Serenadă (Pavelescu, 2)

 

Pantum (Cristian Cherfils)

Privighetorile pădurii se zbenguiesc prin frunzătură,
Clipesc miimile de stele p-un cer senin și liniștit,
E mult mai rece al tău suflet chiar decât marmura cea sură,
Tu nu mai vei iubi atâta, fiindcă iubind ai suferit,

Sclipesc miimile de stele p-un cer senin și liniștit,
Se iau cu aștrii vii la-ntreacăt fosforescenții viermișori,
Tu nu mai vei iubi atâta, fiindcă iubind ai suferit.
Vai! cerul e făcut să fie când de lumină, când de nori.

Se iau cu aștrii vii la-ntreacăt fosforescenții viermișori;
Întoarnă firea-nduioșată un cor divin d-un farmec rar,
Vai! cerul e făcut să fie când de lumină, când de nori,
Și se iubește și se plânge, iar celelalte-s în zadar.

Întoarnă firea-nduioșată un cor divin d-un farmec rar;
Și tot vibrează, iar ecoul răpește marmura cea sură,
Și se iubește și se plânge, iar celelalte-s în zadar!
Privighetorile pădurii se zbenguiesc prin frunzătură.

1892 februarie