Scuarul

 

Orășelul se preschimbă. Fosta piață e acum maidan dărăpănat: pavajul smuls, gropi și măhui provizorii; urme de copaci scoși din rădăcină, căscate jalnic ca niște alveole abia văduvite de dinți; grămezi de pietre și lespezi sfărîmate de asfalt; convoi automat de căruțe ce vin și pleacă fără curmare; roabe căinîndu-și soarta monoton și supărător în bocet de roți; strigăte de vrednicie și de osteneală; comenzi scurte; sudălmi lungi și complicate. Oamenii edilităței croiesc, potrivesc, aliniază. Domnul „inginer” Rărunc, cu trup înalt și mătăhălos pe două trunchiuri de picioare strîmbe, cu cap de zimbru pe grumaz inexistent, țipă ordinele pițigăiat și-și vîntură mîinile spre cele patru puncte de zare cu repeziciunea spetezelor unei mori de vînt. Uneori se așează cruce în mijlocul harababurei, răstignit în gol pe-o golgotă măruntă de humă proaspătă. Se chiorăște spre stingă, se chiorăște spre dreapta și de multe ori înainte, cu brațul întins, de parcă ar vrea să împuște cu un pistol.

Opinia publică e de părere că d. inginer exagerează; mai ales ajutorul de judecător, unul din puținii titrați ai orașului.

— Picherul ăsta prea își dă aere de inginer sadea…

— Cum, nu e inginer, domnule?

— Păh… școala de conductori, școala de conductori…

Și surîde cu atîta dispreț, de parcă școala de conductori ar fi ceva foarte de rușine.

Mai ales cînd se servește de alidadă, d. inginer capătă o înfățișare misterioasă, devine nervos, gonește lumea din fața ochianului cu vorbe de ocară și-n cap îi aleargă atunci calcule prea grele ca fruntea — ce înfige adînc două colțuri lucii în părul tuns perie — să nu încline spre pămînt.

Apoi deodată dă din bărbie aprobăior, stă puțin și mai dă de cîteva ori. A aflat! Lumea se întreabă cam ce-ar putea să mai afle, căci planul „scuarului” a fost întocmit odată. Însă ce se pricepe lumea și mai ales acest pipernicii de „ajutor’”, care merge pînă acolo cu îndrăzneala, încît privește totdeauna pe doamna Rărunc drept în ochi, fie că d. inginer e sau nu de față, fie că observă, fie că se preface pe gînduri, nehotărît a reprima obrăznicia, ce pe nesimțite ia proprții de scandal!

Mai mult chiar, Constandache, ajutorul, împinge într-atîta nerușinarea că salută numai cînd Rărunc e cu doamna — vai! și cu ce grație salută atunci! Cînd Rărunc e singur, nu numai că nu salută, dar nici nu-și dă măcar osteneala să întoarcă ochii într-o parte sau să pară distrat. Dimpotrivă: îl privește drept în miezul ochilor, rînjește și vîră mîna și mai adînc în buzunare. Și doar eu un pumn ai putea să-l turtești! Iar cînd iese pe piață, n-are altceva de făcut decît să „critice” șanțurile: că sunt prea multe și prea complicate, cînd nu era nevoie nici de sfert; că nivelul grădinei se ridică tocmai spre Olt, oprind scurgerea normală a apelor de ploaie; că, dimpotrivă, se apleacă spre centrul orașului, așa că o să se producă adevărate inundări.

Întîia oară, cînd ajutorul făcu aceste observații la masa de berărie, într-o frumoasă după-amiază de duminecă, tot orășelul,,ieșise”. Mesele, umplînd colțul de piață cruțat de tîrnăcoapele întreprinderei, erau înțesate. Constandache, avînd la dreapta pe doamna Rărunc, începuse chiar cu oarecare elogii pentru „distinsul nostru geometru”. Vorbele curgeau fără grabă, coborînd din apreciere în apreciere ca pe-o scară cu trepte regulate, iar ochii îi rămîneau cînd și cînd pironiți în obrazul prea alb și prea străveziu al doamnei Rărunc, sub pudra căruia pometul ușor ridicat și îmbibat de sînge trezea instincte ancestrale. Șuvițe crețe și blonde cădeau de sub pălărioara țuguiată; iar gîtul și bustul — cît mai rămînea neacoperit de bluză — erau de-o albeață atît de orbitoare, că-n depărtarea unde conveniențele o aruncau de dînsul, îi păreau un cer de zăpadă în care nori trandafirii se nășteau din infinitul candid și se topeau pe îndelete, pentru a răsări alături, acum mai palizi, acum mai aprinși. La un moment dat, Constandache observă că norii aceștia apăreau chiar în punctele în care ochiul lui se înfigea lacom și arzător ca o trompă de muscă. Și cum ochiul devenea tot mai ager și mai îndrăzneț, nimic nu mai rămase alb pe superbul grumaz; doamna Rărunc roșise de parcă se prăjea în miez de iarnă, la ușa larg deschisă a sobei.

Constandache tocmai terminase al cincelea țap. O rumoare, la început vagă, părea, apoi, că se întețește, dînd ocol mesei comune, înecîndu-i cuvintele de laudă, ce curgeau neturburat și necontenit, cumpănind în măsura dreaptă frumusețea grădinei domnului inginer cu a soției sale: „cel ce trăiește în preajma frumosului nu poate să vadă, să conceapă, să înfăptuiască decît tot frumos…”

Dar potrivirea aceasta de cuvinte din urmă, găsită în trupul țapului al șaselea, trezi cîteva începuturi de tuse strivită, surde ca niște mîrîituri. Urechea lui Constandache le prinse și le desluși direcția; în capul celălalt al mesei, figura inginerului se congestionase într-atîta, că doctorul, asemenea de față, se învîrti îngrijorat pe scaunul scîrțîitor. Ciulind mai temeinic urechea, Constandache putu să audă chiar și unele cuvinte complect articulate, distonînd mult cu superba lui dispoziție sufletească, scăpate printre dinți, desigur, și atît de comprimate că păreau scrîșnete. Atît de comprimate că expresia „lichea”, urmată aproape îndată de cuvîntul „derbedeu”, rostite ceva mai tare și, deci, trebuind neapărat atunci să întîlnească obrazul ajutorului, s-ar fi spart cu zgomot de mare explozie.

Constandache ocoli abil fatalitatea, privind, cu un surîs straniu, cum urechiușele fine ale doamnei Rărunc tremurau ușor, adulmecînd neliniștea din aer și cum buzele i se încondeiaseră într-un zîmbet imprecis, pe cînd, pe sub pleoapele plecate de-a lungul genelor grele, păreau că se scurg repezi lumini rîzătoare.

El începu să vorbească deodată politică și întorsătura neașteptată a limbuției lui smulse feței împurpurate un suspin de plăcere parcă; pleoapele deschise larg căutară mulțumitoare la dînsul, în vreme ce figura inginerului se înnegura cu desăvîrșire. Un colț al gurei i se lăsă în jos și el declară lui Constandache că nu se pricepe la nimic și că în politică e tot așa de slab ca și în ingineria în care se bagă așa, razna. Dacă o fi tot așa la judecătorie…

Spre marea mirare a comesenilor, în loc să se supere, Constandache mărturisi că „geometrul” poate să aibe dreptate. Căci tot la fel i-a mai strigat deunăzi și un prieten comun — numele nu se spune — care îi demonstra cu „mare lux de amănunte” că înainte de scuar piața înclina spre Olt, cum era și normal; pe cînd acuma înclină spre centrul orașului, pe care, la întîia ploaie, o să-l prefacă într-o băltoacă murdară. Întrucît îl privește. Constandache a combătut cu toată tăria o astfel de presupunere absurdă. Însă dacă și inginerul confirmă, se prea poate să fie adevărat că n-are habar și că se amestecă halandala în chestiuni care nu-l privesc și pentru care, dealtminteri, nu are nici o pregătire, o recunoaște singur.

Toți ochii se îndreptară atunci spre grădina desfundată și toate fețele zîmbiră. Numai ochii domnului inginer rămaseră întîi nemișcați, apoi se întoarseră și ei, greoi, atingînd în treacăt cu disprețul lor pe calomniator; cînd dădură însă de grădină, se căscară deodată brusc, de parcă i-ar fi înfipt cineva pe neașteptate un pumnal în grumaz. Rîsul general, care izbucni îndată atunci, îi aduse însă repede la dimensiunile normale.

— Prietenul dumitale e un tîmpit, asigură el, în graiul lui vulgar, pe judecător, atît de tare, că la mesele vecine se făcu tăcere, iar chelnerul, care trecea cu un rînd de halbe, se opri încremenit. Nu vedeți că lucrările sunt neterminate?

Într-adevăr, de a doua zi lucrările parcă începură din nou. așa fu răscolit tot ce se făcuse pînă acum. Lucru curios, însă, cu cît săpăturile înaintau, cu atît piața se înclina și mai mult la deal. Opinia publică era vădit contrariată de neașteptatul rezultat, dar domnul inginer, în cele din urmă, deveni furios.

— Ce vă amestecați unde nu vă fierbe oala?… las’ că am să aranjez eu pe palavragiul ăla..

— Ba ne cam fierbe, gemu din greu domnul primar, regretînd că n-a început pe cont propriu lucrările și după priceperea personală.

— Am ordonanțat pînă acum patru sute de mii…

Domnul Rărunc a asudat încă mult și bine sub pălăria de paie cît o roată de plug; în cele din urmă, însă, tot a izbutit să aplece grădina spre Olt. E drept, limbile subțiri tot mai țăcăneau în clopotul gurilor de cumetre că schimbarea clinului este o iluzie, că terenul slăbit de atîta săpătură o să se lase de la sine spre centru, că e chiar cu putință ca rondurile să crape la secetă, sau chiar să se năruiască de tot, că… dar cîte de toate, fără nici cea mai mică legătură cu adevărata inginerie, nu circulau pe seama bietului scuar! însă domnul inginer nici nu vrea să mai audă:

— Se vede și cu ochii, frate, nici nu mai e nevoie de calcul și de măsurătoare…

Și liniștit despre partea asta, domnia-sa rîdea cu voie bună de temerile primarului și părea că nu-i pasă de bîrfelile nepricepuților.

Căci alți nouri întunecau acum seninul domnului inginer. Doamna Rărunc pornise mai de mult la rude, la București, și chiar a doua zi după plecare, hai și ajutorul după dînsa. Iar peste cîteva zile, iată-i se întorc împreună, în același tren și-n același compartiment.

Și orașul urla. Nimeni n-a îndrăznit, desigur, să aducă vorba despre asta, în fața domnului inginer, dar orașul urla. Rărunc auzea zvonul huietului țiuindu-i în urechi: și-l auzea atît de într-adevăr și atât de încontinuu, că i se păreau urechile fantastic de învoalte, ca doi ghioci de mare.

Înalt și bleg sub căldura moleșitoare a după-amiezii de iulie, proptit în picioarele-i groase, pe măhuia de unde conducea munca grădinei, domnul inginer nu mai putea gîndi la altceva. Afurisite urechi!

„Adică nu s-au întilnit ei la București 7 Haida de! Asta s-o creadă ea!”

,,Ea”, adică doamna Rărunc, care-i jura tocmai contrariul. Dar în tren, împreună și-n același compartiment, pe linia asta pustie!

„Dar lumea asta crezi că e proastă, madam!… Dar avansurile ce ți le făcea neisprăvitul ăla și la care nu-i tăiai scurt… Dar acum… pardon, că mi-am adus aminte… mă rog. că să vedem că într-adevăr n-a fost, asta e… să i-o tai scurt, la prima ocazie. Asta e! Ne-am înțăles cred…”

Pe marginele pieței, din străzile lăturalnice apăreau rarii umblători ai după-amiezei. Domnul inginer, cu ochii țintă în vîrtejul unui noruleț de gîngănii, asculta un sunet lung, născîndu-se de astă dată chiar în urechii lui ca țipătul slab al unei bășici de bîlci ce se dezumflă. Gîngăniile pieriră brusc, dar, în văzduhul de cuptor, păreau că se dau acum de-a tumba chiar moleculele aerului. Fierbea totul și tremura; chiar și grădina, cu roabele, hîrlețele și lucrătorii ei, de parcă ar fi fost bucăți în fundul unui imens cazan de ciorbă.

Domnului inginer i se părea că el însuși a început să joace. O sete amarnică îi uscase cerul gurei: întoarse ochii spre cafenea și văzu cîțiva răzleți, cu picioarele întinse pe cîte trei scaune și unii chiar dezbrăcați de haină.

Sorbeau alene, la umbră, halbele reci și pahare lungi de sirop. Piața tocmai începea să se populeze. Domnul inginer se urni agale din vîrful măgurei.

Pășea domol, dar, cînd vroi să ocolească o tabără de roabe, se opri: de pe strada din deal, apăruse nevastă-sa. Bun. o s-o trateze și pe ea cu un țap! Dar asta ce-o mai fi? Un efect al aerului provocator de miragii? De unde a ieșit numaidecît Constandache? Din primărie, din prăvălia vecină, din pămînt? Dar ăsta e dracu gol!

Și uite ce întins se îndreaptă spre doamna Rărunc î

„Domnule, parcă-ar fi nevastă-sa. Uite ce sigur, ce rîzător. ce îndrăzneț, cu brațele forfota, de parcă s-o cuprindă î Ei bine, dar asta trebuie să, să… să… A… învoiala!… Ea trebuie să i-o taie scurt, cum a fost învoiala! S-o vedem…”

Și el îndepărtă și mai mult unul de altul cei doi butuci acoperiți cu bocanci, jambiere și piele de drac, parcă să se așeze mai bine, pentru a legumi în voie satisfacția pe care trebuia să i-o dea nevastă-sa.

„…Să vedem, cam ce-ar putea să facă?… O întoarcere cu spatele ar fi cea mai nimerită… Cum, de-o pildă, el vine așa… ea…”

Dar deodată gîndul domnului inginer se poticni brusc, ca de-o piedică neașteptată. „Uite-o c-a stat! Ea! Nu el! Și-i întinde mîinile! Ea! Nu el! Și el i le sărută! Una după alta! Pe-a doua de două ori, de trei, de pa… E… dar asta… aaaa… Întrece…”

Butucii se urniră și porniră, hotărîți și greoi. „Dar ce? Lașul fuge… Poltronul… iată, i-o mai sărută o dată, de două…”

Doamna Rărunc s-a despărțit de celălalt și s-apropie de domnul inginer, care înjură necăjit de-atîtea întortocheturi cîte mai are și grădina asta și atîtea roabe și hîrlețe cîte-i stau în drum! Și cu ce seninătate înaintează spre dînsul!

Rărunc clocotește ca atmosfera din juru-i. Urechile îi vîjie ca două scoici năprasnice: el simte că la berărie se rîde. Poftim! Iată un hohot triumfal care primește pe Constandache.

— Dar bine, nerușinato, nu ți-am spus s-o tai…

Vorbește roșu și-ndesat. Și se oprește repede nemaigăsind cuvinte. De furie și-n lipsă de elocință, degetele scurte și groase i se agită nervos și încontinuu, ca două echinoderme înstelate. Din ochi îi țîșnesc roiuri de mînii. Ar vrea să urle tare, dar se face de rîs.

— Nu pot, nu pot! se dezvinovățește doamna Rărunc.

— Ce spui? gemu sfîrșit domnul inginer.

— Cum să-i zic așa, tam-nesam; asta e datoria dumitale de bărbat!

Atît. Degeaba doamna Rărunc a mai adăugat: „Dacă dumneata, ca soț, n-ai curajul…” Rărunc s-a învîrtit pe loc, enorm, ca un fus de motor și butucii s-au pus iarăși în mișcare, mecanic, măsurînd spații largi, egale, amenințător de egale. Deasupra mașinei acesteia, întărîtate și fierbînd de otrăvuri, capul rotund părea gata să plesnească sub presiunea turbărei. Se umflase atît de puternic, sub arșița ucigătoare, că sudoarea îi izvora din obrajii largi ca dintr-un smîrc; cu ochii sticloși și fixați spre același punct, către care se îndrepta galben și redutabil, părea un cap de cadavru gros, în descompunere: un strigoi mergînd să se răzbune. Nu lipsea nici alaiul musculițelor care descriau în juru-i elipse, parabole și iperbole, ca într-un complicat sistem cosmic, în mișcare eternă. Căci, în nerăbdarea mîniei, era o veșnicie și un infinit pînă la punctul acela atrăgător din mijlocul meselor cafenelei, către care se rostogolea cu cortegiul de musculițe, atrase de unsoare.

Cu cît îl vedea mai rîzător, cu atît ochii îi orbeau de durere și de apoplexie. Gîfîia năprasnic și cînd să pună piciorul pe estrada de ciment din fața localului, un val de sînge îi acoperi vederile. Se rezemă într-o mînă de masa cea mai apropiată. Cînd ochii i se limpeziră, Constandache dispăruse.

Consumatorii îl priveau neliniștiți.

— Dar ce-i, nene inginerule?

El bîigui drept răspuns silabe desperecheate: în gindul lui bolboroseala avea totuși sens:

,,A intrat în cafenea… n-are pe unde să iese…”

Și vru îndată s-o ia după dînsul. Dar își dădu seama că celălalt putea ieși pe-alături, prin gang. Prin urmare, cel mai bun lucru e să aștepte aci… Și se așeză pe-un scaun, cu spatele spre grădină; acum și ușa și intrarea gangului erau sub privirile lui, întunecate de cele mai crîncene hotărîri.

— Începe acum spuse cineva.

— Ne potopește, adaugă un altul.

Domnul Rărunc își făcea acum vînt cu batista, de zăpuc, și gonea inconștient musculițele, care se apropiau veninoase, lipindu-și piciorușele în sudoarea cleioasă. Clocotind de furie și îndîrjire, el nu simțise în spate-i acel stîlp uriaș de nor care se înălțase deodată din dosul primăriei, ca un bot de dirijabil, planînd mîndru și înfricoșetor, și acum se desfăcea ca un sul în scutece negre-alburii, înfășurînd toată bolta dinspre miazănoapte și răsărit. Licurici fantastici scînteiau în trențele alergătoare și un huruit sinistru se făcea tot mai auzit, în vreme ce o suflare șuierătoare începuse să curgă ca un rîu de răcoare, de după case, pe uliți, la vale.

— E piatră, ne-a prăpădit! asigură o voce destul de încet, dar destul de lămurit, în tăcerea respectuoasă ce se lăsase.

Se stîrneau acum vîrtejuri de praf ca zburdălniciile nevăzuților copii de nimfe, precedînd tumultuosul cortegiu de elemente dezlănțuite ce se apropia. Cuțite frînte de lumină violetă străpungeau zarea în toate părțile și huruitul carelor cerești te făcea să le închipui pe-un pod de bîrne săritoare, suspendat în nevăzut. Cu un țipăt unanim de spaimă, legiunile de ciori ale coperișului primăriei se lăsară îngrozite spre miazăzi. Apoi, deodată, tună atît de puternic, că sări și domnul inginer din gîndurile lui. Estrada se golise, chelnării ridicau grăbiți fețele de mese, consumatorii ajunseseră în ușile deschise la părete, cu țapii, goi pe jumătate, în mînă, cu ochii magnetizați de grozăvia priveliștei.

Domnul inginer privi în urmă și se sperie. Dintr-un bloc enorm de catran, despicat de fulgere, curgeau șuroaie groase de fumărăi alburii; apoi totul se coperi brusc, într-o mantie de-o culoare atît de rară, că ochii tuturor clipiră amețiți de frumusețe, și-n aceeași secundă trăsnetul asurzi tot cerul și pămîntul încurcat de mese, domnul Rărunc abia ajunse la ușa larg deschisă, din care grămada privitorilor dispăruse ca la un semn. Dar se întorceau unul cîte unul, făcîndu-și cruce. Însuși domnul Rărunc, ajuns la adăpost, făcu trei cruci mari, bolborosind ceva. Își văzu atunci grădina lui („grădina mea” cum îi zicea în pofida clevetitorilor) golită de lucrători, cu uneltele și roabele părăsite alandala, într-o apoteoză violacee. În priveliștea din alte lumi, copacii bătrîni, cruțați de planurile sale matematice, precum și copăceii înfipți de dînsul, toate plantațiile mici și mari se zbuciumau sălbatec, răsucindu-se în loc, parcă să se smulgă din rădăcină, s-o ia înnebunite pe drum în fruntea alaiului de urgii din urmă. Un nou trăsnet zguduitor mai lăsă o clipă părerea unui imens incendiu liliachiu, cu limbi de flăcăii țîșnind prin crăpăturile catranului de deasupra și ploaia se porni găleți. Boabe mari de grindină acoperiră totul în două minute, ca de-un strat de zăpadă, apoi zăpada se duse și numai apa rămase să alerge de colo pînă colo, zănatec, în șuvoaie groase, murdare, răscolită parcă de-un tîrn uriaș.

Mîini, parcă smulse din umeri, înaintau zvîicnind și gesticulînd furios spre domnul inginer, îngrămădit într-un colț al cafenelei.

— M-ai ucis, m-ai omorît de tot, se tînguia, din dosul lor, domnul primar.

— O jumătate de milion aruncat pe gîrlă! strigă răsunător un membru marcant al opoziției.

— Cu neputință de ieșit… apa abia scade..?

— S-a scurs toată încoace…

— Grădina s-a prăbușit!

Exagerarea creștea odată cu indignarea. Domnul inginer înțălegea că totul nu-i adevărat decît pe jumătate. Dacă n-ar fi fost nemernicul de ajutor, cu prevestirile lui neghioabe, lumea ar fi găsit foarte natural ca furtuna si facă atîtea pozne.

— Îmi dați voie, îmi dați voie… Încerca să lămurească Rărunc.

— Nu mai poate nimeni să se apropie de cafenea, urla cafegiul. Scarul ăsta mi-a mîncat toată averea. Luță, Luță, începu apoi să țipe deodată, spre chelnerul cu un singur ochi, care aprindea lămpile în fund, deasupra bufetelor orizontale, cu geamurile căscate la diferite înălțimi.

— Vinee, răspunse prompt Luță, fără să se urnească, înjurînd chibriturile, care nu mai luau foc pe cutia umezită.

— Luță, pune o scîndură deasupra băltoacei… Spirille, Mache, unde s-au băgat netrebnicii ăștia?!

Domnul inginer își încerca vocea pe tonuri cînd mal joase, cînd mai ridicate, pentru a stăpîni tumultul. Dar era în zadar. Fețele și mai sălbatece în umbra puțin gonită de lămpile cu petrol, ce-ncununau bufetul într-o ghirlandă sărăcăcioasă, se apropiau înăcrite și fioroase:

— Unde-ai vîrît atîția bani?…

— A fost în înțelegere cu primarul.

— Luță, scîndurile de la nr. 8… de la pat, dobitocule…

— Auzi ce-mi strigă, domnule?… Ai fost în înțelegere cu mine, hai?

— Luță… ia uite cum se uită, boul…

— Conturile, conturile, să se verifice tot…

— Auzi, domnule, mugea domnul primar, care răzbise pînă la Rărunc și acum se vîra într-însul. Auzi ce-mi strigă, cum că eu… și nu imbecilitatea dumitale…

Și-n furia lui nestăpînită, domnul primar apucase pe domnul inginer de gulerul hainei și încerca zadarnic să-l zguduie.

— Ha, ha… se răfuiesc hoții…

Aproape înăbușit de această grămadă, ferindu-și ochii de vîrful bastoanelor, domnul inginer își pierdu răbdarea.

— E, da ascultați odată! tună el așa de puternic din pieptu-i uriaș, că întreaga grămadă, cu domnul primar cu tot, se azvîrli înapoi din aceeași mișcare. Nu mă scoateți din sărite… mai răcni el, strîngîndu-și pumnii vînjoși.

Dar îi răspunse numaidecît un potop de strigăte și injurii:

— A, ha, amenință…

— Un’ te trezești, mă, aci, veneticule?…

— Tîlharule!

— Ne-ai furat avutul…

— Dă-i la cap…

Cu toată. rezistența celor din față, care priveau cu respect uriașele brațe ale inginerului întărîtat, cei din fund împingeau cu atîta putere că toată ceata amenința să se prăvale dintr-un moment într-altul peste dînsul. Bastoanele se agitau vehement pe deasupra capetelor, unul mai lungan amenința cu o halbă goală, iar alții, nevăzuți, strigau, împingînd: „Înainte, înainte!…”

Domnul inginer înțălese că nu e d-a glumă. Cu toată puterea lui, atîți nebuni nu erau de răzbit. Și mai aveau și bastoane!

Încercă s-o ia pe altă strună, răcnind totuși, ca să fie auzit:

— Da ce v-a găsit, fraților…

Această milogeală îndîrji de tot mulțimea. Atunci hotărî să se apere, fie ce-o fi! Însă ochii i se împăienjeniră și amintirea Fifiței, fetița lui de doi ani, îl lovi cea dintîi în cap, luînd-o înaintea bastoanelor amenințătoare.

Fu numai o scurtă șovăială. Căci îndată apoi, chipul copilei îi suflă parcă, în frunte, curaj; deschise larg ochii și-și rotunji pumnii: mușchii se strînseră de la sine, umflîndu-i piepții hainei.

Și cu toate astea, tot îi mai rămînea puțină teamă în priviri. Erau mulți ai dracului… În orice caz, pentru că întîrziau încă să se repeadă, își făcu puțin socotelile: o să mănînce o bătaie zdravănă și atît. Grăsimea o să-l ferească de lovituri prea usturătoare. Însă vai de tine, Constandache, gemu el în gîtlej, văzînd capul ajutorului apărînd ca viezurile, în dosul grămezii zburlite și agitate.

Constandache, cocoțat pe-o masă, începu să răcnească și să dea din mîini:

— Vă somez în numele legei… Asta e sălbătecie… La o parte… Comisar, fă o listă de toți…

„Listă” fu cuvîntul miraculos. Rîndurile se slăbiră. Cei din urmă începură s-o zbughească, unul după altul; vreo doi făcură pe curioșii întrebînd pe comisar care își și muiase creionul în gură.

— Dar ce s-a întîmplat, frate?

Ușurați de presiune, cei din față dădură înapoi. Primarul chiar își pierdu puțin echilibrul.

Muiat în lumina galbenă-pămîntie a lămpilor aprinse acum pe tejghea, pe poliți, pe rafturi, Constandache lămurea mulțimei năucite că săvîrșea un fapt ilegal.

Rărunc rămăsese cu gura căscată; el nu-și credea nici ochilor, nici mai ales urechilor. Nici nu știa ce să gîndească.

De pe masă, Constandache scoborî pe scaun, pentru a mai lua o dată cuvîntul:

— Și pe urmă n-aveți dreptate deloc. Ce-aveți cu omul? De unde știți dumneavoastră c-a greșit? Ce vă amestecați unde nu vă pricepeți? Dînsul e inginer…

— Conductor, întrerupse unul.

— Nu știi dumneata ce-i aia! E inginer și dumneavoastră n-aveți nici în clin nici în mînecă (ați înțeles?) cu dînsul… Aș vrea să vă văd în locu-i… Apoi scoborî pe podea: Scuarul e nu se poate mai bine construit. Pe unde am umblat, eu n-am mai văzut unul la fel.

Rărunc asculta încremenit: să fi înnebunit judecătorul?… nu părea deloc… să fi vorbit cu un înțăles pentru el și cu alt înțăles pentru lumea cealaltă, cum îi e obiceiul?… iar nu se arăta să fie… Hm, nu mai înțelegea nimic, dar absolut nimic… Sau mai bine, parcă începea să înțeleagă ceva… dar puțin, căci n-apuca să se-nfiripe și zbura…

Numai cînd ajutorul începu cu laudele, un gînd ascuțit și statornic i se înfipse în cuget.

„Astea-s pentru…”

Și deodată îngălbeni:

„Astea-s de la București… asta-i răsplata…”

Dar ajutorul se aprinsese:

— …grădina este meșteșugit înclinată încoace, pentru ca apele, negăsindu-și scurgerea lor normală, să…

— Să ne înece…

— …să rămînă mai multă vreme, vreau să zic, să se evaporeze mai pe îndelete… să păstreze încontinuu umezeala, pentru ca plantațiile, domnilor, să aibe umezeala necesară mai multă vreme…

Se auzi un murmur, parcă de destindere, printre ascultători. Cineva, numai, obiectă: „Dar noi prin noroi o să ne plimbăm seara?” Însă ajutorul nu-i răspunse, iar ceilalți socotiră atunci lucrul prea neînsemnat ca să-i dea vreo luare-aminte. Numai Rărunc, orbit de furia ce-o răscolise și mai mult această stranie intervenție, fu gata să strige:,,Foarte bine a zis!” Dar furia crescu fără margini cînd își dădu de tot seama că nu poate face altceva decît să tacă.

— …aș putea, prin urmare, spune că această concepție a domnului Rărunc, departe, departe de a fi greșită, dar e de-o îndrăzneală uimitoare, de-o originalitate…

Începură aprobările. Însă în trupul domnului inginer, dîrzenia care sta înfiptă ca un jalon se frînsese și continua să se frîngă înainte, ca un biet covrag de porumb pe care acest netrebnic îl prefăcea în bucăți tot mai mărunte, ca să-l arunce vitelor din juru-i, nutreț ieftin pentru glumele și batjocorile lor viitoare.

— …cît privește inundația din fața cafenelei…

Aci domnul ajutor se înecă puțin; ascultătorii întinseră gîturile. Însuși Rărunc, fără să vrea, își ciuli și mai mult urechile:

— Cît privește inundația, lucrările sunt încă nesfîrșite. Dar potrivit planului său… măi ales în urma acestei experiențe, un dig, de-a lungul gardului de vest…

„…s-a terminat… a avut-o, ticălosul…”

— …un dig mic, domnilor, sau nu, și mai bine, un șanț mai adînc, cu ramificații spre centrul și celelalte laturi ale grădinei, ramificație de canaluri, domnilor, cu podețe mici, canaluri de irigație, care să absoarbă toată apa de ploaie, ca-n Olanda, ba nu, ca-n… În Sicilia sau nu… adică da, în Sicilia, Sardinia și Corsica… și care va încununa opera măreață a domnului Rărunc, căruia trebuie, nu insultele, dar laudele admirației noastre să-i aducem…

O clipă, în mintea înecată în neguri a domnului Rărunc se lumină: ideea era într-adevăr ingenioasă și-n orice caz punea odată un capăt păcătoasei ăsteia de grădini, pe care n-o mai nimerea cu dat năibei. Aplauzele izbucniră din toate părțile și mîini întinse, zeci de mîini întinse, mîini de prietenie, de frăție, de dragoste călduroasă, îi strîngeau mîna lui, pe care o lăsa moale în voia acestei mulțimi, gata, cu cîteva minute înainte, să-l sfîșie.

Lui Rărunc îi venea să plîngă. Un refren îndărătnic îi cînta necontenit în adîncul urechilor, ca o musculiță rătăcită acolo și zbătîndu-se cu moartea:

„A avut-o… a avut-o…”

În fața lui se înălța acum statura firavă și nervoasă a ajutorului. Figura-i rîdea ca de obicei de triumf și șiretenie. Iar în ochii verzi și clipitori, Rărunc ceti lămurit:

„Vezi, babacule, cum știu să răsplătesc. Și te mai superi…”

— Bere, bere, să vie bere, strigară cîțiva emoționați. Iar altul zbieră, în zeflemea: Șampanie!

Ochii i se umeziră cînd mîna fu scuturată de a lui Constandache. Dar, deodată, o roșeață vie îi aprinse obrajii, căci ochii ajutorului păreau că spun acum: „Avea niște sîni madam Rărunc..! și niște șolduri…” Și imaginea doamnei Rărunc, goală dinaintea acestui slăbănog la fel de gol, îi clăti deodată mintea din loc. Un fior îl străbătu pe de-a-ntregul ca o energică scuturătură electrică.

Mîna i se ridică greoaie și două palme pocniră, ca două dopuri de șampanie, în tăcerea solemnă ce se lăsase.