Serile la Urlați

 

În sala albă, ’ntinși pe canapele
Gustăm dulceața liniștii divine
Gonind răcoarea serilor senine
Cu fumul de țigări și de cafele.

Un freamăt îndoit de mandoline,
Un cor de note slabe, ușurele
Se perde în suspinele mai grele
A pianului pornit de mini virgine,

E pace sfântă, ’n juru-mi, serenate,
Odae albă, gânduri aripate
Se leagă toate ’n dulce armonie,

Lungit pe-un jilț întreb a mia oară:
«Ce-mi ești viață?» — «Sunt o proz-amară,
«Dar câte-o dată sunt și poezie.»