Singur (Demetrescu, 2)

 

Și risipitul stol de gînduri
Mă poartă-n lumea lor străină...
Afară, notele de viscol
Se pierd aiurea și suspină...

E alb pămîntul pretutindeni,
Căci a căzut pe el zăpadă:
Un cîine urlă – mi se pare
Că plînge un nebun pe stradă...

În liniștita mea odaie,
Pe scaunul cioplit de scînduri,
Eu stau tăcut la gura sobei
Și depăn ghemele de gînduri...

Și lemnele arzînd molatic,
Un cîntec vechi, uitat, repetă;
Iar de departe abia s-aude
Un Miserrere de flașnetă...

Zădărnicia vieții noastre
Rănește-a viselor aripi –
Lăsînd fără-nțeles să treacă
Armoniosul zbor de clipe...

De zilele rămase-n urmă
Ce dureros mi-aduc aminte! –
Căci numai farmecul durerii
Rămîne pururea în minte...

Tot ce-a-nsemnat cu fericire
A fost părere trecătoare:
Se pierde-n nopțile uitării
Ce e parfum, senin și soare...

Și din speranțele sfioase
Nu mai păstrez acum nici una;
S-au dus și mi-au lăsat viața
Pustie pentru totdeauna...

Ferrnecătorul stol de gînduri
Mă poartă-n lumea lor străină;
Afară, notele de viscol
Se pierd aiurea și suspină...