Singurătate (Iulia Hasdeu)

Singurătate de Iulia Hasdeu

Această poezie, scrisă cu cinci luni înaintea morții autoarei, a rămas în ciornă, fără a fi fost revăzută o singură dată (B.P.H.).

Spiritus astra petit...

Hai, suflete în zbor departe,
Spre cer, pe-a viselor potece,
Pe unde gînd profan nu trece
Și n-ai de nici o grijă parte:
Hai, suflete, cît mai departe,
Pămîntu-n noapte să se-nece!

Să ne-avîntăm în infinit...
Sondînd superba înălțime
Să rătăcim în zări sublime,
În cer de-azur, locaș rîvnit;
Dorind al tainei infinit,
Uita-vom sumbra adîncime.

Osuflet, duh ales și pur,
Săltînd din pămînteasca tină,
Să-ți rupi cătuși de vizuină;
Deci, lasă-ți corpul, beci obscur,
Și vino în eternul pur,
Să facem baie în lumină.

O, vino să ne bucurăm
De-a fericirii plinătate!
În drum de-o fi vreo greutate,
Găsi-vom, totuși, ce sperăm;
Căci vom putea ca să gustăm
A liniștei singurătate.

Și vom dezveli deodată
Eterne taine, mult profunde,
Ce infinitul le ascunde
Acestei lumi, ce-n van le cată;
Și vom zîmbi, ca de-o erată,
De-a lumii cunoștințe scunde!

Al nostru ochi descoperi-va
Reala față-a tot ce este
Și printr-o vrajă, ca-n poveste,
Tot universul lămuri-și-va
Secretul, care-atunci vorbi-va
Din fir a păr - măreață veste;

Iar adevăr, frumos și bine,
Făr-a răni cu-a lor prezență,
Ne-or apărea chiar în esență,
Cu străluciri de tot senine;
O, suflet, fericiri divine
Ne-or copleși prin excelență!

O, sfînt deliciu, voluptate!
Să contemplăm esența pură
Și-a tale taine, o, Natură,
Și frumuseți abia visate!
E o supremă voluptate,
Al cărei dor e o tortură.

Ah, ce tortură negrăită! -
Tu, suflete nemuritor,
Ai vrea să te înalți în zbor
Spre bolta cea nemărginită;
Dar nu poți - caznă negrăită!
Să scapi de corpul tîrîtor.

Zadarnic dorul te-nfioară,
Vrînd taine mari să descifrezi;
Să zbori și dulce să visezi,
Ca un avar l-a sa comoară,
Căci corpul greu te împresoară
Cu lanțul gliei, să cedezi.

Dar să răbdăm. E-o zi anume,
Cînd sufletul se liberează,
Sfărmîndu-și lanțul, și pe-o rază,
Senin se-nalță, ca din spume,
Spre-al său locaș din altă lume
Și în lumină se-mbăiază.

O, suflete, speranța-i mare...
Fixat e ceasul cînd ai să treci
Urcînd pe sfintele poteci;
Frumoasa zi - frumos dispare.
O, suflete, spranța-i mare:
Totul trece... Dumnezeu e-n veci!

Paris, 16 aprilie 1888