Sila

 

Era o iarnă aspră ș-o noapte ce-ngrozește,
Și crivățul, cu viscol, mugea precum mugește
    Un taur ce-a rănit.
Într-un cătun de laturi a unui sat mai mare,
O rază îngînată de slabă luminare
    Subt un troian albit.

Troianul era casă, cășcioară locuită,
Ce-i astupa nemeții intrarea umilită —
    Bordei de muncitor ;
Și raza îngînată venea dintr-o lumină
D-o flacără-n cenușă ce vălvăia în tină
    Pe un uscat cotor.

Cu furcile în brîne, cu fețele voioase,
Întind cît pot cu fusul din caiere stufoase
    Două femei cîntînd.
Bătrînă este una, ca iarna de albită,
Iar alta este jună, bălaie și iubită
    De cîți o văd rîzînd.

P-un pat de paie numai un biet bătrîn bolește.
Femeile, cu rîndul, cînd el se dezvelește,
    Se duc de-l învelesc.
Și rîd cînd văd că fierbe în oală o găină
Ce-au căpătat pe lucru de la a lor vecină :
    Căci tortu-i omenesc.

Oftă bătrîna însă și zise către fiică :
— „Cînd am luat pe tat'tău, pe cînd erai tu mică,
    Eram mai fericiți ;
Aveam căsuța noastră, aveam coprinsuri bune,
Aveam frumoase holde și turme la pășune,
    Aveam argați plătiți,

Și vite-n bătătură, și plugul lîngă casă,
Ș-un călător, oricare, afla ceva pe masă
    Cînd s-abătea la noi.
Era fruntaș bătrînul, ca el puținu cu stare,
Abia-nvîrtea prin curte cu carul său cel mare —
    Un car cu șase boi.

Pe orice puneam mîna ieșea în toate bine.
Tu semănai cu tat'tău și frate-tău cu mine...”
    Aicea a-ncetat...
Ș-un ochi de disperare ținti pe o icoană
A sîntei născătoare, zicînd : — „În orice goană
    A soartei te-am chemat !”

— „Tata spunea odată c-aveam și noi moșie ;
De ce-ați vîndut-o, mamă ? Că-e rău în obăcie ;
    Muncești pentru străin.”
Ș-o lacrimă din pleoapa-i luci precum lucește
Pe geana aurorei o rouă ce pistește
    Dintr-un azur senin.

— „Noi n-am vîndut-o, mamă ; vecini ne-au luat-o”.
— „Și cum ! așa cu sila ?” — „Ba tot ne-au tot scurtat-o
    Cu cărți de judecăți,
Pîn-au luat-o toată...” — „Ce viscol e afară ;
Unde-o fi nenea, mamă ?” — „Aleșii îl luară
    Ș-acum ca ș-alte dăți.”

Pe masă, lîngă tat'său fetița-n nerăbdare
Întinse o maramă și-i puse demîncare
    Fiertura de la foc.
— „O ! să-mi trăiești, fetițo, că foamea mă doboară !”
— „Și-ți am și vin, tăicuță ; și-ți am și pîinișoară,
    Uite-o colea, o coc.”

— „Să am de tine parte, fetiță cu durere !
Atît îmi mai rămase din toată-a mea avere
    La bătrînețea mea ;
Căci frate-tău, se vede că mi-l tot mînă satul :
Săracii duc povara, iar rodul ia bogatul
    În lumea asta rea !”

În ora asta dulce cînd veselă-i copila
C-a bucurat pe tat'său, fiica Satanii, Sila,
    La ușa ei grința.
Doi dorobanți ce calea părea că rătăciră,
Zărind lumina noaptea, să stea aci veniră,
    Că doar va senina.

Împing și intră-n casă cu iarna în spinare :
— „Aci avem de toate, și cald, și de mîncare,
    Și-n cupă vinișor.
Mai faceți foc pe vatră și dați-ne și patul
Mai dă-te jos, bătrîne, sau culcă-te de-a latul,
    Că dau de vă omor.”

Oftă adînc bătrînul, căci Sila e cumplită !
Lăsă bătrîna furca ! era obicinuită
    Cu astfel de nevoi.
Iar biata copiliță, în marea ei durere,
Rosti plîngînd: — „Jupîne, n-avem nici o putere ;
    N-avem nici car, nici boi.”

Și suspinînd din suflet, ștergînd cu zevelcuța
Șiroaiele de lacrimi, se dete sărăcuța
    Pe șubredul bătrîn,
Și îi șopti acestea : „Îți fac eu demîncare
Numaidecît, tăicuță. Jupîne, aibi răbdare,
    Că doar n-ai fi păgîn.

Mîncarea-i pentru tata, căci vezi-l cum bolește,
E an acu-n păresemi de cînd se chinuiește ;
    Să nu-l dați jos din pat.
Și mama e bătrînă și n-avem nici găteajă,
Pe nenea de trei zile de cînd l-au dat la streajă...
    Aleșii l-au luat.”

Dar dorobanții țepeni tot sparg și tot înjură,
Și zvîntă și a pîine, și vinul și fiertură,
    Că-s oameni stăpînești.
El nu mai stă la vorbă cînd are biciu-n mînă ;
Cînd leapădă opinca și calul își înfrînă,
    Cu el să nu glumești !

Se-mbrobodea copila ș-o îneca suspine.
Era să-noate-n viscol, să meargă la vecine
    Să cear-un oușor,
O mînă de făină, să fac-o pîinișoară,
Stă dinafara ușii să vad-o pîrtioară,
    Să vadă vrun focșor,

Cînd un argat din curte, din curtea boierească,
O prind și-o-ntinde s-o ducă să muncească,
    Căci știe a lucra :
Și e la curte clacă, și s-a făcut de veste,
La cîți au fost p-acasă, la fete și neveste,
    Să meargă-a ajuta.

Căci este nuntă mare, e nuntă boierească
Duminica ce vine, și trebui să gătească
    Miresei așternut.
Și rugile și lacrimi zadarnice îi fură ;
Argatul nu glumește, o bate ș-o înjură,
    Sau cere de băut.

Dar nu avea fetița decît o zeghie veche
Și vreo trei parale cercel la o ureche,
    Care voi a-i da.
Și nu vru să priimească cumplitul fără milă.
Bătînd-o, suduind-o, o tot brîncea în silă
    La lîn-a scărmăna.

Trei zile biata fată nimica nu aflase
De tată-său cel bolnav pe care îl lăsase
    Flămînd și chinuit.
Și cînd scăpă, micuța, veni în nerăbdare...
Nămeții cotropise și casă și intrare.
    Abia a-nemerit.

Luptîndu-se cu iarna, să intre izbutise,
Dar tată-său, ca gheața, de mult înțepenise,
    Și mumă-sa murea ;
Pe frate-său îl dase aleșii la oștire,
Și singură, orfana, plîngea în zăpăcire
    Și părul își smulgea.

Sufla în pieptul mă-sei ca doar s-o încălzească ;
Îi căuta cojocul... dar unde să-l găsească,
    Căci e la arendaș
Dodată cu căldarea luat zălog în silă
P-o oarbă datorie. — O, Doamne ! fie-ți milă
    De rob și de clăcaș !

1840, ianuarie 4