Silueta

 

Cum înserează, Vladimir Dimiu închide odaia, ia cheia în buzunar și se depărtează prin stradele sgomotoase ale orașului.

Ziua stă în casă, fumează, cântă cu vioara sau citește romanele din «Universul». Că nu și-a plătit chiria pe o lună, că birtașul nu-i mai dă să mănânce pe datorie, că nu s’a ras de trei săptămâni, că nu s’a premenit de nu se mai ține minte, sunt probleme neînsemnate, peste cari el aruncă mai totdeauna filozofia nepăsării.

Este adevărat că buzunările lui sunt veșnic goale, dar imaginația lui e plină de ... contese palide !

Bogăția acestui om este imaginația sa — o imaginație absurdă, ridiculă, exaltată, dar pe care el o simte ca pe o beție nesfârșită, un delir sublim, — un delir trandafiriu, cum îl numește el. Ce-i pasă dacă oamenii râd de imaginația lui; cu dânsa el izbutește să se depărteze de realitate.

Vladimir Dimiu e de treizeci de ani, înalt-înalt, par’că nu s’ar mai sfârși ; slab, ofilit, cu ochii căprui, aproape fără gene, pestriț pe obraji, cu părul rar, de coloare castanie ; o figură ce ar părea comună, dacă n’ar caracteriza-o un nas lung și încovoiat spre vârf, par’că ar voi să intre în gură.

E fiul unui popă, care îl bătuse foarte mult în copilărie. Despre mama lui nu știu nimic; ea murise, o zi după ce îl născuse. Din această cauză, tătăl său îi repetă adeseaori aceste cuvinte, cari pe el îl dureau :

— Tu ai omorît pe mă-ta !

Vladimir se gândia, oftă și-și punea întrebarea asta: Care va să zică, cum am venit pe lume, am făptuit o crimă — am omorît pe mama?!

Mai târziu a rămas orfan. Atunci a fost nevoit să părăsească liceul, din clasa a doua, unde limba latină îi făcea zile negre. Și iată-l pe drumuri...

Bietul băiat s’a gândit să capete o slujbă și s’a dus de mai multe ori prin sala poliției.

— Ce poftești, domnule? l-a întrebat odată polițaiul.

Vladimir a gângăvit:

— O slujbă... mor de foame... n'am părinți...

N’a căpătat nici o slujbă; au căpătat-o alții, cu protecții, încotro s’apuce? Lumea era largă și cu toate astea Vladimir nu știa unde să-și găsească un loc.

S’a adăugat la numărul celor fără căpătâiu. Ziua sta prin cafenele, înebunia ceasuri întregi de nostalgia unei țigări, consuma pahare cu apă.

— Băiete, dă-mi un pahar cu apă.

— Un pahar cu apă pentru domnul Dimiu.

Și chelnerul i-aducea, în bătaie de joc, patru pahare cu apă.

Un tovarăș l-a sfătuit să ceară un post de împărțitor de scrisori. Vladimir a găsit ideia minunată și s’a prezentat la directorul poștei.

— Ce e, logofete ? l-a întrebat directorul, care părea a fi un om blajin și glumeț.

Lui Vladimir i-a mai venit inimă :

— Aș putea să fiu de folos la ceva, domnule director. N’am părinți, mor de...

— Îmi pare rău, ispravnice, dar am personalul complet.

Vladimir a înțeles : era și acesta un batjocoritor.

De ce-l lua toată lumea în râs? Pentrucă era rău îmbrăcat și urît ? Ah, cum ar fi știut el să-și răsbune 'pe lumea asta rea, dacă ar fi avut câteva milioane. În imaginațiunea lui nu puteau încăpea decât milioane.

Însfârșit a putut să găsească, din când în când, o treabă, un serviciu cari să-i înlesnească o pâine, o țigare, o cămașe.

Și-a închiriat o cameră, ce se învecinează cu un grajd și cu un coteț de rațe. Dar el găsește că aceste animale sunt mai nobile decât oamenii și vecinătatea lor nu-i displace.

* * *

E o seară de toamnă. Bate vântul și frunzele cad din arbori, cu vaietul lor trist.

Vladimir a ieșit să se plimbe. Ghetele-i sunt căscate la vârfuri, pantalonii sunt strâmți și tocați în genuchi; o hăinuță scurtă, de vară, abia îi vine până la talie, iar pălăria lui veche, fără coloare hotărîtă, cu bordurile late și moi, e o adevărată elegie.

Cravata însă e nouă, roșie, cu puncte negre. Vladimir are o mare slăbiciune pentru cravate.

A plecat să se plimbe ; toată ziua a citit romanul «Misterele Parisului».

Vladimir nu e tocmai pe pământ — plutește, par’că s’ar apropia de stele.

Și-aduce aminte că, mai deunăzi, o femeie din lumea mare, trecând în cupeul ei elegant, l-a privit lung, i-a zâmbit...

Vladimir se întreabă: Cine-o fi ? Și de ce s’a uitat la mine așa de galeș? Ah, ce ochi!...

Apoi reflectează. Este adevărat că nu sunt frumos, dar sunt interesant. Am farmecul meu caracteristic. Și de ce nu m’ar iubi și pe mine o contesă? Nu s’au văzut chiar regine amorezate de lachei ?

Vladimir își vâră amândouă mâinile în buzunarele pantalonilor și trece ca o umbră ușoară privind visător înainte.

In dreptul unui mare bufet se oprește atras de lumina dela vitrine și de cutiile cu bomboane, expuse să întărâte pofta trecătorilor.

Vladimir se uită la o smochină zaharisită; dar deodată tresare.

Ușa bufetului se deschide și iese o doamnă îmbrăcată în negru, urmată de un bătrân, care își poartă jobenul cam pe o sprânceană.

El o recunoaște: e doamna de deunăzi, care l-a privit lung, i-a zâmbit...

Ea dă brațul bătrânului, aruncă o privire nepăsătoare spre Vladimir și trece înainte.

De astădată nici un zâmbet!

Vladimir înțelege, doamna e o cochetă, care începe a-i supune inima la torturi.

El își ridică gulerul hainei, se sgârcește puțin de frig și pornește amărît...

Vântul suflă din ce în ce mai rece; o ploaie măruntă și deasă cade monoton și pătrunzând până la oase.

Vladimir se gândește la ea; și cu buzele învinețite fredonează încet:

Amară e durerea,
Amară-i suferința,
Când cineva iubește
Și nu este iubit...

În vremea asta, apa depe stradă străbate prin rupturile ghetelor sale pline de noroiu.

Craiova, 1894.