Semitismul (1902)

 

Iacov, așa știm cu toțiĭ de când eram copiĭ, a plecat cu tótă casa luĭ din Canaan și s’a așezat în Egipet, unde Iosif, cel maĭ iubit dintre fecioriĭ luĭ, era atotputernic la curtea Hicsoșilor.

Urmașiĭ luĭ aŭ rĕmas apoĭ în Egipet timp de maĭ multe secole și s’aŭ sporit aicĭ, în cât, pe timpul lui Moise eraŭ 40,000 de familiĭ.

Leagănul poporului evreiesc nu e dar în Canaan, de unde a plecat o familie, ci în Egipet, de unde Moise a ieșit cu 40,000 de familiĭ.

Iară Iosephus, contimporanul Impĕratuluĭ Vespasian, evreu și el și apărător al connaționalilor sĕĭ alungațĭ din Canaan, ne spune în “Antiquitatum judaicarum libri XX,” că străbuniĭ sĕĭ nu aŭ plecat, cu aŭ fost alungațĭ din Egipet.

Deși patria lor adevărată era Egipetul, deși sute de anĭ de’a ręndul trăiseră împreună cu ceĭ-lalți Egiptenĭ, în mijlocul cărora le-a mers bine, căcĭ alt-fel nu s’ar fi sporit, eĭ n’aŭ fost în stare să se potrivească la fire și la apucătirĭ cu compatrioțiĭ lor, aŭ rĕmas un element de disordine socială, în cât pacea și buna rĕnduială, numaĭ prin alungarea lor a putut să fie restabilită.

Chiar începutul viețiĭ naționale a Evreilor trebue să lase în mintea ómenilor cu judecată convingerea, că eĭ sunt un neam de ómenĭ, care nu sunt în stare să trăiască în pace și bună înțelegere.

Urmărind îndelungata viață a poporului evreiesc, în deosebitele fase ale desfășurăriĭ eĭ, ne întărim din ce în ce mai mult convingerea acésta.

După-ce s’aŭ stabilit în Canaan, deși stăpânĭ în noua lor țară, eĭ n’aŭ fost în stare să întemeieze o viață comună, ci aŭ trăit despărțițĭ după semințiĭ, care se hărțuiau fără de curmare între ele. Abia după douĕ sute de anĭ, în fața unuĭ puternic dușman, eĭ s’aŭ unit sub o singură căpetenie, dar unirea acésta e și ea de scurtă durată, căcĭ după mórtea luĭ Solomon ĭar se desbină.

De aicĭ înainte “pămęntul făgăduinței” e un cuibar de desordine socială, în care nicĭ Asirieniĭ și nicĭ Babiloneniĭ, nicĭ Perșiĭ și Macedoneniĭ, nicĭ Seleuciziĭ și Ptolemeiĭ nu pot să restabiléscă pacea și buna rînduială.

Ast-fel Romaniĭ, care făcéŭ poliția pe cóstele Mariĭ mediterane, ajung la convingerea, că numaĭ alungându-ĭ și din acéstă, a doua patrie a lor, pot să restabiléscă pacea și buna ręnduială.

Sunt aprópe douĕ miĭ de anĭ de atuncĭ. Evreiĭ aŭ fost risipițĭ cam pe timpul când coloniștiĭ romanĭ, străbuniĭ noștri, s’aŭ așezat în Dacia. Pe când însă noĭ am stat strânși la un loc și am apărat în luptă necurmată cu dușmanĭ maĭ puternicĭ de cât noĭ, vetrele părintescĭ, Evreiĭ și-aŭ petrecut viața risipițĭ și împinșĭ mereŭ de icĭ până colo ca nisce ómenĭ urgisițĭ, pentru care nicăierĭ pe fața pămęntuluĭ nu e loc de adăpost statornic.

Nu e în Europa apuseană nicĭ un popor, care nu i-a alungat vre-o dată, și nu e în lume nicĭ un popor, care vrea azĭ să-ĭ priméscă în mijlocul sĕŭ.

Un proverb german zice: "Haust du meinen Iuden, so hau ich den Deinen”; dacă daĭ tu în Evreul meŭ, daŭ și eŭ în al tĕŭ; azĭ se póte zice: “Dacă daĭ tu în Evreul tĕŭ, daŭ și eŭ în al meŭ.” Chiar aceia, carĭ îĭ apără pe Evreĭ, îĭ apără numaĭ pentru-că nu cum-va, alungați de alțiĭ, să vie la dênșiĭ.

De ce óre Evreiĭ le-aŭ fost tot-d’auna și le sunt și astă-zĭ tuturor atât de nesuferițĭ?

Pentru că în eĭ lipsesce ceea-ce pe om îl ridică maĭ pre sus de animale și-l face om în puterea cuvîntuluĭ.

Noĭ, ómeniĭ adevărațĭ, suntem determinațĭ în faptele nóstre maĭ mult de compătimire de cât de egoism. De óre-ce bucuria ivită în inima unuia ne înveselesce pe toțĭ și toțĭ suntem atinșĭ de durerea orĭ și căruia, numaĭ împreună putem să găsim mângâierea vietiĭ. In Evreŭ lipsesce acest simțimînt comun. Pe când eŭ, omul adevĕrat, mĕ înduioșez, când îl vĕd pe Evreŭ sbătându-se în mizerie și sunt pornit a căuta mijlóce pentru alinarea suferințelor luĭ, Evreul se bucură când mĕ vede în strîmtóre și e pornoit a căuta mijlóce, ca să tragă folos din nevoile, cu carĭ mĕ lupt.

Așa a fost Evreul în Egipet, așa în timpul viețuiriĭ luĭ în Canaan, așa a rĕmas și după ce a fost alungat și din acéstă a doua patrie a luĭ și așa e și astă-zi.

La acéstă lipsă de simțămęnt comun ne gândim cu toțiĭ când vorbim despre semitism și zicem, că Evreiĭ sunt un element disolvant. Osîndițĭ prin insuficiența constituțiuniĭ lor organice a nu putea să întemeieze eĭ înși-șĭ, prin sine o societate trainică, eĭ nu se mărginesc a stărui cu îndărătnicie în apucăturile lor egoiste, ci profită de tóte împrejurările și se vîră pretutindenĭ, ca să-șĭ propage felul de a fi și de a vedea, decĭ să semitiseze și societatea, în mijlocul căreea trăiesc.

Trebue orĭ nu să combatem acéstă înrîurire destructivă a Evreilor?

Atât suntem de semitisațĭ, în cât numaĭ fórte puținĭ dintre noĭ se maĭ îmbărbătéză să dee un rĕspuns hotărît la întrebarea acésta. E par’că te degradezĭ tu însuțĭ pe tine, dacă mărturiseștĭ adevĕrul, și pe când Evreiĭ sunt de o obrăsnicie, de care numaĭ eĭ sunt capabilĭ, noĭ nu suntem în stare să înfrînăm pe aceĭa dintre noĭ, care fac causă comună cu dânșiĭ și propagă semitismul fără de sfială.

Unde are să ne ducă slăbiciunea acésta!?

Fără îndoială nu la deslegarea, pe care o vor ceĭ ce combat semitismul.