătatea unuia, când a altuia, se scoală de la masă cam amețit, încât, întorcându-se noaptea târziu acasă, mergea pe două cărări și în colțul uliței Jeffroy Marie - 'Mi-e frig Marghioală', cum zicea Chirița - se împiedecă de o femeie bătrână, căzută în noroi pe pietre. Milosul de Hyacinthe nu-și caută de drum, ci, temându-se să n-o calce vreo trăsură, dă s-o ajute să se scoale. Femeia se deșteaptă din somn și începe să strige:
'Săriți, săriți! Hoți, asasini!' ...
El, speriat, o ia la fugă, ajunge într-un suflet acasă, ostenit; se trântește pe pat, încălțat, îmbrăcat cum era, și adoarme ca un prea fericit. A doua zi, de 2 mai, se trezește cu capul cam greu. Nu-și prea da seama bine despre cele petrecute. Când pune mâna pe jurnalul care era pe toaleta nevestei, citește chiar pe pagina întâia jalnica povestire a unui grozav omor comis, în noaptea de 1 spre 2 mai, asupra unei sărmane bătrâne în colțul uliței Jeffroy Marie; tocmai în locul unde încercase să dea ajutor. Peripețiile înfiorătoarei drame erau povestite pe patru coloane. La citirea acestei povestiri, omul începe a se îngriji, caută să-și aducă aminte, se pipăie, se uită la mâni, își vede mânile pline de sânge: se zgâriase opintind să ridice pe femeia adormită; se uită la haine, hainele pline de noroi. Cu cât citea și se gândea, cu atât se convingea că ucigașul nenorocitei bătrâne din jurnal era el. O sfeclește, îngălbenește, îl apucă fiori de moarte, tremură ca varga. Își închipuiește că-l caută poliția, că-l urmărește, că i-a dat de urmă; se vede arestat, acuzat, judecat, condamnat și cu capul tăiat. Zăpăcit și desperat, se hotărăște să fugă; părăsește casă, masă, nevastă, copii, tot, și se duce de s-ascunde sub pământ, în catacombe.
Închipuiește-ți starea spiritului unui neguțător cinstit, blând ca o oaie, milos ca un copil, bun ca pânea caldă, care ajunge a se convinge, el pe sine însuși, că este un hoț, un scelerat, un ucigaș ... Norocire că în pripa de-a părăsi casa îi rămăsese jurnalul agățat de căptușeala surtucului, și când aruncă ochii în capul foii citește:
'Anul 1830, mai 2'.
Era descripțiunea unei crime întâmplate acum cincizeci și trei de ani, pe când amicul nostru nici nu era născut.
Jurnalul făcea parte din bogata colecțiune consacrată zulufilor madamei Hyacinthe.
Cam așa am pățit-o și eu mai deunăzi:
Căutând într-o ladă uitată, dau peste o gazetă de cele mari, și ce văd: numele meu strălucea de-o sută de ori pe patru coloane, împodobit cu fel de fel de epitete, care mai de care. Citeam și tot îmi puneam mâna când pe inimă, când pe cuget, chiar și prin buzunare, întrebându-mă nu cumva din știință sau din neștiință, în vis sau de diavol ispitit, oi fi comis crimele ce mi se imputa; violațiuni de legi, prevaricațiuni, trădări etc. Și dacă îmi mai rămânea alta de făcut decât să-mi pui sacul cu cenușă pe cap și a o plecat pe ulițe, strigând:
'Iertare, oameni buni, pentru un păcătos! Tinerilor, bătrânilor, viilor și morților, iertare!'
Acele patru coloane erau răzemate pe umerii puternici ai unui U. cu mai multe puncte (U...) Urus, Ursus, Urechiatus sau Urbanus. Ba nu! Urbanus nu putea fi, căci nu conținea nici măcar un dram de urbanitate.
După ce mă făcea cu ou și cu oțet, îmi mai trăgea vreo câteva sfichiituri cu muscal, turc, englez, aristocrat ... Aristocrat! e cuvântul cel mare al democraților de ocaziune. Știi că nimica nu le place mai mult decât să se tragă dintr-un nume mare și să fie decorați.
Aveam la noi în sat un notar, secretarul primăriei, cum se zice; de câte ori mă întâlnea, îmi repeta:
'Eu, domnule, nu sunt numai democrat, sunt chiar demagog. Îmi place egalitatea. Nu admit eu deosebiri și distincțiuni d-alea între făpturile lui Dumnezeu. Cer să fim toți o apă ...'
Îl chema Gheorghe Bulamac, dar de la o vreme iscălea scurt: Burlamache; zicea că așa îl povățuise un amic din București, om învățat, democrat și demagog ca și dânsul, Burlamache fiind un nume mai cunoscut și mai potrivit cu pozițiunea sa de depozitar al legilor.
Odată, văzându-l cu un inel de alamă în deget, pe care era săpată o iederă încolăcită pe un arbore, cu deviza: 'Je tiens ferme', i-am zis în glumă că acea verigă părea a fi ceva prețios, un fel de monument istoric, și că acel 'Je tiens ferme' trebuie să fie o alterațiune a cuvintelor:
'Je, Etienne ferme'.
(Eu, Ștefan cel tare.)
De atunci îl dedese de-l suflase cu aur; și când m-a rugat să-i botez un copil și l-am întrebat ce nume să-i pui, mi-a răspuns:
'Apoi Ștefan, tot îi am eu inelul'.
Oricând mă vedea, mă întreba ce s-a mai făcut cu statua lui Ștefan cel tare? Umbla când cu barbă, când fără barbă, după cum era curentul săptămânei la ședința din urmă a Academiei.
A făcut ce-a făcut, și mai an l-am văzut cu 'Serviciul credincios', cu 'Independența' și cu 'Trecerea Dunării' pe piept, ca unul ce întovărășise până la Zimnicea carăle cu făină din sate; mai avea și la gât o medalie mare, dobândită nu știu la ce espozițiune pentru lemne din pădurea statului.
Mi se jeluia că era persecutat de guvern, care nu știe să-și cinstească adevărații amici.
'De! judecă și dumneata - îmi zicea - nu mi se cuvenea și mie măcar Coroana României?'
Dar să venim la diploma mea:
Domnul U..., după ce mă spinteca de sus până jos, citea în inima mea ca într-o bucoavnă și-o denunța neagră ca un bulgăre de smoală, îmi cerceta mațele unul câte unul și le declara pestrițe ca pielea de năpârcă; apoi se suia la cap, ș-acolo îmi resfira creierii cutiuță cu cutiuță și-i proclama buni, foarte buni și, în sfârșit, încheia diagnosul său psiho-fiziologic prin sentința:
'Om rău, dar inteligent'.
Cum vezi, dar, am un titlu, și încă de la un mare ziarist ...
și știi că ziarele fac și desfac reputațiunile; ele leagă și dezleagă cum vor și cum le vine. Te pot face patriot, onorabil, capabil, învățat, ba și frumos, numai să vrea.
Așa!
Am trecut buretele peste om rău și m-am oprit la inteligent, salutând acest titlu cu recunoștință, îmi venea să strig:
'Anch'io son' pittore!'
Îmi venea să parodiez pe marele Corneille și să zic:
'La haine d'un grand homme est une recommandation des cieux'.
Sunt om inteligent de par Mr. U...
Această aducere-aminte m-a făcut să ridic condeiul de jos și să zic:
'All right!' și să m-apuc să-ți vorbesc de un biet original, de un nebun, cum îi zicea unii, de un entuziast, român cu inimă, despre care nu am văzut să se fi scris un rând măcar. Un om uitat, deși poate a contribuit mai mult decât s-ar crede la starea de astăzi, cu toate că nu trăia la 48.
Mulți dintre oamenii cei mari ai secolului, Fourier, Michel Chevalier și alții, mi-au vorbit de dânsul cu cel mai mare respect și considerațiune, întrebându-mă: 'Ce face, cu ce se ocupă?'. 'A murit', le răspundeam cu lacrimile în ochi, căci îl iubeam ca pe un frate; mi-a fost amic, mi-a fost dascăl, mie și la mai mulți alții din generațiunea noastră.
Intrasem în anul 1828, pe când se lupta primăvara cu iarna.
De vreo doi ani se arătase pe cer, despre miazănoapte, o stea cu coadă ș-o sabie de foc; împăratul Alexandru murise și frate-său, Nicolae, se suise pe tron; lăcustele se îngropaseră în Bărăgan; s-auzea de ciumă și se vorbea de cârjalii, de zaporojeni și de zaveră.
Deși Ribeaupierre iscălise de curând pace și prieteșug cu Turcul la Cetatea Albă, Akerman; deși Metternich era mândru că asigurase prin dibăcia sa pacea în Europa, dar după eresul de la noi că fiecare țar este dator ca cel puțin o dată în cursul domniei lui să încerce să ia Țarigradul cu sabia, toată lumea zicea că vin muscalii.
Într-o dimineață, un fustaș de-ai curții domnești intră într-un suflet zicând:
'Cucoane Tache, te poftește măria-sa!'
Tată-meu, care pe atunci era hatman, se leagă în grabă cu șalul la cap, își pune capotul cel roșu și încalecă calul. Îi plăcea să umble mai mult călare. Avea un armăsar arăpesc cum n-am văzut mai frumos și un manaf kurd, muchelef, numai fir de sus până jos, hagi Abdullah; îl avea numai și numai pentru a îngriji de mândrul dobitoc. El trăia ziua și noaptea alături de Nejdiu.
Hagiului, fie zis în treacăt, îi cam plăcea vinul, și Ilie Arnăutul, bosniac fanatic, profitând de acea slăbiciune, îl făcuse să crează că pentru mahometani apa e apă și pânea pâne, băutură și mâncare proastă și fără gust; în vreme ce pentru creștini apa are gustul vinului de Drăgășani și pânea este întocmai ca curcanul umplut cu castane și fript la cuptor. Apucându-l astfel de stomah și de cerul gurei, din Abdullah făcuse un Grigorie, drept-credincios, deși găsea că lingurița popei era prea de tot mică.
Tata călare, cu hagi Grigorie manafu pe lângă cal, cu mâna pe harșa, după șart, pornește la curte. Dar nu trece mult, și-l vedem venind în fuga calului, semn de grabă mare. Descalecă, vorbește ce vorbește cu mama, și îndată ne pomenim aruncați toți copiii într-o trăsură, claie peste grămadă, cu mama dimpreună, cu o mulțime de boccele, și, în treapădul cel mare al cailor, ne duce la Câmpineanca, în casele unde este astăzi Eforia spitalelor.
Ș-acolo, spaimă și pregătiri de drum. Unchii mei Câmpineni, Costache, Dumitrache și Iancu se întorseseră și ei de la curte foarte îngrijiți. Vodă adunase pe boierii halea și paia, ca să le spuie că cazacii trecuseră Prutul, c-au arestat pe Ioniță Sturdza și că el pleacă la Brașov.
Șeful garnizoanei turcești din București avea poruncă de la saraskierul ca, îndată ce-a aflat că muscalii au pășit peste hotar, să părăsească Bucureștii cu toată ordia și să se tragă în cetate la Giurgiu.
Casa noastră era în drumul pe unde era să treacă turcii, în căpătâiul despre apus al podului de peste Dâmbovița, în ulița Beilicului, astăzi Șerban-Vodă. Dincolo de apă era Caslava (Cazarma Beilicului). Deși miralaiul Iusuf-beg, comandantul, ne era prietin și, ca vecin, venea des în casă la noi, dar tata voia să fim la adăpost, temându-se ca nu cumva neferii, plecând, să facă neorânduieli, și de aceea ne trimisese într-o casă depărtată.
Nu am văzut oștirea turcească când a trecut pe sub ferestrele noastre, dar ni s-a spus că au pornit pe la amiazi, soitarii înainte îmbrăcați în haine pestrițe, cu coade de vulpi la căciuli, jucând chiocecurile, strâmbându-se la lume pe uliță și făcând fel de fel de caraghioslâcuri; după dânșii veneau meterhaneaua și tumbechiurile în sunetul surlelor și tobelor, și în urmă oastea, fiecare turc având pe umeri sau pe cealma câte o pisică, o maimuță sau un coroi. Răutăți n-au făcut, dar speria lumea, dând dezghinuri cailor și trăgând la pistoale în semn de bucurie.
Am petrecut noaptea la bunica, și a doua zi, în zori de ziuă, eram pe drumul Câmpinei.
Când treceam pe Podul Mogoșoaiei, de prin toate curțile ieșeau cară, căruțe și calești încărcate cu lume și cu calabalâcuri. Când am ajuns la pod la Băneasa, chervanul se ținea lanț; sute de trăsuri mergeau lin pe șleau, una după alta. De-abia se mișcau în pasul cel greu al cailor. Se îngropau roatele în noroi până la bucșă. De încet ce mergeam, primeam pe tot ceasul știri din București, cu călărași de-ai hătmăniei:
'Bine, pace.'
'Filipescu a plecat, apucând spre Focșani.'
'Villara cu Nenciulescu se ceartă de-acu pe visterie.'
'Cumnatul Scarlat Grădișteanu rămâne în București.'
'Brâncoveanu a ajuns la Pesta ...'
Când era soarele de-o suliță, ajunsesem la Pociovaliște; făcusem aproape o poștă. Poposisem dinaintea hanului. Cât vedeai cu ochii, câmpul era acoperit cu trăsuri; în mijlocul fiecăruia pâlc se ridica câte un foc mare, cu flacăra până la cer, ocolit de feciori, de vizitii, de rândași și de chirigii stând pe vine, pe lângă căldările de mămăligă. Boierii și cocoanele dormeau prin calești și prin căruțe. Dimineața ne urmam drumul, care mai de care s-apuce înainte. Am aflat că peste noapte trecuse și vodă cu toate beizadelele, mergând spre Brașov.
Mai mulți tineri cuconași și negustori, îmbrăcați care turcește, care nemțește, urmau caravana, călări, încurând și jucând caii pe lângă calești. Între cei mai dichisiți și mai sprinteni, doi mai cu seamă trăgeau atențiunea sexului: frații Mehtupciu. Unchiu-meu Crețulescu, care dibuia foarte bine poreclele, unuia îi zicea Gămălie, căci, în adevăr, modul cum își umfla părul și favoriții îi da aparența unei gămălii de ac, pe celalalt îl poreclise Zlatauz, pentru că vorbea tot în sentințe:
'Bogatul să nu asuprească pe cel sărac.'
'Legea e de la oameni, iar dreptatea de la Dumnezeu.'
'Iubește pe vrăjmașul tău ca pe un frate rătăcit.'
'Sai în ajutorul celui ce se găsește în nevoie.'
'Jertfește interesul tău pentru fericirea aproapelui.'
'Folosul dobândit prin viclenie ți se strecoară printre degete ...'
Și o mie de altele din Scriptură și din filozofie, și sfârșea omeliile sale cu:
'Ce ție nu-ți place altuia nu face'.
Pe cel dintâi îl chema Barbu și-i zicea Bărbucică, pe celalalt Teodor, Tudorachi. Tatăl lor era unul Diamandi Mehtupciu, nepot sau strănepot de-ai sfântului Dimitrie de la Mitropolia din București. Era sau nu era rudă cu cuviosul, Dumnezeu știe; adevărul este că tatăl, moșul sau strămoșul lui Iamandi venise în țară de peste Dunăre cu moaștele făcătorului de minuni; îi zicea Mehtupciu pentru că fusese scriitor de limba turcească la postelnicie. Fiul său Tudorache adoptase numele de Teodor Diamant, sau mai scurt, Diamant.
Pe Bărbucică l-am cunoscut. Știi că nici natura, nici apucăturile nu-l împingeau la carte; n-a învățat nici să scrie, nici să citească, era cam idiot. Îi zicea Bălbuitu din cauza anevoinței ce avea la vorbire; nu era cu desăvârșire surd, dar era tare de ureche, foarte tare, într-atât de tare, încât glumeții, mișcând din buze, fără a scoate glas, îl făceau să creadă că-i spunea ceva, și el asculta și-i răspundea ce-i venea, ca să nu lase să crează că n-a auzit. Devenise jucăria celor fără de ocupațiune. Se credea omul cel mai frumos din lume și era convins că toate damele cele mari erau înamorate de dânsul. Trăia din munificența celor ce petreceau cu prostia lui. În urmă, închiriase un apartament în strada Victoriei; îl mobilase; așezase în mijlocul salonului o masă mare așternută cu postav verde, împrejurul căreia veneau de se adunau jucătorii de cărți, ziua și noaptea, liberi de orice priveghere și fără teamă de poliție sau procuror. El plătea luminatul, încălzitul și serviciul și-și scotea chiria și toate cheltuielile, cu prisos, din monopolul cărților, și trăia bine.
După moartea lui, stabilimentul s-a continuat de domnii: Ciocârlan, Puică și Cucu, în tovărășie, sub firma: 'La trei păsări' ('Aux trois oiseaux').
Celalalt frate, Teodor, era un om de frunte, inteligent, muncitor, stăruitor și plin de devotament. Cel dintâi elev în Școala grecească, cel dintâi la dascălul Lazăr, cel dintâi la 'Sfântul Sava', sub Efrosin Poteca, inimă curată și sentimente nobile. Vorbea și scria mai multe limbi străine, franțuzește, nemțește, grecește și italienește; știa bine limba latinească și elinească. Băiat sărac, el se destină la cariera didactică.
Când l-am întâlnit călare, pe drumul Câmpinei, el se ducea la Munich prin Brașov și Viena; dobândise o bursă din fondul mitropolitului Nectarie.
Cât timp a ținut acel ajutor, el a urmat regulat și cu cel mai mare succes în școala cadeților; dar a venit o zi când acea bursă a încetat; atunci orfanul a trăit câtva din generozitatea lui Dinicu Golescu; îngrijea de băieții lui cei mai tineri, de Radu și de Alecu (Albu); dar în urmă, frații Golești mutându-se la Geneva și la Paris, și ceialalți tineri părăsind unul câte unul capitala Bavariei, unde începuseră a trăi rău cu studenții germani și făceau pe toată ziua gâlcevuri și dueluri, Diamant s-a hotărât să se ducă și el la Paris, unde cunoștea pe toți românii de acolo, cu speranță că-i vor veni în ajutor, pentru a-și completa studiile începute.
În urma revoluțiunei franceze de la 1830, ideile de inovațiuni sociale luaseră un avânt așa de mare, încât cuprinseră toate spiritele, și tinerimea de pe atunci se aruncase mai toată în vârtejul reformelor celor mai estravagante și mai chimerice. Prietenii și camarazii pe cari i-a găsit în Paris: Iancu Vlădoianu, Costică Brăiloiu, Iancu Bălăceanu, Niculache Niculescu, Barbu Katargiu, Stavarache Niculescu și alții erau pe atunci, care mai mult, care mai puțin, adepți ai saint-simonismului, și încetul cu încetul s-a pomenit și el distras de la învățătură și învăluit în cercul ideilor comuniste, cu deosebirea că, fiind dotat cu un temperament entuziast, când îmbrățișa o idee, o strângea cu toată căldura tinereței și se consacra cu trupul și cu sufletul. Și iată-l devenit unul din cei mai înfocați și mai aprigi adepți ai școalei de la Menilmontant, apostol și portar. Pere Enfantin îmi zicea, vorbându-mi de dânsul:
'Diamant etait un homme precieux; personne n-a fait autant de proselytes que lui; precher et convertir c'etait sa vie'.
Dar vine catastrofa! ... Guvernul lui Ludovic-Filip, îngrijat de lățirea propagandei comuniste, decretează izgonirea sfinților părinți de la Menilmontant, și atunci saint-simonienii cei mai însemnați, Michel Chevalier, Felicien David și alți, se risipesc, care cum apucă, în Orient, în America, în Africa ... Și Diamant al nostru, dat afară din cuib, rămâne pe drumuri, fără adăpost și pieritor de foame. Atunci a trăit mai multe săptămâni alergând din spital în spital, dându-se de bolnav, dar era dat afară îndată ce medicul constata că starea sănătății sale nu avea trebuință de îngrijire medicală, ceea ce i se întâmpla din trei în trei zile; atunci pleca și se ducea de bătea la ușa altui spital, până ce le-a colindat pe toate.
El se afla în cea mai mare nedumerire, când într-o zi întâlnește pe un frate iubit de la Menilmontant, pe Considerant, un entuziast și un vizionar ca și dânsul. Considerant găsise pe Fourier și adoptase sistemul falansterian, despre care îi face o descriere încântătoare. Diamant îl urmează la conferințele lui Fourier și se pomenește falansterian, de o mie de ori mai fanatic decât fusese pentru sistemul lui Saint-Simon. El nu cunoaștea termin de mijloc în apucăturile lui; zicea că apoftegma lui Socrat era o erezie filozofică antisocială și antiumanitară.
Într-o duminecă, ducându-mă la un curs ce urmam la Grădina Plantelor, zăresc într-o răspântie din strada Mosstar o figură care mi se părea cunoscută. Era el, încunjurat de câțiva lucrători, bărbați și femei, destul de rău îmbrăcați, nespălați și nepieptănați, cărora le esplica frumusețele și mulțumirile atracțiunii pasionate în societatea armonică și le descria mizeriile oamenilor din societățile civilizațiunii, dându-le de esemplu, despre aceasta, starea nenorocită a celor ce avea dinaintea lui. Cât l-am cunoscut, i-am sărit în brațe strigându-i: 'Nene Tudorache!'
Din momentul acela n-a lipsit o zi de a veni să mă vază, de-a mă cerceta despre studiile mele, despre viața mea; mă punea de repetam cu dânsul lecțiile, îmi esplica nedumeririle ce aveam în geometria descriptivă, în analitică, în teoria seriilor și mă pregătea pentru esamene. Era foarte tare în științele matematice și fizice; avea o aptitudine deosebită pentru integrarea seriilor algebrice și pot zice că putea să ție piept lui Delaunay și lui Puiseux în calculul diferențial și integral.
Dumineca venea regulat de mă lua și mă ducea la conferințele lui Fourier. Era ceva încântător elocința și poezia ce bătrânul reformator punea în esplicarea cercurilor simpatice; avea atâta putere și dulceață în vorbirea lui, încât peste putință de-a nu captiva auditorul. Ieșeam de la acele conferințe uimit și esaltat, convins pot zice. Îmi părea că mă văd primblându-mă în Câmpii Elizei, într-o trăsură trasă de doi mândri lei, deveniți antilei, mai blânzi decât mielușeii, numai prin puterea armonică; delfinii și balenele, transformați în antidelfini și antibalene, mă purtau lin pe toate mările; vulturii, deveniți antivulturi, mai suiau în slava cerului pe aripele lor. Era un farmec descrierea frumusețelor, a plăcerilor și a desfătărilor spiritului și ale inimii, în cetatea falansteriană.
Fourier a murit fără a-și vedea visul cu ochii, nu s-a învrednicit să ridice cel mai mic falanster. Economiștii au învins pe socialiști și pe comuniști; și școala lui Fourier, curând după moartea maestrului, a fost părăsită și uitată.
Diamant însă s-a întors în țară, bine hotărât a persista în acele idei și a organiza societatea noastră în cvadrate pe falanstere, ca tabla de joc de șah.
Om de spirit, învățat, plăcut la vorbă, Diamant a fost primit frățește în toate casele și a devenit amicul intim și căutat al tuturor oamenilor liberali și de progres, al lui Câmpineanu, al lui Grigorie Cantacuzino, al lui Manolache Băleanu, al lui Iancu Ruset, al tuturor oamenilor cu sentimente și cu iubire de țară. În casă la Câmpineanu era ca acasă la dânsul. Casa și masa îi era deschise oricând și la orice oră. Nu sunt la îndoială că era inițiat în societățile francmasonice, judecând după intimitatea sa cu doctorul Tavernier, venerabilul lojei din București, din care făceau parte cei mai luminați din tinerii noștri de pe atunci, Grigorie Alexandrescu, Iancu Voinescu și alții.
În societatea tinerilor noștri boieri, Diamant a găsit auditori, dacă nu și prozeliți.
Când era să înceapă să vorbească, îl apuca o tremurătură din buze care dura două sau trei secunde, și cele cinci-șase vorbe dintâi ieșeau din gura lui o cu anevoință, tremurate și pripite, iar după ce-i trecea emoțiunea, el devenea de o elocință rară; vorbirea lui era pătrunzătoare și convingătoare; era peste putință a nu-l asculta cu plăcere și cu atențiune. În timp de doi sau trei ani făcuse o propagandă atât de puternică prin toate clasele, încât numărul prozeliților și adepților ajunsese a fi îndestul de mare ca să poată gândi la organizarea seriilor și la edificarea unui falanster.
'Je ne compte pas sur les Français - zicea Fourier - pour la realisation de mon systeme; ils sont, comme les Italiens, les Espagnols et les Allemands, trop enfonces dans la civilisation, mais je compte sur l'Orient et surtout sur les Russes, qui sont tres enclins au communisme, comme tout les peuples Slaves.'
Tânărul Manolache Bălăceanu, fiul lui Nae Bălăceanu din Ploiești, zis prin abreviație Naiba, care devenise unul din adepții cei mai înfocați ai fourierismului, moștenise o avere însemnată și a consacrat moșia sa din Prahova, numită Scăieni, pentru înființarea unui falanster. Diamant era acolo marele mapa și domnea ca un suveran.
Acel rudimentar falanster ar merita o mențiune cu totul specială, pe care ți-o rezerv dacă te poate interesa.
De-abia începuse stupul a se popula de albine și roata a se învârti, că guvernul, temându-se ca să nu se înrădăcineze credințele comuniste în țară, a și luat măsuri, a ordonat împrăștierea seriilor și grupelor și trimiterea în exil a șefilor Manolache Bălăceanu și Diamant.
La liberarea lui din Snagov, Diamant n-a mai găsit ospitalitatea la care era obicinuit; Câmpineanu era închis la Caransebeș, Manolache Băleanu, confinat la moșia sa Bolintinu, alții, intimidați, se temeau a-i face primirea ospătoasă și cordială de mai înainte și căreia datorea în mare parte succesele lui din anii trecuți.
Fără a renunța la ideile lui și la speranța de a-și realiza planul, a îmbrățișat, ca mijloc de trai, meseria de inginer topograf și hotarnic; ridica planuri de moșii pe un sfanț stânjenul masă, cum se zice; bani n-a câștigat, dar ceea ce a câștigat în munții Telegei a fost un junghi bun, care în puține săptămâni l-a dat într-o oftică galopantă. Catinca Câmpineanu, care se afla la moșie, a trimis de l-a transportat de la Telega la Câmpina; i-a fost însă peste putință a-l face să admită un medic și a renunța la tratamentul Leroy, pe care l-a urmat până s-a stins. El a murit cum a trăit, ca un stoic, nevoind să se abată de un fir de păr de la credințele sale; și-a dat sfârșitul în brațele servitorului său, recomandându-i sentința:
'Ceea ce ție nu-ți place altuia nu face'.
O cutie din patru scânduri de brad, într-o căruță cu un cal, a dus rămășițele lui la biserică. Ca toți ofticoșii, în ultimele momente vorbea de mijloacele ce cugeta și proiecta pentru înființarea unui falanster.
Mulți, foarte mulți din oamenii cari au jucat un rol în țară îi datoresc lui Diamant ideile generoase și patriotice. El a format inima și spiritul multora din români; între alții, Alexandru Constantin Golescu (Albu), zis Aime Martin, era unul din ucenicii săi; a trăit mult cu dânsul la Munich și la Paris.
Nu am cunoscut un om mai blând, mai modest și mai devotat decât dânsul. Filantrop și umanitar, era din neamul acelora din cari au ieșit apostolii, martirii și sfinții.
O fi având el, oare, o piatră pe mormânt?