Situație penibilă

 

Guvernul maghiar a ținut să facă de anul nou încă o mare bucurie și o deosebită cinste Românilor.

Tânărul nostru poet laureat Octavian Goga, aflându-se într-un otel al cunoscutelor băi Sf. Luca din Budapesta, a fost ridicat de poliție și dus la temnița ordinară, unde l-au închis între vinovații de drept comun, care-și așteaptă acolo judecata și osânda.

Iată, pe scurt, după gazetele românești de dincolo, cum s-au petrecut lucrurile.

În ziua de 1 Ianuarie la ora 2, se pomenește Goga cu o vizită:

— Sunt Sugo Ferencz, agent de poliție.

— Și ce poftești?

— În numele legii, te arestez!

— În virtutea cărui mandat?

— În virtutea telegramei acesteia!

Și agentul puse sub ochii lui Goga o telegramă a judecătorului de instrucție de pe lângă tribunalul din Cluj, care-i ordonă arestarea prin poliția din Sibiu, telegramă transmisă de acolo poliției din Budapesta.

— Dar care e motivul arestării mele?

— Nici un motiv nu cunosc, răspunde agentul. Eu cunosc numai ordinul de arestare și atâta tot. Dumneata ești Octavian Goga, eu trebue să te arestez!

— Atunci, zice arestatul, duceți-mă acasă la Sibiu, unde sunt urmărit, să comunic familiei mele ce mi se întâmplă și să aflu de ce sunt învinovățit!

— Asta nu se poate!

Și fără mai multă vorbă de deslușire, e dus omul la temnița preventivă.

Acolo, directorul, care, pe cât se vede are și el în deosebi instrucțiuni, luându-l în primire, îi spune că a doua zi seara va fi escortat prevenitul cătră Cluj.

Și-n adevăr — după o noapte petrecută într-o celulă strâmtă, pardosită cu cărămizi, fără sobă, și având drept pat o laviță acoperită cu cergă — a doua zi, cu trenul accelerat de la 9 și 10 seara, este pornit subt bună pază cătră capitala Ardealului, unde-l așteaptă o gazdă și un culcuș tot atât de convenabile.

De ce oare să se fi făcut vinovat bunul nostru poet? Ce crimă așa de grozavă o fi săvârșit ca să merite atâta asprime?

Până acuma nimeni nu poate răspunde în mod precis la aceste întrebări. Dar iată cel puțin ce se bănuiește.

Goga a fost proprietarul-editor al unei publicațiuni săptămânale, „Țara noastră”, care apărea pân' acu câteva luni la Sibiu, unde chiar locuește el. Redactorului responsabil al acelei foi, anume Dumitru Marcu, îi intentase parchetul local mai multe procese de presă. Până să vie prevenitul în fața justiției, a dispărut și „Țara noastră” și el, sărmanul redactor responsabil s-a dus pe lumea cealaltă, unde desigur va fi judecat cu mai multă blândețe decât după legile și datinile maghiare. Dumitru Marcu a murit mai zilele trecute. Asta se-vede l-a supărat foarte adânc pe d. procuror maghiar, așa că nu se putea lăsa fără a găsi numaidecât o mângâiere pentru pierderea suferită, și astfel, dacă a murit Marcu, trăiască Goga!

Acesta e lăsat să plece din orașul de provincie unde este statornic, unde-l cunoaște toată lumea, unde-l știu toate autoritățile publice ca pe un cetățean de seama-ntâia. La plecarea lui de-acasă, nu pornește cumva tiptil; din contra, e condus de atâția prietini cu vesele manifestațiuni simpatice la gară. Merge, precum tot orașul știe, în capitala regatului maghiar, să se instaleze pentru o cură regulată într-un stabiliment de băi de primul rang. Stă acolo câteva zile; primește acolo corespondență de la familia lui, ba chiar de la [o] autoritate administrativă oarecare — și tocmai apoi, d. procuror de la Cluj telegrafiază poliției din Sibiu, ca aceasta să telegrafieze celei din Budapesta, să-l lege cot la cot pe Goga, ca pe un osândit fugar, dacă Dumnezeu l-a scăpat pe Marcu, și să-l aducă pe cel viu în locul celui mort, la Cluj, fără altă deslușire.

Cu privire la aceasta, „Lupta”, organul național român din Budapesta, care are și el acuma pe spete al nu știm câtelea proces de presă, zice cu multă melancolie:

„Patru sunt treptele schingiurii libertății de presă în Ungaria. Din treaptă-n treaptă, trebue să răspunză, pentru fiecare cuvânt tipărit, întâi autorul; dacă acesta nu se poate descoperi, redactorul responsabil; în lipsa acestuia, editorul; și când nici acesta nu poate fi-nhățat, vine tipograful la rând. Mai cuminte ar fi, pentru mai mare siguranță a Statului, să dea ordin strașnic lui Dumnezeu sfântul ca să nu sufere pe globul maghiar speța asta primejdioasă...”

Și să se observe bine că în cazul de față redactorul responsabil a fost găsit și că nu a scăpat din mâna justiției maghiare prin dosire, ci numai după porunca lui Dumnezeu!

Sunt foarte frumoase legile maghiare, și foarte omenoși maghiarii însărcinați cu paza și aplicarea acestor legi așa de liberale — n-avem ce zice... Oricum ar fi însă, nu e în dreptul nostru nici în dorința noastră să ne amestecăm în afacerile Statului vecin... Și totuși...

Totuși, naște o întrebare...

E oare bine că se poartă așa de aspru și de vitreg Maghiarii cu concetățenii lor Români?

Firește, punem întrebarea, nu dacă e bine pentru Maghiari; ci dacă e bine pentru noi, pentru regatul nostru.

O fi asta bine sau rău pentru Statul vecin, nu putem spune sigur, și de altminteri asta nici nu ne privește pe noi — deși înclinăm a crede că e rău chiar pentru Statul vecin, fiindcă un Stat unde trăiesc mai multe rase, în proporție numerică nu prea covârșitoare de la una la alta, pe altă cale decât a violenței, nu poate folosi mult din învrăjbirea lor, împinsă sistematic de el însuși până la limitele răbdării unora, prin îngăduirea ba chiar asmuțirea samavolniciei altora.

Punem așadar întrebarea numai și numai din punctul nostru de vedere: e bine pentru Statul român că se poartă Maghiarii așa de aspru și de vitreg cu concetățenii lor conaționali ai noștri? Și fără înconjur răspundem că nu, nu e bine deloc.

Să ne-nțelegem — fără fraze sentimentale; la o parte orice sentimentalism, care n-are ce căuta în politică — să vorbim liniștit numai de interesele practice și cât se poate mai scurt și mai lămurit.

Regatul nostru are tot interesul să graviteze pe lângă puterile centrale ale Europei, și, de atâta timp, păstrând de altminteri cele mai bune relațiuni cu toate puterile, suntem amicii declarați ai Austro-Ungariei și ai Germaniei — și niminui de la noi nu-i trece prin gând că s-ar putea duce deocamdată o mai potrivită și mai înțeleaptă politică.

Din nenorocire însă, ne e dat să constatăm, și cam prea des, că Statul vecin și amic, al cărui aliat suntem, nu caută parcă-ndeajuns să ne ușureze viața și să ne-ntărească puterile, lucru de care, ca aliat, ar trebui să fie și el ca și noi doritor... Ne explicăm:

Trei milioane de Români în Statul poliglot al Ungariei sunt torturați în viața lor publică și privată, trăind sub sistemul terorizării de Stat. Nu poate trăi gazetă, nu se poate face literatură, nu se poate scrie cuvânt, fără groază de procuror, —orice afirmare cât de platonică a dreptului de existență al nației este urmărită ca o trădare de Stat; — femei din societatea cultă sunt condamnate la temniță, ba fiindcă au recomandat unor copii din școală să nu-și uite de graiul părintesc, ba fiindcă au contribuit la suportarea cheltuelilor sau plata amenzilor în unele procese de presă, ba chiar numai fiindcă au întâmpinat simpatic pe un publicist la liberarea lui din temniță; se impune apoi la școlile românești populare părăsirea limbii naționale până și în rugăciunile religiei... Iar cine cutează a murmura este la rându-i un trădător de Stat și, ca atare, târât în închisoare. În timp de câțiva ani, suma condamnărilor politice de presă și de agitațiune contra Statului maghiar se ridică la peste 200 de ani de închisoare și la peste o jumătate de milion de coroane amenzi.

Fericită viață pentru acele trei milioane de Români cetățeni maghiari!

Toate aceste, indiferent de ce rău sau bine pot aduce regatului vecin, pun Statul român într-o poziție adesea destul de grea. Opinia noastră publică, din zi în zi mai conștientă de însemnătatea ei în viața politică, nu poate privi fără emoțiune la chinurile morale și materiale ce le îndură Românii de sub coroana ungară, ca națiune...

Cazul lui Goga este din cale afară de mâhnitor pentru lumea noastră.

Goga — poetul popular de așa strălucitor talent, o onoare a literelor române, alaltăieri încoronat de Academia noastră, după raportul unui ilustru profesor, academician și ministru, Titu Maiorescu — astăzi umilit și maltratat ca un făcător de rele, și târât prin temnițe ca un betyar de drumul mare, fugar din ocnă, fără a i se acorda măcar liberarea pe cauțiune, deși legea maghiară nu admite în materie de presă închisoarea preventivă...

Ei! e prea-prea!... n-avem ce zice mai mult, și va mărturisi firește orice maghiar cu dreaptă judecată, și cu sufletul neatins de patima sălbatică a urei de rasă, că toate astea nu sunt de natură a face populară la noi amiciția căreia cele două State vecine trebuesc să-i rămână credincioase, — și că astfel, spre mâhnirea noastră, unul, cel mai tare, pune pe celălalt, mai slab, într-o penibilă situațiune, cum un aliat leal și prudent n-ar trebui să facă.