Sirena lacului

Sirena lacului de Gheorghe Asachi

Imitație dupre o tradiție poporană.

De la curtea unui sat,
Prin preluca cea umbroasă.
Întristat-au alergat
Fata-Irina cea frumoasă ;
De plîns ochiu-i roura,
În vînt păru-i flutura.

Cînd din luncă a trecut
Unde-un rîu în lac s-afundă,
Fata-Irina a stătut
Și, uitîndu-se la undă,
A ei dalbe mîni a frînt
Și a zis acest cuvînt :

„Voi, ce-n ist palat undos
Locuiți, o, surioare,
Bocetul meu cel duios
Ascultați ș-a mea plînsoare !
Cel ce-amorul mi-a giurat,
Aleu, azi m-a îngînat.

Pe al nostru domnișor
Am iubit cu duioșie,
Trainic mi-a giurat amor,
Că m-a lua de soție ;
Dar credința a calcat.
De soț ala ș-a luat.

Fie deci el fericit
C-o mai nobilă soție,
Ce ambiți-a sortit,
Dar la mine să nu vie,
Să derîdă-acum și ea
Plînsul și durerea mea !

Pentru-o fată ce-a perdut
Fericirea-n astă lume,
Nu am decît să mă mut
În al apei voastre spume,
Să m-ascund, însă, aleu,
Ce-o să facă fiiul meu !”

Cînd plîngînd aceste-a spus,
Cu adîncă suspinare,
Mîna preste ochi și-a pus.
De pe mal în apă sare.
Și apoi s-a cufundat
În a zînilor palat.

Dar în curtea celui sat
Mii de oaspeți se adună
Lumini mii a fulgerat
Și armonia răsună ;
Cupa umblă împregiur
Toți urează bun ogur.

Cînd, prin vuietul vuios,
Din prelucă parcă cheamă
Plînsul cel mai dureros
Unui prunct ce-i făr' de mamă,
Că un casnic îndurat
În braț pruncul a luat.

Lîngă lac el a stătut
Cu cea sarcină duioasă,
Unde ramura-a țesut
O camară-ntunecoasă
Și format-au un ascuns
De razile nepătruns.

În tăcut acel tufariu
Plînge, cheamă : „Amar mie,
Ah, l-acest sărman sugariu
Cine mamă va să fie ?
Fată-Irino, dă-mi răspuns,
Unde, unde te-ai ascuns ?”

„Iacă-mă-s chiar în cest fund,
Un șopt din lac i răspunde,
Eu petrec aici pe prund
Tremurînd în rece unde
Și cu ochiul lăcrămos
Nu-mi văd fiiul cel frumos.

Valul repezit de vînt
Tot mă poartă-n a sa cale,
Ș-atunci cînd flămîndă sînt,
Eu gust mursa de corale ;
Roua dimineața beu,
Papura e stratul meu !”

Dar bătrînul casnic iar
Repetează : „Amar mie,
La acest sărman sugariu
Cine mumă va să fie ?
Eh, Irino, dă-mi răspuns,
Vino d-unde te-ai ascuns !”

Că sub apă s-a mișcat,
Pe încet, nu-ș' ce, se pare
Apele s-a turburat ;
Iată că acum răsare,
Frumușel, din a lor sin
Un pește de tot străin.

Precum junii cînd pe lac,
În a lor gioc de la țară,
Bour cu o piatră fac,
Care luciul apei ară,
Așa peștele-a săltat
Și pe apă-a lunecat.

De-aur pete străluceau
Pe spinarea-i delicată
Ș-aripioarele aveau
O coloană-mbrilantată ;
Din cap, ca aluna mic,
Luceau ochii lui pitic.

Dar cel pește minunat
D-îndată a sa făptură
În femeie a schimbat
Cu angelică figură ;
De pe capul cel frumos
Se deștinde-un păr undos.

Pre-a ei fețe și pre sin
Răsărit-au la videre
Două roze preste-un crin
Și mănoase două mere ;
De la brîu rămasă-n jos
Forma peștelui solzos.

De mal al acestui riu
Sirena s-apropiază,
Luă-n braț pe al ei fiiu
Și la sîn îl tupilează ;
„Nani, nani, dorul meu,
Nani, a ta mamă-s eu !”

După ce au încetat
Copilașu-a lui plînsoare,
În leagăn l-a aninat,
Preste ramurile-ușoare
Și schimbă figura sa
În un pește, cum era.

Ea se-nveste-n solzi de tot,
Aripioarele-i răsar,
Unda o despică-n not,
Prefăcută-n pește iar ;
Apa-n giur s-au înspumat,
Ea la prund s-a cufundat.

Dar de cîte-ori a purtat
Casnicul în a lui brațe
Pe-a ei fiu, a înlăptat
De sară și dimineață,
Preschimbînd a ei corp mic
În femeie, din pitic.

În minutul cel tăcut
Cînd în ceriu răsare luna,
Acum oara a trecut,
Dar la lac, ca totdeauna.
Casnicul cel duioșitî
Cu copilul n-a venit.

Prevenit de un prepus,
Nu trecu pe cea carare,
Că-nsurățeii s-a dus
Pe-acolo la preumblare,
Pentru că-n rediul tufos
Paserea cînta frumos.

De departe i-a urmat
Și, ascuns în cea camară,
El aici i-a așteptat
După prînz, pănă în sară,
Ca să vadă pe-amîndoi,
Să se-ntoarne înapoi.

Însă-n urmă, îngrijit,
El din palmă-și face-ocheană ;
Printre degete-a privit,
Dar acum a zilei geană
De pe munte a trecut
Și pe nime n-a văzut.

Mai așteaptă după-apus
Pănă-n ceriu văzut-au stele ;
Cercetează-n jos, în sus,
Și, plin de prepusuri rele,
Tremurînd, cu pas încet,
De lac s-a apropiet.

Dar la ochi naintea sa
I s-arată o minune :
Unde apă-ntăi era,
De arină-amu-i genune ;
Pănă-n fund lacul e sec,
Pe-unde lupi și șerpii trec.

În fundul acestui lac
Vede cu nedumerire
Vestimente două zac,
Dar nu poate nicăire
Vre o urmă a afla
De boier și soața sa.

Din acel adînc troian,
Între umbra tunecoasă,
Ieșea un gros bolovan
Cu o formă fioroasă,
Ce vederea-nspăimînta
Ș-o figură semăna.

De spaimă atunci cuprins
Pentru cele ce n-ar crede,
Parcă viața-n el s-a stîns,
Nimic n-aude, nici vede,
Și mult timp n-a mai trecut
Păn-a vorbi a putut.

„Irino, iar a strigat
Dar ego răspunse : — Irino !
De ce lumea ai lăsat ?
L-al tău fiu, o, mumă, vino !
Teme-te de Domnul-zeu,
Nu lăsa pre fătul tău !”

Dar bolovanul cel mut
I varsă sudori pe frunte,
Căci pre soț a cunoscut
În acele forme mute,
Ce cu capul clătinau
Și ambi parcă suspinau.

Casnicul, de spaimă plin,
Copilașul iè în brațe
Și cu un adînc suspin,
Ca ceara galbăn la față,
Sînte rugi a repetat
Ș-acasă s-a înturnat.

Bolovanul fioros
Stă și azi de mărturie
C-un amant necredincios
N-a să intre ani o mie
În a morților liman,
Ce s-a face bolovan !