Seara (Lamartine)

 

Seara aduce lina tăcere;
Pe pustii stânce eu așezat
Iau după urmă al nopții car
Ce-n aburosul senin pășește.

Venus se nalță pe orizon,
Și la picioare-mi steaua-amoroasă
Cu-a sa lumină misterioasă
Argintuiește verdele șes.

Prin deasa frunză acestor arburi
Auz zefirul încet șoptind
Lângă morminte ast sunet simt
Parcă ar trece zburând o umbră.

Dar totodată scapă din cer
Senină rază din steaua nopții,
Și pe tăcuta-mi frunte-ndreptată
Lin se revarsă peste-ai mei ochi.

Dulce lucire d-un glob de flăcări!
Rază mult dragă! ce mă voiești?
Vii oare-n sânu-mi cel obosit
S-aduci lumina într-al meu suflet?

Sfințita taină acestor lumi
Te cobori oare ca să-mi descoperi,
Taină ascunsă l-această sferă
În care ziua te-așteaptă mult?

O-nțelepciune neînțeleasă
Te îndreptează la ticăloși?
Ce! vii tu noaptea a-i lumina
Ca dulcea rază unei nădejde?

Vremea ce vine ai ca să spui
Inimii triste ce-n veci te cheamă?
Rază mult sfântă, ești aurora
Acelei zile ce n-are-apus?

Inima-mi toată se-nflăcărează
L-a ta lucire, și mă strămut,
M-aflu cu-aceia ce nu mai sunt...
Dulce lumină, ești al lor suflet?

Tot așa poate că se strecor
Ș-aceste umbre mult fericite;
Mă simt aproape că sunt de ele,
D-ale lor chipuri înfășurat!

Ah! voi de sunteți, umbre mult sfinte,
Aci-n tăcere, vă rog veniți;
Cum sunt de zgomot eu depărtat,
Fiți împreună cu-a mele visuri.

Dragostea, pacea voi revărsați
În sân, în pieptu-mi ce-abia răsuflă,
Ca roua nopții care se lasă
Și domolește al zilei foc.

Veniți!... Dar aburi, o ceață groasă
Pe cer se nalță numaidecât
Și peste dulcea-mi rază se-ntind,
Piere, și-ndată se-ntunecează.