Singuratecii

 

Deschise ochii doar o clipă; și strînse numaidecît pleoapele, ca și cînd ar fi vrut să ascundă în dosul lor, cu bucurie hoțească, toată bogăția de lumină pe care o descoperise deasupra-i, acum, parcă pentru întîia oară.

Apăsă cu pumnii strînși în scobiturile orbitelor. La început o pată vie, roșie, se proiectă pe fondul întunecat al închipuirei. Pata se învîrti sălbatecă în sensuri contrarii și neașteptate. Apoi se liniști, se spălăci, se topi în bezna cea mai profundă. Un abis negru, fără margini, părea că s-a deschis în locu-i. Dar din adîncimea lui înfiorătoare, mijiră stropi liliachii, înciorchinați în împerecheri de o maestră regularitate. Ca într-un caleidoscop, picăturile albastre începură să se miște în tact desăvîrșit. Boabe de chihlibar răsăriră deodată din necunoscut. Și aproape numaidecît, ca dintr-o cernere sacadată, stropi de rouă, vișinii, verzui, portocalii, se iviră, se prinseră în mișcarea lentă a bizarelor constelații. În cele din urmă pieriră cu toate ca la un semn; picurii albaștri mai stăruiră cîtva, numeroși și scînteietori, pe fondul întunecat ca pe un tapet de iatac fermecat dintr-o mie și una de nopți; dar se mistuiră și ei în noaptea profundă și nu rămase decît aceeaș perdea neagră și înfiorătoare, ca un decor mortuar.

Atunci Moinaru simți pe frunte mîna umedă și neprietenoasă a doctorului. Redeschise ochii cu spaimă. Un om scund și robust îl privea prin două mărgele alunii, pitite în ovale de carne umflată. Nasul, el însuși, se pierdea în nestăvilita revărsare de grăsime. Deasupra gurei mici și vinete, două mustăți albe, gălbejite de tutun, se sfîrșeau înfundînd colțurile buzelor cu smocuri încîlcite.

— E, cum te simți? îl întrebă o voce atît de răgușită, că părea o șoaptă. Bine, hai? Mi-ai scăpat ca prin urechile acului…

De după umerii scunzi ai doctorului, două capete lunguiețe, care ieșeau din halaturile albe ca niște căpățini stranii de păsări din găoace, lăsară în jos pliscurile cocîrjate, lărgindu-și gurile ca la comandă, într-un zîmbet identic de supusă veselie.

Strînse cu putere dinții, vroind parcă să strivească de tăria lor orice răspuns involuntar. Și aruncă doctorului o căutătură dușmănoasă.

Dar omul, mic și gras, păru că nici n-așteaptă vreun răspuns. El se legăna acum, ca o rață leșească, pe dinaintea altor paturi, cercetînd termometrele, inscripțiile de pe tăbliile albe, vasele ascunse în dulăpioarele de noapte. Din cînd în cînd, vocea lui șoptită dădea instrucțiuni celor două halate lungi, din care ieșeau capetele lunguiețe. Și cele două capete se plecau exact în același timp. Și tot în același timp, arare, cîrîiau amîndouă spre doctor, cu aceleași mișcări de pliscuri, exact aceleași vorbe.

Dar mișcătoarele manechine se îndepărtară, ștergîndu-se ușor, ca într-un nor de aburi. În curînd Moinaru nu mai văzu nimic în juru-i și toată atenția i se concentra în micul apartament care i se deschisese în țeasta-i arzătoare, de unde miasmele halucinației nu zburaseră încă. Căci nu era decît un mic apartament conștiința lui acuma; uite, aidoma parcă, micul lui apartament, cald și prietenos, din strada Aurorei. Prin ușa întredeschisă, el întrevăzuse demult în semiobscuritatea anticamerei o umbră omenească, o palidă formă cunoscută, care se mișca cu potolită nerăbdare în întunerec; din larga și limpedea încăpere a înțelegerei, el privea parcă cu sfială și temere pe oaspele bizar, care-și aștepta chemarea la lumină. Cu cît străinul dădea mai multe semne de nerăbdare, cu atît persoana lui părea mai puțin streină și cu atît stîrnea din ce în ce mai multă îngrijorare. Moinaru simțea lămurit că un singur cuvînt, un singur nume ar fi fost de ajuns să alunge frica de necunoscut care-i creștea tot mai mult în piept, îi umfla vinele, îi umplea tot capul; și nu îndrăznea să pronunțe acest nume, că aceeași frică de moarte îl reținea paralizat sub puterea ei grea. Privea astfel pe furiș, cu coada ochiului, pe cel care aștepta în umbră și care, la rîndu-i, fără îndoială, îl spiona cu aceeași atenție din înfunerec. Dar micul apartament se lărgi pe nesimțite, se umplu cu două șiruri de paturi albe și nemișcate, printre care un doctor rotund și puhav aluneca, parcă o minge, urmat întruna de două halaturi din care ieșeau două bizare căpățîni de pasăre.

Moinaru își pipăi fruntea și clipi ochii; privirea lui se ridică obosită spre patratul larg al ferestrei, tăiată în bucățele de crucișul cercevelelor multiple. Albastrul boltit al cerului îi trimete un zîmbet de nădejde. El deschise larg pleoapele, sorbind cu sete licoarea azurie și înzdrăvenitoare a infinitului.

Abia acum silueta vagă a Genetei, care dăinuia încă nedeslușită în anticamera conștiinței, se contură plastică și vie în imaginația năpădită de lumină. Nu se putu să n-o recunoască în strălucirea albastră a cerului și se cutremură. Era Geneta, sufletul și iubirea lui, și totuși apariția ei surîzătoare și molatecă îl cutremura din creștet pînă-n tălpi.

Aruncă o căutătură de spaimă în juru-i, ca și cînd s-ar fi temut să nu i se observe descoperirea care-l înfricoșase atîta.

O voce stînsă și blîndă îi atrase auzul spre patul vecin:

— Te-ai făcut sănătos, coconașule. Din mare cumpănă ai scăpat.

Era glasul bunului Ifrim. De cînd nu mai auzise el glasul acesta molcom ca o mîngîiere al bătrînului dascăl de biserică, țintuit pentru totdeauna pe perinile albe de o cruntă și neiertătoare dambla! Moinaru simți cu nespusă bucurie auzul lui rigid înmuindu-se sub picurarea vorbelor blînde, ca sub curgerea lentă a unor picături de untdelemn cald. Și se bucură și mai mult cînd își dădu seama că de la sine, fără nici o sforțare, amintirea lui putu să cuprindă din trecutul apropiat o frîntură de conversație, care avea loc aproape în fiecare dimineață, în orele de vizită, în jurul căpătîiului vecin.

— Moșule, de ce nu ne lași, moșule, patul liber, că afară de moarte nimeni nu va mai putea să te mai scape de beteșugul dumitale, șuiera vocea stinsă a doctorului rotund ca o minge. Nu-i mai bine să mori la dumneata acasă?

— N-am casă, domnule doftor, iertați, răspundea vocea plîngătoare a dascălului. N-am unde să mor, păcatele mele… lăsați-mă aci…

Și mulțumirea lui Moinaru creștea cu atît mai mult cu cît conversațiile acestea între doctor și bolnavul de alături i se amănunțeau și mai mult în minte, îl asigurau că devine tot mai mult stăpîn pe conștiința lui, îl întăreau în credința că grozava criză s-a dus pentru totdeauna, că viața se reîntoarce în el cu iureș, cà e sănătos, fericit și tînăr, că în curînd statul lui în spital va fi o urîtă poveste veche, de care n-ai nici o plăcere să-ți mai reamintești vreodată.

Se întoarse spre moșneag și-l privi cu recunoștință, ca și cînd de la el i-ar fi venit sănătatea.

— Ai fost bolnav, cumplit de bolnav, domnișorule, vorbea vocea stinsă a dascălului. Ți-au ținut și luminarea, trei nopți în șir, infirmierele. Făceau cu rîndul de veghe, și unsprezece zile n-ai deschis ochii. Aiureai într-una și săreai speriat din somn; și ne priveai pe toți cu ochii așa de tulburați, că se speriau pînă și veghetoarele. Ale trei nopți, din urmă, cît ți-au ținut luminarea, nici nu mai mișcai, nici nu mai gemeai. Erai galben ca lămîia și pieptul abia ți se ridica. Cu un ciob de sticlă mai putea să știe domnu doftor că trăiești. Și în fiecare dimineață spunea domnu doftor: „La noapte se duce”. Dar moartea n-a vrut să asculte pe domnul doftor și, în ciuda lui, te-a lăsat să-i ocupi un pat înainte…

Ifrim bătrînul tăcea un moment, zîmbea trist spre tavan, apoi continua cu vocea lui tărăgănată:

— …Strașnic de voinic ai fost. Cine ar fi crezut că ai să birui așa o dihanie, ca boala asta? E-he, tinerețea săraca… Apoi a venit în timpul ăsta…

O tuse seacă și haină scutură pînă-n adâncul măruntaielor pe moșul Ifrim. Moinaru aștepta cu sufletul la buze vestea cea mare, vestea cea fericită. A venit, a venit și ea să plîngă la căpătîiul lui, să-l privească cu groază și cu lacrămi? Asta vroia să știe de la început. De ce-l ținea atîta moșul cu vorba? Ce-i păsa de rest, de agonie și de tresăririle cu ochii holbați! Și tușea asta a moșului, pare nu se mai sfîrșește și care hîrîie așa de prelung, așa de spart, parcă i-ar veni bucăți de plămîni pînă-n coșul gîtului!

Moșneagul Ifrim se ținea de pîntece și lătra ca un cîine flămînd, stins, prelung și cobitor. Cînd credea că a sfîrșit și-și ștergea ochii de lacrămi, un nou șîșîit pornea din pieptul uscat:

— …a …a venit… a venit și popa și te-a grijit și ți-a cetit la cap… a… și eu țineam isonul popii. M-a întrebat popa: „Ești dascăl?” „Da, părinte”, i-am răspuns…

Moșul vorbea înainte și vocea lui lua uneori intonări declamatorii și sfătoase de cazanie, cetită după liturghie. Și Moinaru asculta cu auzul la pîndă revărsarea de cuvinte fără rost pentru el. I se părea o apă leșiatică, înceată și nesfîrșită, și aștepta pe mal să se desfacă din valurile cleioase o apariție de povești, care să prefacă totul într-o strălucire fără de seamăn. Dar zîna acoperită de șuvoaiele întunecate întîrzia să se arate și Moinaru își aducea aminte cu groază cele trei zile dinainte de căderea lui în nesimțire, care s-au scurs pustii și monotone ca și firul nezorit de vorbe al bătrînului dascăl. Ea nu venise în nici una din aceste zile să-i liniștească ochii cari se istoveau pînă la lăcrămi pironind ușa înaltă a sălei de spital. Doamne? Să nu fi venit ea tot timpul agoniei lui, să nu fi urcat, în treacăt măcar, scările spitalului, să-l vadă barem murind?

Auzul lui Moinaru stătea necontenit la pîndă, cu toate că nădejdea vestei celei mari se sfărămița tot mai mult în gîndul aprins. Oare moșul păstrează pentru la urmă bucuria cea fără de margini? Cu neputință: e prea bun ca să nu fi început de-a dreptul cu venirea fetei povestea lui smălțată cu atîta mărunțiș de întîmplări.

Dacă l-ar întreba? Obrajii se îmbujorară de mîndrie rănită numai la acest gînd neașteptat. Simți cum răspunsul negativ al moșneagului și privirea lui compătimitoare l-ar plesni peste ochi, ca biciul. Tăcu, gemînd ușor, și continuă să asculte, și-și aduse aminte anticamera conștiinței, în care Geneta se încăpățîna să întîrzie. Ceva dedesubtul conștientului, din lăcașul gîndurilor fără legătură, din lăcașul negrelor prevestiri, al văzului fără ochi și-al auzului fără urechi, părea că oprise pe Geneta dinadins acolo, ascunzînd-o ca pe o răufăcătoare, în văluri de întuneric și de tăcere. De ce teama fără nume, care simțise că-i vine din acelaș adînc sufletesc, de a o scoate din tainița obscură, odată cu prima deschidere a ochilor?

Fără îndoială, acolo, în adîncul acela cenușiu, în subconștientul întunecat și mut ca o prăpastie, în care luciri fosforice aruncă în răstimpuri smocuri bizare de raze ca fărîmele de putregai în noaptea cîmpurilor; acolo ceva grav trebuie să se știe, trebuie să se fi întrevăzut imprecis, dar neîndoielnic, prin jocul misterios al puterilor ascunse și incomplecte. Ceva grav s-a petrecut fără îndoială în timpul îndelungului somn și forțele latente ale sufletului descifraseră prin negura boalei acest ceva și umpluseră tot sufletul cu licoarea neagră și nesigură a presimțirei.

Poate moșul știe. Știe bine, căci el a văzut cu ochii, și oțelul vădit intenționat al vorbirei sale este o dovadă mai mult că a fost martorul unei scene, care se lămurea acum în mintea convalescentului cu o luciditate biciuitor de crudă. Fără îndoială, ea a fost în timpul agoniei, a fost, și o singură dată. A auzit sentința doctorului și s-a grăbit să fugă, urmărită de ochii uimiți ai bolnavilor ca de șerpii de foc ai mustrărei. A închis cu putere ușa mare și sonoră a sălei de spital, trîntind-o cu spaimă, ca pe o ușă de cavou. A coborît în fugă scările de piatră, dornică să ajungă în strada veselă, liniștitoare, plină de viață și de zîmbet. Și trăsăturile răvășite de groază ale figurei frumoase s-au așezat iarăși, corecte și impecabile, sub raza privirei curtenitoare a primului întîlnit.

— …așa, domnișorule… asta a fost cu dumneata… dar acum s-au dus toate, ca duhorile bălților la suflarea băltărețului.

— Asta a fost tot, moșule, tot, tot?

— Tot, d-apoi ce-ai vrea să mai fie?

Lui Moinaru i se păru c-a surprins pe fața dascălului o lumină fugară. Un zîmbet strivit repede de o întunecată înfățișare, compusă la comandă. Sau poate destul de naturală la sufletul ăsta bun, îngrozit de-o amintire atît de urîtă.

— Moșule, spune, moșule, te rog, fii bun, moșule…

O tăcere prelungită, grea, decisivă.

— A fost, domnișorule, a fost și ea.

— A fost, moșule, nu-i așa?

— A fost, domnișorule, biata fată, cum să nu fi fost? Doar te iubea…

Și moșul surîse trist, clătinînd abia perceptibil din cap.

— Spune, moșule, a fost doar o singură dată… nu-i așa, moșule?…

Moșul tresări uimit. Cu inima la buze, Moinaru aștepta dezmințirea mîntuitoare.

— De unde știi?

— O singură dată, nu-i așa, moșule?

Dascălul îl privea cu ochii turburi, neînțelegători. Și privirea lui revărsa atîta înduioșare, atîta compătimire, atîta amărăciune, că Moinaru înțelese totul. El aștepta, totuși, agățat cu încleștare de fărîma celei din urmă nădejdi, puterea lămuritoare și definitivă a cuvîntului. Fixa cu lăcomie bolnăvicioasă buzele vinete ale bătrînului, care se străduia în van să găsească o ticluială, cît mai puțin grea, cît mai puțin vătămătoare pentru domnișorul abia trezit din lozeala morței..

Dar minciuna liniștitoare întîrzia să se zugrăvească în creierul sleit al dascălului. Și-n cotloanele lui învechite el nu găsi decît naiva stratagemă a accesului de tusă, care-l încerca adesea.

Lungi gîtul și începu să șîșîie, simulînd nărăvașa vătămătură. I-era parcă teamă să nu dea greș copilăreasca lui prefăcătorie. Dar forțarea avu numaidecît resfrîngere în organele scorojite. Flegma se răzvrăti în rezidurile ei adînci și tusea seacă porni din pieptul uscat, prelungă, chinuitoare, hodorogită, făcîndu-l să se zbată în tresăriri nervoase, puternice, zguduitoare. Păreau că toate măruntaiele s-au desprins din locul lor și înaintează la fiecare smucitură, încetul cu încetul, spre gură. Niciodată moșul nu avusese un acces mai puternic ca acesta, pe care-l voise el. Speriate, privirile lui căutară ajutor la Moinaru. Dar prin rețeaua lacrămilor care-i împăiengeniseră ochii, zări strîmbătura de ciudă, de plictiseală și nerăbdare a acestuia. Și-n frămîntările amarnice care-i rupeau trupul fără milă, bătrînul se simți atunci atît de singur, atît de nefolositor, atît de fără rost, că jalea pe care o revărsase asupra băiatului de alături se reîntoarse reînnoită și fără putere asupra lui însuși. Lăcrămile slăbiciunei fizice, care mijau în colțul ochilor, se schimbară în boabe mari și necurmate de tristețe și se rostogoliră pe fața-i răvășită în părăiașe sărate.

Dascălul adună amintire cu amintire, aduse de tresăriturile accesului fără gînd de încetare, toată nepăsarea care-l înconjura: a doctorului, a asistenților, a veghetoarelor, a tovarășilor de durere, și acum a băiețălului ăstuia, de care întreg sufletul lui se legase ca de propriul său copil. Și începu să plîngă, să plîngă cu tot dinadinsul pe ruina lui omenească, sfredelit tot mai adînc de gîndul că în lumea asta, afară de dînsul, nu-i nimeni altul care să-i plîngă la căpătîi.

Tusa încetă după îndelungi zvîrcoliri. Pe tîmple și pe pintece, pe sub subțiori, șivoaie de nădușeală curgeau în voie, scăpate parcă din zăgazurile nevăzute ale pielei. Dar el nu simțea decît amărăciunea tot mai neagră care-l năpădise și simțea alături nerăbdarea crescîndă a celui care-și aștepta egoist dumirirea sufletului. Plînsul contenise, dar jalea mută crescu și mai mare pentru sufletul lui, pe care și-l închipuia acum un biet omuleț, izgonit și hulit de toată lumea, chincit acolo sub furca pieptului, încălzindu-și mîinile înghețate la cele din urmă pîlpîiri de viață care mai tremurau înlăuntru-i. Și dascălul văzu cu groază cum pîlpîirile se potoleau din ce în ce și cum omulețul adăpostit sub slabul înveliș de piele întinsă pe ciolane se strîngea, înfricoșat de frigul morței, tot mai mult în spuza în care sufla cu desperare și care căpăta din ce în ce mai închisă culoarea rece a cenușei.

Și deodată dascălul tresări șfichiuit de-o amintire care-i împietri lacrămile în ochi. De ce de patru zile domnul doctor nu-i mai spunea: „Lasă-ne, moșiile, patul: du-te și mori la dumneata acasă!” De ce de patru zile îl cerceta cu mai multă luare-aminte și schimba înțeles de priviri cu doftorii de ajutor? De ce de patru zile îl întreabă parcă cu blîndețe în glas și-l întreba în așa fel, încît de patru zile el nu răspundea decît da? Înainte spunea adesea și cîte un „nu”. Și atunci domnul doctor mărea iarăși fraza lui obișnuită: „De ce nu ne lași, moșule, patul?” Dar de patru zile domnul doctor ghicise așa de bine ce se petrece într-însul, că…

Dascălul nu îndrăzni să gîndească mai departe. Își aminti numai că astăzi, după „itirogatoriu” și după cercetarea vînei de la mînă, doctorul îl bătuse prietenos pe umăr și-i spusese cu vocea lui stinsă: „Curaj, curaj…”

Cum nu înțelesese el mai din vreme vorbele astea? Cum nu-i dăduseră ele de gîndit? Și cum se lămureau acuma atît de luminoase, ca și tot ce se petrecuse de patru zile încoace? Care va să zică…

Din nou gîndul dascălului Ifrim refuză să meargă mai departe. Dar i se păru că patul a dispărut de sub dînsul și că trupul lui e atît de gol și atît de ușor, că plutește parcă în spațiu…

Așadar va muri, recunoscu în cele din urmă. Și asta cît se poate de curînd. Poate peste o săptămînă, poate peste cîteva zile… poate chiar la noapte.

Bătrînul se simți deodată cuprins de-un frig nemilos. Cineva parcă suflase deasupră-i și toată sudoarea de pe dînsul se schimbase într-o pojghiță de gheață.

De mult se obișnuise el cu ideea morței. Dar astăzi, cînd o presimțea atît de aproape, acolo, în dosul tăbliei patului, nevăzută și neclintită, pîndindu-i mișcările cu atîta siguranță și liniște, că nici cel mai vag semn nu o trăda, o groază fără margini îl cuprinse. Singur, de tot singur, în fața dușmanei acesteia neînduplecate și înfricoșătoare!

— Moșule, moșule, te rog…

Unde mai auzise el vocea asta, cuvintele ăștea care i se strîngeau de cîteva minute în urechea stîngă?

— Moșule, spune, moșule, te rog…

Domnișorul! Domnișorul și-a pierdut răbdarea. El vrea să știe, cu un minut mai înainte, cît de mare e fericirea ce-l așteaptă afară, dincolo de zidurile spitalului, în viața cea mare, cea veselă, cea zgomotoasă, cea atît de frumoasă, ce lucește acolo, ce se zbate, năvalnică și viguroasă, scăldată în razele rîzătoare ale soarelui de vară.

Și dascălul își aminti agonia îndelungată a domnișorului și singura vizită a prietenei sale în tot acest timp. O văzu apropiindu-se sfioasă de patul bolnavului, privind cu ochii căscați de groază fața lui lividă, agitată de repezi convulsiuni. Și-i auzi vocea stinsă, întrebîndu-l ca dintr-o depărtare, necuprinsă:

— Ce s-a întîmplat, moșule?…

— Rău, domnișoară; ia, se zbate de trei zile cum îl vezi…

— Și ce a zis domnul doctor, moșule?

— Domnu doftor, domnu doftor… D-apoi dumnealui tot ar vrea să aibe cîte-un pat slobod în fiece zi,..

— Moșule, ce a spus doctorul?

— E, domnu doftor le vede toate cu ochi cerniți. D-apoi cine se potrivește. Dumnezeu e mare și de te vei ruga, domnișoară, ți-l va da…

— Ce să mi-l dea, moșule? Nu vezi că e mai mult mort? Se duce, săracu. Păcat de el, băiat tînăr și bun…

— Hm, numai atît.

— Ce-ai spus, moșule?…

— Am întrebat: Ți-era logodnic?…

— Logodnic? Vai, nu, moșule… Venea pe la noi… Prieten al familiei…

— Așa? Eu am crezut…

— Da de unde, moșule. Veneam pe aci din Săracu, bietu băiat… Nu cred să mai apuce ziua de mîine…

Atît. Apoi un scurt:

— Bună ziua, moșule!

— Mai vii pe-aici, d-șoară?

— Nu cred, moșule. Ce să mai caut? O să mă interesez la portar…

Și fericirea, care aștepta pe domnișorul însănătoșit în viața de afară, plecase cu aceste vorbe. Dascălul

Ifrim simți fără voia lui o undă de mulțumire încălzindu-i sufletul.

— De ce nu vorbești, moșule? Crezi că nu înțeleg de ce nu vorbești? Crezi că nu știu c-a fost numai o dată? C-a aflat c-o să mor și a fugit ca să nu se mai întoarcă?… Spune, moșule, vorbește.

Dar moșul tăcea și zîmbea acum prostește. El simțise că în partea stîngă a capului i se făcuse parcă un gol. Iar sub coastele uscate simțise omușorul lui de suflet suflînd sălbatec în spuza care se încenușase cu totul.

„Parcă acolo unde se reîntoarce el e mai bine ca acolo unde mă duc eu?”

— Și vorbește odată, moșule. Nu vezi cum te rog și cum mă chinuiesc?…

Moinaru văzu zîmbetul dascălului. Și înțelese că bătrînul își rîdea în suflet de neliniștea lui. Nu mai încape îndoială că așa se petrecuse cu Geneta, cum bănuise de la început. Dar nu înțelegea rîsul acesta răutăcios, schimbarea asta neașteptată în omul pe care-l crezuse atît de bun.

Furia îndoită, și împotriva fetei și împotriva celui care îl rîdea în gînd, îl păli năvalnică în moalele capului. Simți nevoia să strige, să muște. Scrîșni din dinți de durere și ciudă…

— De ce rîzi, moșule? A fost caraghios nu-i așa? A fost strașnic de caraghios? Și pentru asta găsești că trebuie să rîzi? Nu ți-e frică de moarte, moșule?

Vorbele nășteau în otrava sufletului obidit și țîșneau șuierătoare printre dinții strînși.

— Ești om bătrîn și nu mai ai mult. Nu vezi că ți-au intrat ochii în fundul capului? Nu vezi că furca pieptului ți-a străpuns pielea? Nu ți-e frică deloc că ai să rămîi așa pentru totdeauna, cu rînjetul ăsta?…

Peste paturile rînduite ale suferinței trecu o adiere de agitație. Din gropile albe al perinilor, curiozitatea fixă a ochilor stinși se ridică înciudată asupra lor. Pînă acum o duseseră atît de bine cei doi vecini de durere. Și acum se certau oare?

Moinaru simți privirile ațintite asupră-i și tăcu. Moșul nu băga de seamă nimic, căci cele din urmă cuvinte ale domnișorului i se înfipseseră adînc în urechi.

Și se văzu pe sine însuși, încremenit pe vecie, cu zîmbetul care-l avea acum pe buze.

Surîdea el într-adevăr, sau fața lui luase involuntar înfățișarea veseliei sinistre și veșnice a hîrcilor?

Noaptea veni și dascălul nu putu să adoarmă decît după ce i se făgădui că a doua zi va fi chemat la căpătîiul lui preotul spitalului. Atunci se mai liniști și buzele începură să moșmondrească slujba morților. Cuvintele sfinte îi făcură bine. Căci precum ghici el în sensul lor, trebuie să fie ceva acolo care să îndrepte greșelile vieței. Altfel, ce rost ar mai avea temeliile lumei ăștia? Nedreptățit în viață, să fii la urmă lovit de marea nedreptate a morței fără sculare? Nu se poate așa. Trebuie să fie un rost și aici, ca-n toate ale lumei acesteia, care se mișcă și care se arată plină de atîtea rosturi.

Filosofia asta înduplecă pe bătrîn și-l făcu să-și simtă sufletul umplut de bunătate și să deschidă vorbă cu băiatul de alături. Se gîndi că tot n-are cine să-i facă pomeni și se gîndi să-și facă singur, acum, înainte de a închide ochii. Nu putea fi doară pomană a liniști sufletul băiatului acestuia cu o poveste așa de dorul lui? Și moșul aduse cu glas tremurat vorba de fată.

— Te-ai cam supărat pe mine, domnule. D-apoi nu eu sunt de vină, ci părdalnica asta de tusă… da fata a venit pe la d-ta, a venit de mai multe ori…

Moșul fu de-o dărnicie uimitoare. Și născoci așa convorbiri între el și fată asupra lui Moinaru, că acesta se înveseli. Cu inima împăcată, moșul adormi după aceea.

Dar Moinaru nu închise ochii toată noaptea. Cît povestitorul așternu pleoapele peste ochi și începu șuierul regulat al somnului, spusele sale apărură celuilalt în toată naivitatea însăilărei lor. Moinaru socoti că fata n-a venit niciodată; ba chiar că nici nu va veni. Nici măcar nu s-a obosit să vadă dacă el a murit sau nu.

Furia surdă de la început era acum clocot în sufletul lui. Se gîndi cum îi va apare în față, odată scăpat din spital, și vorbe grele i se îngrămădiră, abia reținute, în gîtlej. O strivi sub povara insultelor, cele mai amarnice, cele mai murdare, și n-o lăsă pînă n-o văzu plîngînd cu sughițuri și cerîndu-i iertare în genunchi. Și n-o iertă deloc.

Dar gîndul lui, care făcea acum salturi disperate, și-o închipui deodată într-o ipostază nouă, care-l îngălbeni. O văzu primindu-i mustrările cu o privire plină de dispreț, apoi izbucnind într-un rîs așa de nepăsător, așa de sonor, că îi mută inima din loc. Și inevitabilul celălalt, domnul, prietenul cel nou, nu întîrzie să se zugrăvească în minte, cochet și frumos, cuprinzîndu-i mijlocul și îndepărtându-se cu dînsa, îndepărtîndu-se amîndoi, glumind și privindu-se adînc în ochi, uitînd cu totul în urma lor pe cel rămas pradă sfîșierilor durerei.

Scrîșni de oroare la această închipuire și scrîșnetul lui se amestecă cu gemetele, cu vorbele răzlețe scăpate în somn de bolnavii din sală.

Pînă în zorii zilei, minunea ascunsă a corpului ei zvelt și șerpuitor, culoarea îmbătătoare a pielii palide, cu reflexe de sidef, alternară cu cele mai negre și mai năprasnice închipuiri. Plăcerile trecutului îi zbîrliră nervii și cu cît se zugrăveau mai mult în puterea amănuntului, cu atît șuvoiul de sînge al furiei îi izbea mai puternic creierii, îi lămurea în minte singura cale care-i rămînea de urmat. Ideea cea temută se contura tot mai decisivă în capu-i aiurit. I se părea că ea dăinuise de mult într-însul, în fărîme risipite prin tot corpul, și că acum fărîmele acestea se strîngeau aduse de vîntul nebuniei și se strîngeau într-un tot inform, compact, negru, de neclintit. Vroia parcă să se opună acestei treptate creșteri a gîndului de moarte, de urletul adâncurilor bîntuite de furtună era surd slabelor încercări. În zorii zilei nici un colțișor al rațiunei lui nu era scutit de grozava convingere că fără dînsa, fără mîngîierile ei, care-l aduseseră în patul ăsta de spital, viața lui nu mai putea avea un rost.

Fapta care avea să urmeze numaidecît, în ceasul chiar al ieșirii din spital, i se limpezea în minte în imagini înfiorătoare. Sufletul lui de convalescent trăi cu atîta putere de viață procesul grozavei închipuiri, că, copleșit de emoții, obosit de străduință, ațipi ușor sub greutatea neagră a ultimei impresii. În somn, mișcările agitate ale trupului dovediră că firul coșmarului aievea se deapănă mai departe.

Cînd se deșteptă, întru tîrziu, se simți sleit. Pe rădăcina limbei parcă se adunase fiere. Capul îi ardea. Iar în adîncul mădularelor resimți clar fiorul frigurilor de la începutul boalei. Gîndul că boala ar putea reveni îl plesni amarnic in moalele capului. Și ucigașul de adineaori se cutremură de frică. Se hotărî să-și înfrîneze orice idee, să sugrume în embrion orice nouă pornire. Încercă să-și reprezinte viața fără dînsa, să se obișnuiască cu ideea că nu o va mai vedea niciodată. Și viața îi apăru așa de pustie, așa de monotonă, că se înfioră. Plămădi în gîndu-i un trai nou, cu o nouă tovarășe a zilelor lui. Și îmbrăca în belșug pe noua tovarășe cu toate bunătățile sufletești și trupești pe care le cunoștea la vreo femeie. Dar ce femeie cunoștea el alta decît pe Geneta? În curînd el văzu că noua tovarășe nu e decît Geneta, cu toate frumusețile ei fizice și cu toate frumusețile ei sufletești dinainte. Cu sufletul pe care atunci, la început, i-l crezuse mai curat decît al unei sfinte. Unde va găsi pe noua Genetă, care să știe să-și păstreze pînă la sfîrșitul-sfîrșiturilor curățenia sufletească a începutului!

Moinaru privi din nou spre marea fereastră a sălei de spital. Și cerul de afară îi păru searbăd și iluzoriu, ca și cîntecul de tinerețe, ce se înălța din curtea spitalului. ca și rumoarea orașului care abia răzbătea pînă aici. ca și lumea acea însăși care se răscolea acolo, ascunsă în fardul strălucitor și stupid al conveniențelor.

Cu cit creștea ziua, cu atît vuietul vieței, care se ridica deasupra acoperișurilor ca un fluviu aerian, năpădea din ce în ce mai plin, mai spumegos pe fereastra deschisă larg de îngrijitoare la aerul primăverei. Și cu atît dezgustul din sufletul lui Moinaru creștea mai puternic, cu atît îi părea[u] mai lipsite de înțeles și iubirea lui de mai înainte și răzvrătirea din noaptea trecută; și-n capu-i care se pustia încetul cu încetul de orice alt gînd, o singură groază se statornicea, se înfigea ca un stîlp nemișcat, de care se izbea zadarnic vîntul pustiitor ce-i alunga cu furie orice altă idee, orice altă simțire: „singur!” Moinaru repetă de mai multe ori acest cuvînt; îl repetă întîi de cîteva ori în închipuire, apoi puțin mai tărișor, pe șoptite: „Singur!» Și la auzul lui se încleștă cu disperare de perina albă a patului de spital, se încleștă cu atîta disperare, ca și cînd cineva ar fi vrut să-l smulgă de lîngă o ființă iubită.

Alături, dascălul Ifrim tocmai se deșteptase. Dar în ochii lui nu mai plutea acuma, cu aceeași lumină, încrederea în viața viitoare, care-l adormise în ajun. Freamătul orașului îi făcea rău dascălului Ifrim. Se simțea atît de izolat, atît de depărtat de furnicarul de oameni care zumzuia vesel afară, că îndoiala îl recucerea încetul pe încetul. Înfricoșat de-un gînd nelămurit, dascălul se întoarse spre Moinaru. Își aminti de povestea smălțată cu care-i potolise durerea aseară. Și voi să afle de la el o încurajare, un reazim în valurile de neliniște care începuseră să-l clatine. Privi lung spre cel de alături și, crezînd că doarme, așteptă răbdător să se trezească.

Doctorul intră urmat de cele două halaturi cu căpățini de pasăre. Astăzi era mai zorit ca niciodată. Se opri și la moșneag, îl examină din nou, dădu din cap cu siguranță și nu-l mai întrebă nimic.

Ifrim îl privea îngrozit. Cînd îl văzu că se îndepărtează fără nici o vorbă, îl strigă aiurit. Doctorul se întoarse.

— Ce-i, moșule?

Ifrim bîigui cîteva cuvinte fără rost. Precis nu știa nici el de ce-l oprise. Și doctorul dădu din cap cu înțeles spre cele două ajutoare, îl mîngîie puțin pe frunte și se îndepărtă.

Cînd sfîrși și cu Moinaru, moșneagul se întoarse spre băiat, zîmbindu-i cu bunătate.

— Vezi, nici la dumneata n-a stat mult domnu doftor, începu el domol, luminat de această constatare. Astăzi se vede că e grăbit.

Moinaru tăcu…

— Ce crezi dumneata, domnișorule, continuă moșul, înseninat și cu poftă de vorbă, dumneata ești om cu carte și trebuie să știi. Oare pe lumea cealaltă o fi ceva?

Și deschise ochii largi spre băiat. Moinaru îl privi lung, neînțelegător, Apoi, deodată, făcu o strîmbătură de plictiseală și, fără să răspundă, se învîrti pe partea cealaltă.

Bătrînul nu pricepu nimic. Privi zîmbind a durere pe cel care-i întorsese spatele și întoarse la rîndu-i cu amărăciune ochii. Dar ochii îi rămaseră căscați asupra doftorului, care, înainte de a ieși, arăta ceva asistenților. Arăta patul lui. Și cînd se văzu privit de bătrîn, doctorul lăsă repede mîna în jos.

Dascălul se simți scuturat de o puternică năvală de friguri. Patul lui? Va să zică, patul lui va fi în curînd slobod. În curînd, cît mai curînd! Poate chiar pînă diseară. Diseară el nu va fi decît un mort. Un stârv. Mîine, în zori, patul va fi ocupat de un altul, care așteaptă afară, care a fost înscris de domnul doftor pe catastif…

Ifrim simți din nou omușorul lui de suflet zbătîndu-se sub pielea uscată. Omușorul aduna acum stinse bucăți de cărbune și sufla în ele cu disperare. Dar din bucățile de cărbune nu zbura decît cenușe. Diseară. Astă-seară. Și popa…

Dascălul începu să se tînguie. Îngrijitoarele alergară.

— Popa, popa! le spuse el cu voce slabă.

Și se vîrî în perină, cu ochii mari holbați de spaimă. Pipăi în juru-i, cu mîini rătăcite, ca și cînd ar fi vrut să întîlnească un ajutor, o altă mînă prietenească. Dar mîinile i se bălăbăniră zadarnic în gol. Și mușcînd perina, dascălul bolborosi în adîncul ei, răgușit, ca un animal junghiat: „Singur”…

Rămase multă vreme cu capul vîrît în perină. Gîndurile i se limpeziră iarăși și începu să plîngă din nou, rar, înfundat, cu resemnare…

Peste două ceasuri veni popa, își desfăcu patrafirul, deschise cartea soioasă și începu să turuie. Dascălul îl ascultă cu ochii largi deschiși, cu luare-aminte.

Într-un timp îl întrerupse:

— Stai, părinte, ai sărit…

Popa se opri încurcat, încruntă ochii, apoi zîmbi a rîde:

— Aha, ești dascăl… ai dreptate.

Îngînă apoi un început de cuvînt, întorcînd o filă îndărăt și căutînd [cu] ochii pasajul ocolit. Cînd îl găsi, pleoapele îi clipiră și vocea lui de bîrzăun începu să turuiască din nou.

Dascălul asculta cu și mai mare luare-aminte. Și pe nevrute, buzele i se boțiră și din gîtleju-i uscat porni jalnic și monoton isonul:

— A… a… a… a… a…

Moinaru se închipuia acum întinzînd mîna împăcărei celei care l-a uitat. Și nu îndrăznea să dea drum ideii de necrezut care i se strecura iscoditoare prin fibrele gîndirei: Ce va face, ce va face dacă ea va privi cu nepăsare mîna lui întinsă?

Vocea moșului își intona înainte cîntecul morței. Se ridica din ce în ce mai vioaie, acoperea cetania popei, se lăsa în modulațiuni joase și sinistre. Apoi se sparse deodată într-o zbucnire zguduitoare de plînset.