Sfânta Filofteia
| Sfânta Filofteia de Anton Bacalbașa |
Zilele trecute s-a petrecut în orașul nostru un fapt care-njosește veacul în care trăim și asupra căruia nu putem trece cu vederea. Față cu seceta de care sufereau câmpurile s-au adus de la Curtea-de-Argeș așa-numitele moaște ale sfintei Filofteia. Și atunci, popi în haine de carnaval, femei bătrâne și câțiva bine-credincioși creștini au făcut un soi de plimbare în tovărășia moaștelor, la care s-au rugat cu toții să le dea ploaie.
Nu știu câte parale au binevoit să primească moaștele pentru această consultație; dar ceea ce știu este că nu le-a părut rău creștinilor de banii pierduți: moaștele s-au purtat cinstit, și o ploaie abundentă s-a revărsat asupra pământului arendașilor și proprietarilor; ba încă moaștele n-au primit să trateze a forfait[1], ci au dat ploaia cu două ceasuri înainte de a fi scoase la plimbare.
Dacă ar fi vorba aci numai de o superstiție a poporului, pe care onorabilii stăpânitori îl lasă în întuneric, am căuta numai să luminăm pe cei rătăciți și nu ne-am revolta. Dar e la mijloc ceva mai mult, e o șarlatanie ordinară, pe care autoritățile bisericești o joacă pe spinarea nenorociților credincioși.
În adevăr, oricine știe că onorabilul mitropolit n-are decât să se uite la barometru și să-și lanseze moaștele atunci când vede că arată la ploaie. L-aș fi poftit să scoată acum două săptămâni trei camioane de moaște și să vedem dac-ar fi plouat. Jocul e însă periculos. Se știe că adeseori barometrul face farse și că arată la ploaie fără ca să plouă; sfătuim deci pe onorabilii preasfinți să nu se joace cu focul, căci adeseori moaștele au pățit rușinea luându-se numai după barometru.
Dar este un alt mijloc, mai simplu și mai popular, de a cunoaște dacă are să plouă sau nu. Mitropolia n-are decât să-și procure – dacă n-o fi și având – un cazan cu apă, în care să bage un brotăcel, iar din cazan să se-nalțe în sus o trestie. Când vremea va fi a ploaie, brotăcelul se va sui pe trestie, și atunci... ordin să se scoată moaștele! Lucrul acesta îl cunosc perfect țăranii, care au, în fond, mai multă-ncredere în brotăcelul lor decât în farsorul barometru și-n puțin apetisantele moaște.
Dacă nici mijlocul acesta nu convine, atunci să-și aducă aminte de povestea cu țăranul care a făcut marț pe astronom, încrezându-se în paiele cărate de porc...
Poate însă că toate astea nu sunt de ajuns? Atunci facem cunoscut savanților clericali că-n zilele noastre se poate produce ploaie după voie. N-ai decât să urci pe cineva, pe un Ravachol oarecare, într-un balon încărcat cu dinamită, și, balonul ajungând în nouri, produci descărcătura și ai ploaie, fără să fii nevoit a mai face ziua-n amiaza mare exibiții de acestea, care-ți amintesc fetișismul sălbaticilor.
Prin urmare, ar fi de dorit ca atunci când sunt atâtea mijloace, unele științifice, altele populare, de a se cunoaște cum va sta vremea, să nu se mai dedea nimeni la operații de acestea ridicule, care pălmuiesc știința cu atâta sfruntare și dau atâtea parale – vreo câteva mii de franci – în buzunarul... moaștelor.
Iată ce ne revoltă. E o barbarie care n-are nici măcar scuza sincerității. Se prostește poporul, și se prostește în mod conștient, e o perversitate interesată care nu se poate ierta.
Și, cu prilejul acesta, se creează o altă serie de eresuri. Așa, se spune că unele moaște au uneori capriciul – capriț de moaște! – de a se lăsa greu, așa că nici douăzeci de oameni nu le pot ridica. Iar impresarii acestei comedii inventează atunci tot soiul de motive pentru ca să explice acest zbeg al moaștelor.
Cadrul acestui articol nu ne iartă să ne întindem pe larg asupra explicațiilor de dat acestui fenomen. Pe scurt, însă, iată: e pur și simplu efectul unei halucinații. Cel dintâi care scoate vorba că moaștele s-au lăsat greu e adeseori un șarlatan, care vrea să escrocheze naivitatea celor ce-l înconjoară; uneori e chiar de bună-credință, și se poate întâmpla ca starea de congestie a creierului, hotărâtă de poziția capului, să joace un rol puternic în halucinația aceasta. Ceilalți urmează apoi ușor – sugestia prin grai, contagiunea produce tuturora aceeași părere.
De altfel, s-au văzut multe epidemii de halucinație, și știința ni le-a lăsat neexplicate. În anul 1889 s-a întâmplat în departamentul Dordogne din Franța o epidemie colosală de halucinații: mii de oameni pretindeau că văd pe Maica Domnului prin crăpătura unui zid ruinat, în fundul unui paraclis de aur, luminată de lucirea faclelor. La l885 a fost la Corano o altă epidemie, tot atât de mare. Și n-a trebuit prea multă filozofie ca să se învedereze că ori contagiunea, ori sugestia prin viu grai a zăpăcit toate capetele...
Cu toate astea, autoritățile noastre tolerează specula aceasta scandaloasă asupra minților mărginite, și nici un glas cinstit nu se ridică să lumineze pe nenorociții înșelați, care își încuibă-n cap cele mai sălbatice eresuri și-și cheltuiesc banii pe promenade în compania moaștelor.
Nepăsarea asta la cei ce nu cred și, totuși, nu intervin e o crimă. Cât pentru aceia care cred, aceia sunt în adevăr de plâns. Ei trăiesc în mijlocul civilizației moderne cum ar trăi un figian la Opera Mare din Paris.
Căci credința asta în miracolul moaștelor nu-i măcar o credință metafizică mai modernizată, nu, ci e un fel de fetișism primitiv, care-ți amintește triburile cele mai sălbatice cu obiceiurile lor. Nu-i vorba aci numai de puterea ce se atribuie spiritului, ci de o credință mult mai primitivă că orice proprietate caracteristică a unui agregat este inerentă fiecăreia din părțile integrante. Ce deosebire atunci între civilizații de astăzi, care au licee și universități și între locuitorii insulelor Sandvici, care păstrau oasele picioarelor, ale brațelor, și uneori chiar craniul regilor, cu gândul că aceste moaște le vor sluji de păzitori? Locuitorii din Lifu, din insulele Loyalty, care păstrau o unghie ori un deget de-al șefilor și aduceau ăstor moaște toate ofrandele posibile, dacă ei se bolnăveau, sunt oare mai înapoiați decât ploieștenii din luna lui mai 1892, care se roagă la moaștele sfintei Filofteia să le dea ploaie?
Diferența nu se prea vede.
Dar atunci, pentru ca să fie o urmare logică, desființați liceele, desființați laboratoarele de fizică, desființați institutul meteorologic, și zidiți în locul lor un templu părintelui Omakurn, dătătorul de ploaie, ca sălbaticii din Polinezia; iar în locul profesorilor puneți un Dalai-Lama oarecare.
De altfel, asta ar conveni perfect stăpânitorilor, pentru că ar încuiba mai mult frica în spirite și – cum zice Spencer – frica de cei vii este punctul de plecare al guvernământului politic; frica de morți este punctul de plecare al guvernământului religios.
Aceste explicații trebuia să le dăm. Știm bine că credințele greșite nu se pot scoate dintr-o dată, dar cel puțin nădăjduim că mulți din cei ce nu-și explicau „minunile” moaștelor ne vor fi recunoscători. În tot cazul, dacă ești om cinstit, o speculă odioasă cu conștiințele-ntunecate te revoltă.
- ↑ Conform învoielii (fr.).