Sfârșitul iernei
de Vasile Alecsandri
4071Sfârșitul ierneiVasile Alecsandri


S-a dus zăpada albă de pe întinsul țării,
S-au dus zilele Babei și nopțile vegherii[1].
Câmpia scoate aburi; pe umedul pământ
Se-ntind cărări uscate de-al primăverii vânt.

Lumina e mai caldă și-n inimă pătrunde;
Prin râpi adânci zăpada de soare se ascunde.
Pâraiele umflate curg iute șopotind,
Și mugurii pe creangă se văd îmbobocind.

O, Doamne! iată-un flutur ce prin văzduh se perde!
În câmpul veșted iată un fir de iarbă verde
Pe care-ncet se urcă un galbin gândăcel,
Și sub a lui povară îl pleacă-ncetinel.

Un fir de iarbă verde, o rază-ncălzitoare,
Un gândăcel, un flutur, un clopoțel în floare,
După o iarnă lungă ș-un dor nemărginit,
Aprind un soare dulce în sufletul uimit!



  1. Românul caracterizează sub forme poetice sau glumețe toate variațiile timpului. Astfel, îi place a numi zilele Babei, zilele cele dentâi ale lunei mart (giboulées de Mars), pretinzând că ele sunt nesuferite, ca o babă care se ceartă necontenit, și plânge, se bocește și nu lasă pe nime în pace. Însă adevărata denumire de zilele Babei e bazată pe sărbătoarea Dochiei (baba Dochia), ce cade la începutul lui mart. Acele zile sunt urmate de zilele cocostârcului, a mieilor, a ciocârliei, a rândunelelor etc., care prevestesc reîntoarcerea în țară a paserilor pribegite de cu toamnă și epoha nașterii mieilor.