Sfântul Andrei

 

Făceți cruci mântuitoare,
Căci e noaptea-ngrozitoare,
Noaptea Sfântului Andrei.

(Alecsandri)

Într-una din zile îmi luai pușca din cui, pușca cea cu noroc, mi-o grijii bine, îmi așezai cele trebuitoare la torbă, apoi zisei să-mi puie șargul la sanie. Deși cam înserase, însă pănă la moșia vecinului meu Neagu, unde se pregătea o vânătoare de cerbi, era numai o fugă de cal și puteam ajunge înainte de noapte. Ion, o slugă veche, pe care o aveam moștenire de la tata, intră atunci în odaie, se scărpină în cap, tuși, își drese glasul după obicei, apoi cu un aer sfiicios îmi zise:

— E cam târziu, cuconașule, de plecat; o să înnoptați pe drum. Nu-i mai bine să vă lăsați pe mâni?

— Auzi vorbă!... Și de ce m-aș teme?... Vremea e liniștită, drumul bun, și șargul iute de picior.

— Așa este, însă mă veți ierta să vă spun că mâni e Sfântul Andrei.

— Ei și?...

— Apoi, dă?... nopatea înspre Sfântul Andrei știți că umblă lupii în potaie, și Doamne ferește să-i întâlnească cineva.

— Am eu cu ce să-i întâmpin.

— Cuconașule, mă iertați, zău, de îndrăzneală, dar nu vă sfătuiesc. Sunt bătrân, am văzut multe. Se mai zice că înspre Sfântul Andrei umblă și strigoii pe la răspinteni, pe la zăvoaie, pe la iazuri. Iaca bine că-mi aduc aminte! îmi veți da voie să ung încuitoarele ușilor cu usturoi [1], precum făceam pe vremea răposatului d-voastră părinte, Dumnezeu să-l ierte...

Un hohot de râs zbucni din pieptul meu.

— Zi să-mi puie șargul mai răpede.

— Aveți să treceți pe la moara cea de vânt, unde strigoii macină făină. Acolo nu-i loc curat.

— Hai, fă ce-ți spun!

Mai aveți cornul cel de luncă, hațaș de lupi, și unde se încrucișează drumurile; se zice că adeseori noaptea pe la cântători se aud bocete în pădure.

— Fugi răpede!...

Ion, scărpinându-se în cap, ieși gânditor. Dar pănă când să-mi puie calul la sanie, îmi luai pușca și torba lângă mine, îmi aprinsei luleaua cea de vânat și mă întinsei leneș pe o canapea.

*

Șargul meu sprinten și spornic la mers alerga acum pe câmpia albă, ca o nălucă ce fuge de umbra ei. Două doruri care din inima stăpânului trecuse într-a lui, îl mânau din urmă. Unul era dorul vânatului, patimă a mea din copilărie, celalalt dorul Elenei, fiica lui Neagu, cea mai frumoasă fată din împrejurimi. Dar, cât fugeam eu de iute, ziua fugea și mai iute, încât în dreptul morii de vânt noaptea mă și întâmpină. Deodată sania mea se sprăvăli.

Ha! gândii eu în mine, s-a întâlnit graba cu zăbava. Ion ar fi zis că-i pricina locului celui necurat. Îmi așezai sania pe tălpi, mă scuturai de zăpadă și plecai și mai grăbit.

Pe la cornul cel de luncă un lup bătrân cu o coadă cât un măturoi îmi curmeziși drumul. Îi dădui un foc din fugă ca să nu zică că a trecut fără cinstea cuvenită pe lângă un vânător, însă el numai va fi știind de i-a rămas cojocul întreg sau ciuruit.

Iată zării curțile nalte ale lui Neagu, a căror ferestre luminate străluceau în întunericul nopții ca niște ochi fantastici.

În câteva minute ajunsei la scară.

Dar ce întâmplare!... Pe scări erau întinse covoare și, de sunetul muzicei, răsunau zidurile. Elena, albă la față ca zăpada, îmbrăcată în haine de mireasă, ținea de mână pe un tânăr nalt și uscăcios, și o mulțime de lume se îngrămădea în jurul lor. Era negreșit mirele ei, căci avea un smoc mare de peteală la piept și se uita cu îndrăzneală în ochii ei. De unde a ieșit acest tânăr nalt și uscăcios pe care niciodată nu l-am văzut?... Și cum de s-a făcut această nuntă cu așa taină și așa grabă? Eu care credeam că am tot timpul să mă codesc?... Lucrul îmi părea neînțeles, dar era adevărat.

Bătrânul Neagu cu zâmbetul pe buze mă întâmpină, zicându-mi:

— Bine ai venit între noi, vecine; astăzi nunta, mâni vânatul.

Cu inima strânsă mă apropiei de Elena pentru a-i zice câteva cuvinte de urare, însă numai fruntea mea se aplecă dinaintea ei, iar vorbele îmi amorțiră pe limbă. Elena atunci se uită lung la mine, parcă mi-ar fi gâcit durerea, apoi lunecând pe strălucitoarele parchete se amestecă în mulțimea ce se învârtea prin saloanele pline de lumină.

Nu știu dacă în noaptea aceea am închis ochii sau nu, într-atâta îmi era capul de amețit; dar a doua zi știu că am fost cel dintăi în picioare, când a sunat cornul vânătoresc. Unul câte unul se adunară toți oaspeții cu puștile pe umăr gata de plecare, când iată că mireasa, călare pe un cal alb ca și dânsa, se arătă în mijlocul nostru.

— Cine va ucide cerbul cel mare, craiul codrului, zise ea, îndreptându-și ochii spre mine, aceluia va fi această năframă țesută de însuși mâna mea!

Toți ne plecarăm dinaintea ei; toți doream scumpa năframă. Ajuns în pădure, mă așezai la o ruptură de părău așteptând să-mi vie cerbul, când deodată auzii cânii lătrând pe urma vânatului. Creștea, creștea vuietul mereu; pârăiau vreascurile, tresăreau tufarii, tresărea și inima mea. Ah! Iată craiul codrului, țintat în frunte, cu coarnele rămuroase ca crengile unui stejar. El se opri în fața mea cu ochii fioroși și prinse să scurme pământul. Ce fericire!... Năframa va fi a mea. Îl luai la ochi și dădui foc. Dar tot atunci ca prin vis văzui pe Elena călare pe calul ei alb trecând ca un fulger îndărăptul cerbului, și un țipet de durere umplu pădurea. Alergai cu grăbire la locul unde credeam că a căzut cerbul, și ce găsii?... Găsii pe Elena la pământ, scăldată în sânge și fără suflare!

O! ceas rău!... O! blestem a lui Dumnezeu!... Cine ar putea spune desperarea ce simții în acel moment, văzându-mă ucigaș fără voie a ființei celei mai scumpe inimii mele. Era albă și frumoasă, sărmana, ca în sara cununiei, cu ochii nemișcați, dar ațintiți asupra mea, cu buzele întredeschise, parc-ar fi voit să mă mustre de răul ce-i făcusem, iar calul ei alb necheza, de clocotea pădurea. Nenorocit, apucai de-a dreptul prin codru ca să scap nu de pedeapsa oamenilor, ci de însuși cugetul meu, dar abia făcusem câțiva pași că mirele ei cel nalt și uscăcios ieși ca din pământ, întovărășit de vătăjei, dorobanți, călărași, și mă încunjură.

— Iată ucigașul! strigă el, arătându-mă cu degetul, un deget lung, uscat, înspăimântător, parcă era degetul destinului; iar eu, gârbovit de greutatea învinovățirii, plecai fruntea și mă lăsai prins.

Greu suie cineva scările măririlor lumești, dar ușor le coboară. N-a trebuit decât o singură clipeală ca să fiu aruncat tocmai la fund, în noroiul unde mucezesc făcătorii-de-rele... Închis, tuns la cap, îmbrăcat în haine proaste, hrănit cu mâncăruri de gloată, obosit de nopțile fără somn, mă întrebam uneori de-i un vis ce fac sau o adevărată bătaie de joc a soartei, și mintea mi se rătăcea într-atâta, încât mai-mai mă credeam însumi vinovat. Când veni ziua judecății, fui introdus într-o sală mare ticsită de privitori. Sute de ochi se ațintiră asupra mea, ochi fără milă, care căutau să găsească în brazdele feței mele urmele crimei, și în această mulțime adunată ca la sărbătoare, recunoscui mulți bărbați, multe domnișoare care cu câtva timp mai înainte mi-ar fi întins cu bucurie o mână prietenească. Ce era schimbat în mine?... Nimic; numai sticla prin care mă privea lumea era schimbată... era sticla cea mincinoasă a năpăstii!

— Zece ani de închisoare... rostiră în glas mare judecătorii cu fețele posomorâte, îmbrăcați în haine cernite ca la înmormântare. Apoi damele și domnișoarele își luară lornetele de la ochi, își dreseră creții de la rochii și, zâmbind cu gingășie în dreapta și-n stânga, în semn de ziua bună, plecară mulțămite că au petrecut câteva oare cu interes; iar eu cu inimă împietrită mă întorsei pe zece ani la locuința ce-mi pregătise dreptatea omenească.

Cât timp oi fi stat acolo între păreții osândei nu știu, căci nu m-am ostenit să măsur timpul; dar știu că într-o zi spre amurg veni temnicerul și-mi zise:

— Măria-sa domnul a binevoit să te ierte pentru ziua de mâni a Anului Nou!

Anul Nou!... Măria-sa a binevoit să mă ierte!... Curios, această veste nu-mi făcu nici o bucurie. Văzând însă că ușa temniței se deschide, ieșii fără să știu încotro mă duc. Eram pe stradă. Casele cele nalte cu balcoanele de fier, droștele care se-ncrucișau în fuga cailor, îmi amintiră că așa case, așa droște am avut și eu odată. Oare le mai am și acuma? îmi zisei; dar în starea în care mă aflam îmi era cu neputință să dezleg această întrebare.

O lume nebună foia în toate părțile; căci Anul Nou se primbla pe strade cu sunete de clopoței, cu vuiete de buhai, cu pocnete de bici, sărbătorit, cântat de sute de oameni care colindau cu plugul pe la casele creștinești:

Aho! Aho! plugul cu 12 boi,

Boi, bourei

În coade cudălbei,

În frunte țintați,

În coarne înfierați,

Mânați măi, hăi, hăi, hăi!

Iar când dădea bacșișul bun în palma colăierului, atunci adăuga:

Să vă deie Dumnezeu

Câte paie sus pe casă

Atâția galbeni pe masă,

Câți cărbuni în cel cuptior

Atâția mândri gonitori,

Câte fire în manta

Atâtea vite a făta.

Mânați măi! hăi! hăi!

Mă amestecai și eu într-o ceată de flăcăi și o pornii cu colinda pe la case. Aveam oare altceva de făcut? Dar, lucru neașteptat, între colăieri întâlnii pe feciorul meu Ion cu o talancă în mână, sunând și strigând cât îl lua gura: Mânați măi! hăi! hăi!....

Era gras și rumăn la față ca un om netrecut prin mâna judecătorilor. Mă uitai drept în ochii lui, însă el nu mă cunoscu, tuns și ras cum eram și îmbrăcat în haine de rând.

— Se vede că-ți merge bine, îi zisei eu prefăcându-mi glasul.

— Ce fel?...

— Ai dat peste stăpân bun.

— Ba n-am defel.

— Da ce s-a făcut stăpânul tău?

Ion se scărpină în cap, tuși, oftă după obiceiul lui când avea ceva vajnic de spus, apoi apropiindu-se de mine îmi spuse:

— Vrei să știi numaidecât?

— Aș dori, căci am auzit multe de toate.

— Ei bine, a murit!...

— Ce vorbă!...

— Da, cum îți spun; a plecat fără să mă asculte într-o sară înspre Sfântul Andrei la moșia lui Neagu unde-l ducea dorul duducăi Elenei și la moara de vânt, știi la locul cel necurat, i s-a răsturnat sania, i-a fugit calul, iar pe dânsul l-au luat Ielele prin văzduh așa de repede și așa de sus, că numai ce-a căzut mort în poarta curții lui Neagu.

— Dumnezeu să-l ierte! îi răspunsei eu cu o prefăcută părere de rău. Dar, dacă s-ar întâmpla să-l vezi, ce-ai zice?

— Zic că mai degrabă îmi va crește barbă în palmă decât să se întâmple una ca aceasta, afară numai dacă ucigă-l crucea îi va lua chipul. Ei! numai eu știu cât am plâns la înmormântarea lui, căci fusese bun stăpân, sărmanul!

— Sărmanul!... repetai și eu cam în bătaie de joc. Dar duduca Elena ce s-a făcut?

— Duduca Elena nu i-a dus dorul multă vreme, căci s-a măritat c-un tânăr subțire și uscat, de te prevezi printr-însul. Nu știu ce a gândit de s-a împărechet cu așa o coadă de bici.

— Și?...

— Cum și?...

— Nu s-a mai întâmplat nimic?

— Ce să se întâmple?

— Duduca Elena nu a...

Atunci Ion prinse să sune din talancă ca un zălud strigând dinaintea unei ferestre:

Mânați măi! hăi! hăi!

Iar morarul meșter bun

Alerga ca un nebun

Și striga mereu, striga:

Na, na, na, morișcă, na!

Morișca hodorogea

Și prin apă tot fugea.

Mânați măi! hăi! hăi!

Eram într-o curte boierească pe balconul de sub ferestrele salonului. Mă uitam și eu pe fereastră; era un bal mare din lumea cea mare. Doamne, ce podoabe!... Ce bogății... Numai cu cerceii unei duduci, câte văduve scăpătate ai fi putut adăposti de frig și de foame! Dar acolo strigătul săracilor nu pătrunde; e numai locul fericiților. Ce deosebire între ei și mine?... Eu, gârbovit sub rușinea unei osânde, scos din lume ca un dezmoștenit, așteptând, lipit de fereastră, pomana ce se aruncă cerșitorilor, ei, veseli, bogați, nepăsători de greutățile vieții, îmbătați de sunetul muzicei în saloanele luminate. Și doar numai un părete ne despărțea. Așa am fost și eu odată și nu-i de mult de atuncea, dar ce-a fost și nu mai este e ca dunga fulgerului care nu lasă urmă pe ceri. Și e tot lume cunoscută aice... Iată un tânăr care-și petrece viața la oglindă între pomezi, peptini și cimbistre ; păpușă înzestrată cu darul vorbei. Nici vra să știe de gerul de-afară. O! parcă și cu el aș vrea să schimb acuma!

Iată un altul, răpezit cu aprinderea frigurilor în vârtejul jocului. Pe fața lui se văd urmele patimilor ce l-au secătuit fără vreme. Duce o viață plină de neastâmpăr, de joc de cărți, de amor și de dueluri. Sfârșiva bine, sfârși-va rău, nu-i pasă, căci la nevoie îi rămâne sinuciderea. Apoi privirile mele se opriră asupra unei dănțuitoare, a cărui trup se îndoia molatic pe brațul ce-i cuprindea mijlocul. Suflet plăpând, visător și vecinic nedespărțit. A fugit cu Petru ca să scape de părinți, a fugit cu Vasile, ca să scape de Petru, și acum e gata să fugă cu Sandu, ca să scape de Vasile. Nimeni nu știe ca dânsa să prețuiască credința pritenilor de casă. Dar cea mai atrăgătoare figură e a doamnei care stă colo, aburită de joc, răcorindu-se cu evantaiul; figură de creolă, cu ochii învăpăiați și cu buzele însetate. Ce trup!... Ce frumusețe!... Cât despre trup, o voi artiștilor!... n-aveți ce bănui; mai tot e pe față, numai piciorușele cele mici parc-ar vroi uneori să s-ascundă de ochii pofticioși, dar numai par, căci, nerăbdătoare cum sunt, numaidecât se ivesc de sub tainicul văl. Nici una nu are în juru-i atâția suspinători ca dânsa. Iorgu, unul dintre cei mai statornici, are dreptul încuviințat și netăgăduit de a-i săruta mâna pănă la încheietura brațului, în timp ce drepturile lui Petru se întind mai departe... pănă la cot; iar Sandu, fericitul Sandu, se bucură de toată lungimea brațului pănă la umăr. O! ce n-ar da ceilalți doi să poată, întocmai ca răzeșii cei lacomi de proprietate, să strămute mai departe brazda stăpânirii lor! Apoi colo pe cele scaune înșirate văd un șir de bărbați însurați, figuri naive, casnice paravane în dosul cărora tot satul știe ce se petrece, afară de ei. Dar ce zic eu?... Fiecare, rând pe rând, unul mai târziu, altul mai devreme, a aflat ce se petrece, și l-a durut poate la început, cum doare pe copil măseaua care crește, dar acum, ca și măselele crescute gata, nu-l mai supără.

Dar, Dumnezeule!... Ce văd?... Tânărul cel nalt, uscăcios, a cărui deget se îndreptase odinioară spre mine înfierându-mă ca ucigaș, iată-l, iată-l, la braț cu... Dar nu se poate... e un vis, o nălucire...

— Ioane!, strigai eu simțind că mi se painjinesc ochii; cine-s cei doi?... însă Ion, așteptând bacșișul, striga cât îl lua gura:

Iar lelea morăriță,

Bună meșteriță,

Cu cojițe, cu tărâțe

Prinse moara de cosițe

Ș-o apucă de călcăi

Ș-o puse pe căpătăi.

Mânați măi! hăi! hăi!

În acelaș moment un lacheu galonat și mănușat ieși afară și ne huidui. Ion fugi pleoștit ca cânele, cărui, în loc de-un os, i se aruncă o piatră. În zadar îl căutai pintre colăierii ce se depărtau în grabă de la casa binecuvântată, în zadar prin numărul trecătorilor ce se încrucișau pe stradă. Ion se făcuse nevăzut.

Atunci mi-am adus aminte că, pe când eram și eu om ca toți oamenii, adică pe când aveam sub stăpânirea mea șargul cel credincios care-mi știa gândul, mergeam de la țară la târg și de la târg la țară, cât ai bate din palme. De ce nu m-aș duce acum pe jos la țară; depărtarea nu era de spăriet.

Ș-apoi mai era oare a mea moșia părintească, cu livada părintească, cu casa părintească, între păreții căreia am deschis ochii, sau nu?... Fără să stau mai mult la gând, mă îndrumai spre moșie cu bățul în mână și cu căciula îndesată pe urechi.

Pe câmp, cât cuprindeai cu ochii, se vedea albind zăpada ca un ștergar alb nemărginit, iar pe luciul ei se jucau razele lunei pline. Altădată mi-ar fi plăcut această priveliște a nopții cu liniștea ei, cu tainele ei, însă acum nimic nu mai pătrundea în inima mea, nici bucurie, nici durere. Mergeam spre casa unde m-am născut, ca un om ce nu are nici un gând, nici un dor, nici o amintire; mergeam călăuzit de Calea robilor și parcă totuna îmi era să ajung sau să nu ajung.

Iată că într-un târziu, pe la cântatul cucoșilor, zării în depărtare o lumină înspre miazănoapte. Era frumoasă, dar neliniștitoare lumina ceea, căci venea în dreptul moșiei mele, și văzând cu ochii se întindea pe ceri ca o perdea înfocată ce întuneca strălucirea lunei. Iar pe perdea păreau țesute mii de flori fantastice care necontenit se mișcau și se schimbau, prefăcându-se când în roți de curcubei ce se învârteau pe osii nevăzute, când în largi evantaiuri care se-nchideau și iar se deschideau, când în coloane uriașe pe vârful cărora părea că se razimă bolta ceriului. Apoi din când în când se ridica în sus, ca dintr-o gură de vulcan, câte un roi puternic de scântei, care, desfăcându-se, cădeau apoi pe zăpadă ca o ploaie măruntă de diamante. Ce să fi fost oare?... Era numai zarea înșelătoare de la miazănoapte, care uneori s-arată și la noi sau vreun foc aievea? Îmi grăbii pașii și ajunsei la obârșia luminei ce îmbrobodea ceriul.

Erau casele mele care ardeau; case mari cu două rânduri, pline de tot avutul părintesc. Ce priveliște, Dumnezeule!... Alții ar fi scos din piept țipetele desperate, ar fi vărsat șiroaie de lacrimi, și-ar fi smuls părul din cap, eu însă eram răce ca de gheață; parcă priveam casa altuia cum ardea. După câte suferisem, ce putea să mai simtă biata inima mea! Ieșeau suluri de foc prin ferestre ca niște limbi de șerpi, pocneau geamurile, se risipea acoperământul, și fumul se ridica în vârtejuri parc-ar fi voit să cuprindă pământul. Tot satul era adunat cu topoare, cu scări, cu cofe de apă, căutând să stăpânească focul, dar munca lor era zadarnică. Mă amestecai printre oamenii care lucrau, oameni pe care-i știam de copii, născuți și crescuți în sat, și, lucru nemaipomenit, nici unul nu mă cunoștea. Parcă nici aș fi fost vreodată stăpânul lor. Și cum stam și priveam la lupta flăcărilor, răzleț, străin între ai mei, îmi venea să râd, îmi venea să cânt, și, pentru ami bate joc de soarta ce mă prigonea, luai cu însăși mâna mea un cărbune de la focul ce-mi topea avutul și-mi aprinsei luleaua. Atunci auzii un nechez care-mi străbătu urechile. Era glasul șargului care cerea ajutor. Alergai la el, îl dezlegai de la iesle tocmai în momentul când era să se risipiească grajdiul asupra lui, iute îl înhămai la săniuța cea sprintenă care sta afară ferită de foc, și, fără ca nimene să-mi zică un cuvânt, deși toți mă priveau, mă suii în săniuță și plecai... Încotro plecai?... Pe drumul mare care ducea la curtea lui Neagu, drum de atâtea ori bătut de picioarele șargului. Ce era să fac acolo?... Șargul singur știa, dar fugea de-i scăpărau potcoavele.

Focul din urmă, luna din ceri, zăpada de pe pământ îmi luminau calea ca ziua, iar dinaintea mea pe șesul alb și tăcut se vedeau aripele unei mori de vânt care se roteau în depărtare ca niște brațe Łde¤ urieși, singura mișcare în somnul pământului. Era moara necurată despre care vorbise Ion. Când ajunsei în dreptul ei, îmi adusei aminte că mă prăvălisem în sara spre Sfântul Andrei, dar nu bine-mi fulgerase această amintire prin cap, că săniuța se răsturnă, calul se făcu nevăzut, iar eu rămăsei singur fără nici o apărare în mijlocul câmpului. Nu pierdui cumpătul și intrai în moară, singurul adăpost ce-mi rămăsese contra dihăniilor de noapte. Deși moara era pustie și colindată, după spusa lui Ion, de duhuri necurate, totuși nu-mi era frică să petrec noaptea într-însa, căci nu credeam în năluci, stafii și strigoi. Obosit cum eram de drumul ce făcusem, mă tupilai într-un colț și... de aici înainte nu mai știu bine... ori că somnul mă cuprinsese și visam, ori că vedeam aievea, dar deodată mi se păru că moara umblă și că e plină de oameni. Unii ciocăneau la măsele, alții turnau în coș, alții umpleau sacii, iar roțile se-nvârteau cu o iuțeală, de fumega făina și se cutremurau păreții. Și ce ciudați mai erau oamenii aceia!... Unii aveau unghii la degete ca mâțele, alții copite ca de țap, alții nările și bărbia tăiete în două ca la zăvozi, și toți aveau cozi și ochi scurși, de li se vedeau creierii prin orbitele deșarte.

Dar pe când era vuietul mai mare și măcinișul mai înfierbântat, deodată ușa morii se deschise și o femeie naltă, despletită, îmbrăcată în haine albe, se arătă pe prag. La vederea ei moara stătu pe loc, nălucile dispărură ca prin minune, iar ea, înaintând spre mine, îmi zise cu blândețe:

— Nu te teme, eu cunosc drumul la curtea lui Neagu și voi să te scap de primejdii; vino cu mine, numai de nimic să nu te miri, de nimic să nu mă-ntrebi și mâna pe mine să nu pui.

Supus ca omul ce nu are nici o voință, plecai alături cu dânsa pe drumul ce duce la curtea lui Neagu. Glasul ei îmi părea cunoscut, dar nu-mi aduceam aminte a cui era. Mergeam iute, foarte iute, grăbiți fiind amândoi, și, de ce mergeam, de ce mă simțeam mai ușor. La cornul de luncă îmi ieși înainte lupul cel cu coada cât un măturoi și astă dată parc-ar fi voit să se puie la ceartă cu mine; însă la un semn al ei, lupul scăpără și se făcu nevăzut. Mergeam, mergeam pe șesul întins, parcă mă împingea cineva din urmă, și tălpile mele abia atingeau pământul, iar de la o vreme parcă nu mai mergeam, ci lunecam. Deodată mă trezii în fața unei ape mari, fără luntre, fără pod, fără mal de ceea parte. Nehotărât, mă oprii un moment în loc și mă uitai pentru întăia oară în fața ei; îmi păru așa de frumoasă călăuza mea, că parcă m-aș fi dus cu dânsa pănă la capătul lumii. La un semn al ei intrai cu bărbăție în apă. Dar, o minune!... trupul meu nu se scufundă, picioarele mele nu se udară, ci întocmai ca paserea care rade apa cu aripile, așa de sigur și așa de iute lunecam și eu deasupra apei. Apoi încet, încet mă ridicai în slavă și mă urcai, tot mă urcai pănă ce străbătui dincolo de nouri. Depărtările se nimiceau dinaintea mea. Căpătasem darul de a zbura, și-mi venea să cred că, de când eram pe lume, nu mai mersesem altfel, într-atâta îmi părea ușor și firesc de a pluti în văzduh. Apoi îmi aruncai privirea în jos asupra pământului care se învârtea sub picioarele mele ca un glob nemernic, pierdut în noianul întunericului, și așa un dispreț îmi veni în suflet despre cele ce se petrec acolo unde toți vor să fie stăpâni, uitând că moartea e singura stăpână, încât, dacă nu mi-ar fi fost rușine de tovărășița mea de zbor, aș fi trântit un hohot de râs.

Ce-mi păsa acuma de judecătorii care mă osândise, de casele caremi arsese, de nălucile din moară?... Îmi căzuse perdeaua de pe ochi și toate le vedeam și le înțelegeam.

Mă uitam acum la soare fără să clipesc, și câți alți sori ca dânsul de-o mie de ori mai mari și mai frumoși vedeam rotindu-se în spațiu, sori albaștri, galbeni, verzi, ochi ai ceriului, care de când lumea tot sau rotit și s-or roti. Iată și colo luna nopților pământești, luna poeților, luna lunaticilor, luna cânilor lătrători, slugă bicisnică a pământului. Ce fir de năsip!...

Dintr-o singură privire străbăteam toată urzeala lumii; auzeam creșterea ierbii, înțelegeam taina vieții, atingeam firele ce leagă stelele între ele, vedeam boldul care dă mișcarea, simțeam timpul stătător; ce zic? Eu însumi făceam parte din acele fire, din acele stele, eram văz, eram auz, eram mișcare, eram toate, căci toate o dată le cuprindeam. Și frumoase erau aceste făpturi și simple și ușoare, că orice minte le-ar fi priceput. Dar mai presus de orișice era călăuza mea de zbor, în a cărei ochi senini ceriul întreg se reflecta. Uneori îmi părea că-i Elena, fiica lui Neagu, îmbrăcată în hainele ei de mireasă, așa cum o văzusem în noaptea spre Sfântul Andrei. Însă nu!... era mai mult decât Elena... era atât de mult... că parcă ea era sufletul lumii, stăpâna veciniciei, parcă de la mișcarea buzelor ei atârna să stea soarele pe loc sau să se miște, de la clipitul genelor ei, să fie întuneric sau lumină. O priveam cu dragoste nesfârșită, căci, se vede, și prin ceriuri câteodată dragostea se rătăcește... când deodată auzii un cântec care răspundea de la stele, de la iarbă, de la lumină, de la tot ce avea sau nu avea ființă și umplea nețărmuritul firmament. Ce cunoscut îmi era cântecul cela!... Îmi venea să cred că-și avea izvorul în însuși sufletul meu și că totdeauna îl auzeam așa lămurit, frumos și vecinic!... Dar ce zic eu?... acel cântec nu pornea nici de la stele, nici de la iarbă, nici de la lumină, ci călăuza mea îl cânta c-un glas dulce nemărginit, iar lumea fărmecată numai cât îl îngâna... Atunci... răpit, pierdut, uitai sfatul ce-mi dăduse, o cuprinsei în brațe, și cântecul ei se stinse într-un sărutat!...

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Dar, o Doamne!... Ce grozăvie!... deodată frumoasa călăuză se topi în brațele mele ca o rază; lumea prinse să se clatine din temelie, sorii să iasă din calea lor bătută, stelele să se ciocnească, iar eu, trăsnit din câteșipatru unghiuri ale ceriului, fui aruncat în prăpastia nemărginirii.

Atunci... în căderea mea nesfârșită, dar scurtă ca o clipă, întrevăzui ca prin vis curtea lui Neagu, și, când atinsei pământul între stâlpii de la poartă, simții că mii de ghiulele se sparseră în creierii mei... se împlinise cuvântul lui Ion... eram mort...

*

— Șargul e gata, nu plecați? strigă Ion la urechea mea, clătinândumă de mână.

Ars, sării în picioare și mă frecai la ochi... Eram eu... dar eu întreg și teafăr în odaia mea, lângă canapeaua pe care dormeam și cu luleaua în mână care ardea încă. Și în aceste câteva minute avusei timpul să fac un omor, să fiu osândit, iertat, să mă primblu prin stele și să mor.

— Zi să deshame șargul, răspunsei lui Ion, voi pleca mâni!

— Cuminte faceți, cuconașule, foarte cuminte, că mâni e Sfântul Andrei. Îmi dați voie să ung încuitoarele cu usturoi?...

(Convorbiri literare, anul XIII, nr. 9, 1 decembrie 1879)

---

[1] Sătenii au credință că, dacă ung încuitoarele cu usturoi, împiedică strigoii să intre în casă(n.a).