Scutul Minervei/XVIII

 

TE-AM regăsit, de mintea-mi cu-atâta mai aproape
Cu cât credeam, Ascunso, mai mult că te-am pierdut.
Erai aici, în suflet. Profilul cunoscut
Mă lumina cu umbra lăsatelor pleoape.

Cum am putut să-ți caut pe cer, pe câmp, pe ape,
Neperitoarea urmă, când trebuia tăcut
Doar să m’aplec în mine puțin, să-ți fi văzut
Înalta strălucire ce’n lume nu încape.

Te-am regăsit aceeași de ieri, de totdeauna,
Cu chip de muritoare și gând nemuritor.
Ce laudă mai sfântă să născocească struna?

Și-acum când știu că viersul din suflet nu-mi mai pleacă
Și’n albia lui cântă curatul său isvor
Pe veci de-acuma poate și lira mea să tacă.