Smărăndița

 

I

Fata mamii Ilinchii era bălană, plăviță, cu părul galben-auriu ca spicul grâului copt, răscopt, tocmai cum e bun de secerat, cum e pâinea a bună de mâncat și-i place puiului golaș de pitpalac să-l ciugulească și să-l înghiță pe nemestecate în gușa lui îmbrăcată în puf bogat, moale și dulce.

Smărăndița mamii Ilinchii era tânără ca o dimineață de primăvară caldă, blândă, senină, mânoasă și încropită, când ciocârlia se avântă și-și dă drumul, nebună, săltă- toare, zglobie, pe aripele vântului ușuratic și zburdalnic, spre a arunca, către albastru și limpede, ca peruzeaua cea mai nestimată, ciripiturile ei argintii și călduroase, aprinse, fierbinți.

Copila avea ochii negri, negri ca mura de pădure coaptă, răscoaptă, cum e când e bună de mâncare, dulce și acră; dulce, nu să te leșine pe inimă; acră, nu să strepezească dinții, ci dulce și acră, acrișoară și dulceagă cum îi place și ursului, cât e el de ursuz și de nemulțumitor, s-o guste. Subțirică de se-ncovoia ca o nuia de corn verde, când o fluieri în vânt cu putere, și răsărită ca o ramură de garoafă bătută, căreia stă să i se deschiză-n vârf bobocelul ascuns, care de-abia așteaptă să-i plesnească gogoașa ca să te îmbete cu mirosul său din destul, arătându-și vesel frunzulițele catifelate și crețe ca o horboțică de borangic subțire de poți să-l spargi cu limba.

Așa era copila Ilinchii, a Ilinchii, o gospodină bătrână, cinstită, harnică, vioaie, cuminte, neobosită și neodihnită, care începea munca de cu nopticica, până să nu înceapă cocoșul cel berc, fala satului întreg, să cânte la cântători cucurigu gagu, de cotcodoceau toate puicile și găinele, ba și cloștile pe cuibarele lor.

Și muncea și făcea pânză în patru ițe, fote și catrințe bătute și marame de borangic și velințe și scoarțe în zece fețe și chilimuri pestrițe și plocate flocoase și altițe cu cocoșei și păsărele și flori în fel de fel de ape, și toate le făcea.

Iar Smărăndița mamii Ilinchii mergea cu Murgana la apă, s-o adape, și cânta un cântec duios, plângător, o doină jalnică, molatică, domoală, pătrunzătoare, de răsuna peste toată valea-nverzită, înflorită și smăltată cu brebenei, viorele, didiței și micșunele, galbene, roșii, albastre, pestrițe de toate neamurile și de toate fețele. Mama ei muncea toată ziulica, cât e ziulica de mare, de mândră, de albă, luminoasă și lungă și blagoslovită de Dumnezeu, muncea și lucra și-și bătea capul și mintea și gândul și zicea în sufletul ei:

„Helbet! Dumnezeu o fi bun și cu noi!"

Și Smărăndița cânta și mâna pe Murgana la izvor, la șipot să-i dea apă proaspătă, rece și curată din inima pământului, și Murgana făcea: Muu ! muu ! după ce bea; și Smărăndița, nebună, zglobie, ca un fluture împistruiat pe aripe cu toate fețele câmpului și stelele cerului, răspundea mângâind-o pe Murgana:
— Helbet! Murgano, lasă că o fi bun Dumnezeu și cu noi! Dar pe urmă, se gândea ce se gândea și o podidea plânsul, și plângi și plângi și plângi, de curgea din ochii ei mai bogat, mai limpede, mai cald decât din șipotul rece, în care Murgana se juca cu botul ei dulce, moale și care mirosea a lapte muls numai de-atunci.

Murgana, după ce se mai odihnea, iar bea, și bea și bea, și apoi se uita la stăpâna ei și iar bea. Și Smărăndița zicea oftând:
— Aide, Murgano, sora mea; aide acasă: ne așteaptă mama... Mama?... Nu!... ne așteaptă bătrâna!... Bătrâna? Nu!... Ne așteaptă... Doamne! Doamne!... ne așteaptă nenorocita!

Și Murgana părea că înțelege, părea că pricepe, părea că pătrunde și-și tălmăcește limpede și pe de rost dorul fetei... Și nu mai vrea să bea și pleca, și Smărăndița după ea.

Și șipotul rece în urma lor sta pe loc și șlângea mereu...
De ce plângea Smărăndința?... De durere!
De ce o durea pe Smărăndița?... O durea că se gândea...
La ce se gândea Smărăndița?...
La ce?...

II

Sus pe dealul înalt, între salcâmii care aruncă departe-departe talazuri-talazuri de un miros îmbătător, adormitor, omorâtor de dulce, amețitor, din ploaia albă ce cerne din crăcile lor verzi, pe o pajiște împodobită cu mii și milioane de pestrițături de flori, care mai de care întrecându-se în mândrețe, în strălucire, în fețe și în miresme, stau casele proprietarului, albe, drepte, înalte, mari, bogate și fudule, cu pridvorul lor cu stâlpi subțiri și încârlionțați, cu gârliciul beciului răcoros și tainic, plin cu butii de pe vremuri, cu alb, roșu, negru, profir, de-ți aprinde sângele în vine să fii măcar bătrân dintre oltenii lui Tudor Vladimirescu.

Și gârliciul este închis cu două uși cu găuri lucraten struncărie, de vine fiecare două găuri una în câte opt colțuri și alta în câte douăsprezece, și încuiate cu un lacăt mare și gros cât o ploscă de nu-l poți sparge să se puie cinci voinici cu topoarele pe el.

Strălucește și bate la ochi de departe, hi! hi! tocmai de un sfert de poște boierească, tocmai de pe dealul de dincolo de moara lui moș Tănase Cârnul, bătrânul care are nasul tăiat de când veneau turcii puhoi peste biata țară, că și spune bătrânul:

— Hei! hei! Ce era pe vremea mea, voi n-ați apucat! Să fi văzut voi, dragii moșului!
— Da, ce era, moșicule? întreabă copiii și femeile, bărbații și fetele.
— Era nevoie mare, le răspunde moș Tănase.

Când răsărea soarele de primăvară, mândru, mare, aprins, rotund, și bătea drept în curtea din deal, sclipeau toate zidurile albe, de ți se părea că e o hârtie sclivistă ori o batistă spălată și-nălbită în două sute de ape.

Și care călător trecea pe acolo, ori pe jos, ori călare, ori în căruță, cu un cal, cu doi, cu trei, ori cu oricâți să fi fost, că era drum umblat și bătut, nu se putea opri să zică:
— Doamne! Doamne! Ce mândrețe de case, de parcă e un palat din poveste în mijlocul raiului!... Dar ale cui or fi, moșicule?
— Ale cui să fie? zicea Tănase, moșul bătrân, cuminte, liniștit, înțelept, domol. Ale cui?... Ale proprietarului. Și oamenii ziceau încet:
— A! Ale proprietarului!

Erau bătrâne casele proprietarului, dar proprietarul era tânăr. Tânăr de vârstă era el, dar bătrân de suflet și casele erau bătrâne de vârstă, dar trainice și tinere-n ziduri. Și se vedeau... se vedeau bine ori de unde din sat.

Dacă ieșeai dimineața în zori, când mugesc vitele spre pășune, ori la nămiez când e soarele-n puterea lui, de fuge vaca de muscă și stă la adăpost de umbră, și rumegă, ostenită, gâfâind de zăduf, răsuflând tacticoasă și apărându- se alene cu coada, când la dreapta, când la stânga, când în sus, când în jos, tot de ele dai cu ochii; tot pe ele le vezi fudulindu-se tot acolo în vârful dealului și seara după soareapune, când se potolește lumea și se joacă toți copilașii și vin să ceară la mama, din găleată, lapte muls cald, fiecare cu covățica lui și cu bucățica lui de mămăligă, și zice:
— Mamă, dă-mi și mie, mămucă, că și eu am fost cuminte...

Și mămuca îi zice:
— Iacă nu ți-oi mai da și ție, că destul lapte ai supt cât erai mititel; să mai dăm și vițelușului, săracul! că el e de țâță... Dar tu ești flăcău mare... mâine-poimâine te ia la oaste... parcă te văz cogeamite ofițer!

Dar copilul, jumătate mândru de vorbele mămulichii, jumătate supărat că nu vrea să-i dea lapte, zice:
— Ba, eu voi lapte. Și mama îl pupă și-i dă lapte în covățica lui; iar copilul zglobiu râde și bea laptele, și mama iar îl pupă.

Din tot satul ca din tot satul, dar de nicăieri nu se văd mai bine casele proprietarului decât din bătătura curată, măturată, dichisită și îngrijită de parcă e linsă, a mamii Ilinchii văduva, mama Smărăndiții.

III

Murgana vine acasă mugind cu botul întins în aerul răcoros și mirositor al serii și pare că cere copăița ei cu tainul de mălai măcinat de-adineaori, cald ca laptele, și galben ca aurul, și mărunt de juri că-i dat prin sită de mătase, măcinat boierește, cum numai la moara lui moș Tănase se poate măcina.

Că are patru pietre și te întreabă, când vii cu sacul încărcat cu porumb de plesnește:
— Cum vrei să ți-l macin? mocănește, țărănește, negustorește ori boierește?

Și dacă zici boierește, apoi lasă-l pe moș Tănase: odată strânge șurubul uns cu săpun, și șterge și unge fusul cu seu de capră, și scutură bine piatra, și potrivește apa mai domoală ori mai iute, cum e tocmai potrivită, la scocul al doilea, și numai începe să curgă bogăția pe jghiabul de scândură lustruită în găleata pântecoasă, de ți-e mai mare dragul să vezi și să miroși și-ți vine să zici:
— Bogată și mândră țară!

Murgana a sosit și stă la poartă mugind plângător, prelung, leneș, ca copilul somnoros când vrea să zică:
— Mamă, mămucă, mi-e foame!

Smărăndița vine încet ștergându-și ochii negri cu șor- țul alb, cusut cu flori mărunțele de jur împrejur peste tot.

Mama Ilinca sare să deschidă portița și Murgana dă năvală la copaia gata cu atâta gălbenet înăuntru, și Smaranda intră și ea și zice:
— Mamă, bătrânico! ți-era dor de mine? și o umflă plânsul cu hohot.
— Ce e, mamă? Vai de mine! Ce plângi?
— Nu plâng, mamă... Ți s-a părut, mămuco dragă.. Iacă vezi, acuma râz... Am fost o nebună... M-am gândit... m-am gândit... la tata,

Și Smărăndița se porni pe râs ca copilul nebun, vesel și fericit, care nu știe încă să-și posomorască fruntea curată și senină, să-și încrunte sprâncenele bălane și să- și muște buzele trandafirii, făcute toate într-adins parcă spre a râde și a înveseli pe mama bătrână, cum înveseleș te raza caldă a soarelui câmpia roditoare. Smărăndița râdea acuma, dar mama ei Ilinca nu râdea; ea își întorsese privirile de la copila ei; ea nu vrea să se mai uite, să privească, să vază pe copila ei. Îi era teamă, îi era frică, îi era milă și o durea văzând pe această copilă dragă că plânge, că suferă, pe această copilă, care era singura ei mulțumire, singura ei fericire, singurul ei noroc pe acest pământ, după nenorocirile prin care trecuse, după atâtea și-atâtea suferințe mari, groaznice, după atâta nefericire înfiorătoare, înfricoșată, care o lovise fără cruțare.

A! Ea își aducea aminte acum iar prin câte trecuse, prin ce dureri scrâșnitoare, și parcă voia să gonească departe-departe gândurile negre și-ntunecate ca bezna adâncă a unei nopți fără nici o rază de lumină;ea vrea parcă să stingă de tot-de tot amintirea trecutului ei, ca să nu-și mai tulbure fericirea blândă care-i alinase sufletul ei chinuit, mâhnit, zdrobit. Smărăndița, fiica Ilinchii, asta era totul în lume pentru Ilinca, mama Smărăndiții.

Se gândea că această copilă, bucățică ruptă din soare, care dimineața se deșteaptă cântând cu glasul ei de zână îi stă împrejur și-i luminează zilele ei veștejite și ofilite, care seara adoarme ca un copil de țâță pe prispa de pământ în poala mămuchii sub mângâierile mâinilor ei bătrâne, fără să poată afla vreodată cum s-a isprăvit basmul ce-i povestește mămuca — cine a biruit: Făt-Frumos ori Zmeul? și a putut Făt-frumos să deschiză lacătul de aur și de diamant al palatului de cleștar cu iarba fiarelor, pe care i-a dat-o Zâna-zorilor a bună și miloasă, și să scape pe fata împăratului?... și a găsit floarea care, până să clipești o dată, mugurește, îmbobocește, înflorește și se scutură, ca s-o deștepte pe fată?... și a descoperit izvorul cu apă vie de soare nevăzut, de jivine neatins, de suflet muritor negustat, cu care să-și vindece setea pe care i-a turnat-o în inimă săgeata otrăvită cu bale necurate ale Zmeului, până să se apuce la trântă dreaptă voinicește? Se gândea că această copilă este copila ei și a lui Mitran...

Mitran! Doamne! doamne! Și cum se gândea la el, își întoarse fără să vrea privirile către Smărăndița, care-n adevăr acuma râdea din toată inima.
— Vezi, mămucă bună, vezi? iacătă, râz; iacătă, nu mai plâng.
— Să nu mai plângi, mamă, zise Ilinca mângâind-o frumos și domol și pe obrajii ei rumeni, și pe ochii ei negri, și pe părul ei plăviț. Vino de stai colea să-ți spuie mama un basm, un basm mândru.
— Tot cu Făt-Frumos și Ileana, mămucă?
— Nu, mamă dragă; am să-ți spui astă-seară un basm care n-o să te lase s-adormi; n-aș fi vrut să ți-l spui, ca să nu-ți întristez și să-ți posomorăsc suflețelul tău tinerel, dar m-am gândit că de! sunt bătrână, și n-ai auzit și tu la biserică pe moș popa cum citește la carte că omu-i ca iarba, zilele lui ca iarba câmpului! poate mâine-poimâine să mor...
— Mămucă! Nu vreau! Nu vreau eu să mori.
— Ei! mamă, tu ești tânără, tu nu știi: fiecare trebuie să-și facă rândul.
— Mămulică dragă...
— Și de-aia, m-am hotărât că trebuie să-ți spui odată ce mă arde pe suflet, trebuie să știi și tu. Nu se poate să mă duc lângă tatăl tău fără să știi și tu basmul meu.
— Spune, mamă dragă, te ascult, și-ți făgăduiesc că astă-seară n-am să mai adorm, măcar să știu de bine că m-apucă sfântul soare aici pe prispă cu capul în poala ta.

Smărăndița aduse din odăița lor de culcare o pernă și o rogojină, o așeză pe prispă, pe dasupra rogojinii puse un plocat, peste plocat o scoarță, pe urmă o velință, și pe dasupra un chilim, chilimul cel frumos și mândru, pe care au vrut să-l cumpere atâția boieri mari, dar mama Ilinca n-a vrut:
— Chilimul ăsta nu-l avem de vânzare, boierule; l-am făcut de zestre fetii.

Și după ce a așternut bine Smărăndița, un așternut moale ca într-un cuib cald, zice:
— Mămuco, aide și spune, nu mai pot de nerăbdare să te ascult.
— Aide, mamă dragă, să-ncep să-ți spui.

Ilinca se așeză pe așternut și copila se culcă cu capul în poala mamii ei iubite.

Se înnoptase d-a binelea și printre vârfurile salcâmilor de pe dealul din față se vedea luna plină, care se ridica încet-încet aruncând o lumină de parcă erau valuri de diamant topit. Noaptea era senină, dulce, blândă și plină de îmbătătorul miros al salcâmilor pe care-l purta un vântișor liniștit pe aripele lui străvezii din vârful dealului peste toată valea adormită, cufundată în somn liniștit, adânc, binefăcător.

IV

Când luna măreață și plină, fără măcar cea mai mică știrbitură, fără nici cea mai mică urmă de dinte a vârcolacului, se ridică strălucitoare dasupra vârfurilor pomilor mirositori de departe, tot văzduhul fără margini închipuite al lui Dumnezeu, albastru și străveziu de parcă-i cleștarul mai curat ca apa limpede, și valea întreagă adâncită într-o tăcere vrăjită și prispa pe care ședeau mama Ilinca cu copila ei Smărăndița, se umplură de o lumină vie și bălaie de semăna că ți s-ar fi deschis fundul sufletului ca să prinză tainele firii, din adâncul căreia se varsă în gândurile noastre crâmpeie-crâmpeie de destăinuiri care de care mai amețitoare și mai pline de slava lui Dumnezeu.
— Asculți tu, mamă? întrebă mama Ilinca, mângâind pe fiica ei, Smărăndița.
— Cum să n-ascult, mămuco bună? răspunse Smărăndița mângâind pe mama ei, Ilinca.

Și bătrâna începu basmul făgăduit. Glasul ei, la început dulce, domol, trăgănat și duios, pătrundea ca niște boabe scumpe de mărgăritar nestemat, vorbă cu vorbă, în sufletul copilii, ce asculta cu sete arzătoare acel basm năzdrăvan, pe care mama ei nu vrea să moară până nu i l-o povesti din fir până-n ață. Glasul bătrânii se aprindea povestind și din dulce se făcea puternic, din domol bărbătos, din tărăgănat și suios se făcea furtunos și zdrobitor.
— Ascultă, mamă dragă, și nu dormi.
— Ascult, zise Smărăndița potrivindu-și capul mai bine.
— A fost odată ca niciodată că de n-ar fi nu s-ar povesti; a fost odată un om frumos și cuminte și bogat.

Era frumos și voinic și mândru de nu se putea asemăna cu el nimenea cu numai din satul lui, dar și din toate târgurile mari; nu era om, nu era femeie, nu era copil să-l vază și să nu stea pe loc să zică:
— Fie că frumos și voinic și mândru om! Să trăiască și să aibă noroc!

Era cuminte cum nu mai era altul de cuminte, și cine-l cunoștea, bărbați, femei, copii, zicea:
— Fie că cuminte om! Să trăiască să se bucure de viață!

Era bogat, că avea cuprinsul lui, tocmai de colo, vezi tu? Unde e moara lui moș Tănase și până-n aria a veche și până-n dealul de dincolo de dealul ăsta al ciocoiului; și avea slugi douăzeci și patru, și douăsprezece pluguri oțelite și șapte vaci, Lunaia, Mărtica, Miercana, Joiana, Vinerica, Sâmbotina și Dumana, și paisprezece boi, că nu-i mai țiu minte pe nume, și patru mii de capete de oi și capre și porci, și poștalion cu șase cai, și un buiestraș care zbura ca rândunica, de puteai face cinci poștii cu el fără să-l adăpi, și să fi ținut paharul ras în palmă, nu se vărsa măcar o picătură, atât de lin zbura când se așternea la drum ca și iarba câmpului la suflarea vântului; și așa cine-i cunoștea bogățiile lui zicea:
— Fie că frumos și cuminte și bogat om! Să-i ajute Dumnezeu să se bucure sănătos de bogățiile lui!
— Și cum îl chema, mămucă? întrebă Smărăndița pe mama ei, Ileana.
— O să vezi tu pe urmă, răspunse Ileana Smărăndiții.

Ș-așa, mamă dragă, omul trăia pe moșiile lui fericit, și era ferice de toți câți s-apropiau de el; că nu venea sărac ori neputincios ori nevolnic la casa lui să nu plece miluit și ajutat; unuia îi piereau vitele, altuia îi ardea casa, altuia îi prăpădea voia lui Dumnezeu ogoarele, unuia îi mureau copiii — pe toți, pe toți îi ajuta să puie la loc paguba.

Omul lui Dumnezeu, suflet creștinesc și pace bună! Când veneau seara oamnii de la câmp și vitele de la pășune, se umpleau patru curți, și fierbeau opt căldări mari cu mămăligă de mălai măcinat boierește la moara lui moș Tănase, și se umpleau douăsprezece putinele, de câte cinci găleți una, de lapte pentru saramură; și după ce se isprăvea treaba toată și se dădeau vițeii la vaci, mieii la oi, mânjii la iepe și iezii la capre, și mâncau oamenii bine și se săturau și se-nchinau, numai veneau femeile de ridicau mesele și făceau curat în bătătură cu târnurile de nuiele de richită verde, și Radu cimpoierul își umfla cimpoiul și-ncepeau să-i tragă o horă românească pe nemiluite fete și flăcăi, și după ce jucau ei cât jucau, el din pridvor numa le zicea:
— Ei! acu, copii, mâncarăți, vă săturarăți, cântarăți, jucarăți, acu-i vremea de odihnă. Mâine până-n ziuă iar la treabă, c-așa e dat de la Dumnezeu omului: cât e ziua să muncească, noaptea să se odihnească. Mergeți fiecare pe la patul cui vă are; noapte bună și mâine cu bine și iar cu toții, cinstiți, sănătoși și veseli! Iar oamenii răspundeau:
— Noapte bună, stăpâne, și mâine cu bine și cu toții veseli, sănătoși și cinstiți!
— Hei, Hei! Ce vremuri bune, doamne-doamne! urmă Ilinca... cu glasul înecat de un oftat prelung și adânc. Cine ar mai fi crezut?

Și fata simți pe fruntea ei bălană o ploaie fierbinte de lacrimi.
— Mamă — zise ea ridicând capul plouat — acuma tu plângi... Spune-mi, te rog, mămuco bună; spune-mi, dacă iubești tu pe Smărăndița, care te iubește așa de mult pe tine; spune-mi dacă ai iubit tu pe tata; spune-mi, te rog, mămulico dulce și sfântă, cine era acel om? Cum îl chema? Pentru ce plângi tu când vorbești despre el? Tu de câte ori mi-ai spus basme frumoase, tu vorbeai de împărați mari, și de feți-frumoși mândri, și de zmei turbați, și de zâne minunate, și de cosânzene bălaie, și de păsări măiestre, și de flori cântărețe; dar tu n-ai plâns niciodată; niciodată n-a plouat din ochii tăi blânzi o ploaie ca aceasta care mă arde până-n suflet și-mi sfâșie inima de mila ta; spune-mi; te rog, te rog, te rog!
— Ai să vezi tu, așteaptă, zise mama. Iacătă nu mai plâng: să-ți povestesc mai departe.
— Bine, mămuco, zise Smărăndița. Ea luă colțul mărămii de borangic a bătrânii, îi șterse ochii mamii, își șterse fruntea ei și-și culcă iar capul pe genunchii Ileanii, care urmă cu glasul potolit:
— Omul acela, când îi veni vremea să se însoare, trimise pețitori la fata cea mai frumoasă din sat, o fată ruptă din stele, și mândră ca o zână, și cuminte ca o sfântă, și harnică și sprintenă ca o furnică ș-o albină, și bună ca o azimă caldă, și dulce ca fagurul de miere. Erau potriviți unul cu altul, parcă Dumnezeu îi făcuse întradins unul pentru altul, pe el pentru ea, pe ea pentru el.
— Și s-au căsătorit amândoi, mamă? întrebă Smărăndița.
— Da, s-au căsătorit, mamă dragă.
— Și au avut copii?
— Numai una.
— O fată, desigur?
— Da, o fată.
— Și cum o chema, mamă, pe fată? întrebă Smărăndița.
— Ai să vezi tu, draga mamii, răspunse Ilinca.
— Bine, zise Smărăndița.
— Ascultă, urmă Ilinca. S-a făcut nunta — nuntă mare, bogată, strălucitoare, veselă, românească, știi, cum ți-am povestit eu de atâtea ori ție că se fac nunțile mari, bogate, strălucitoare, vesele, românești, ca în toate basmele frumoase pe care ți le spui în toate serile ca să te adorm ca pe un copilaș gingaș, mititel, bun, blând și iubitor, cum adoarme cloșca puișorul ei auriu și micuț cât o gâgâlice sub aripile ei călduroase, și-i gungunește din cioc, și el, somnoros, chiorțăie mărunțel din gușuliță tot încet și iar încet și mai încet, domol de tot, până când își face bine loc în puful moale de la pieptul fierbinte al mamii, și pleoapele golașe i se-nchid binișor și dulce, și gâgâlicea de puișor adoarme și doarme, doarme fără nici un vis de grijă, ori de necaz, ori de mâhnire care să-i tulbure odihna, liniștea, mulțumirea, fericirea...

Nuntă mare — că s-au adunat de pe șapte hotare depărtate, din patru colțuri de zare luminoasă, nuntași și nuntașe, călări, în căruțe, în chirvane și pe jos, și cu plutele au venit din vârf de munte pe apa mare, care trece pe dincolo de iazul lui moș Tănase Cârnul, că încă zicea și bătrânul, dar p-atunci tot nu era așa bătrân ca acuma, acu vreo douăzeci de ani...
— Douăzeci de ani! zise Smărăndița.
— Da, douăzeci de ani, mamă dragă.
— Dar eu de câți ani sunt, mamă? întrebă Smărăndița.
— Tu?... Lasă, ai să vezi asta mai târziu; îți spui eu ție, mamă dragă, răspunse Ilinca. Ș-așa zicea bietul moș Tănase Cârnul: „Doamne, doamne! Ce mândrețe ! Așa nuntă mare cu atâția colăceri și nuntași n-am văzut eu de când sunt, și nici nu mai crez să am eu atâtea zile să mai văz așa de mare!"

Nuntă bogată — că s-au tăiat atuncea peste o sută de capete de vite, boi, porci, miei, berbeci, și păsări o groază, curcani, rață, găini, gâște, pui, boboci, și erau toate grase, dolofane și frumoase să le mănânci cu ochii, ca la curtea unui om bogat unde și-a pus Dumnezeu mâna lui bună ca să facă să curgă belșug din destul și cu prisosință, și s-au destupat și s-au secat de istov treizeci de buriașe burtoase pline cu rachiuri bune de casă, și mai tari și mai potrivite, și mai dulci, încropite cu miere albă ca laptele, și zece boloboace pântecoase și trei buți ca niște namile cu alb, negru, roșu, profir, vechi ros, bătrân de când era moș Tănase copil, de zicea, după ce l-a-nțărcat:

„Mamă! dă-mi țâță, mamă! că te bat!" că moș Tănase a fost întors la țâță și a supt până i-a crescut toți dinții; dar nu știu la alde mă-sa răposata, Dumnezeu s-o ierte și s-o odihnească, cum o fi supt, dar la nuntă știu c-a supt, și era mucalit și glumeț nevoie mare, că zicea mereu, țiu minte ca acuma, când venea la cep unde-mpărțeau vătășeii vinul:
— Mamă! dă-mi țâță, mamă, că te bat! și râdea lumea de se prăpădea de râs.

Nuntă strălucitoare, veselă și românească, că s-a ars patru butoaie cu păcură și două sute de brazi, de luminau toate dealurile că parcă era ziuă cu mândrul soare pe cer, și pâlpâia flacăra și trosneau crăcile și frunzele brazilor, și în cinci bătături câte cinci cimpoieri au cântat zece zile și zece nopți de-a rândul de auiau văile și mușcelele, și chiuiau flăcăii și fetele și nevestele și bărbații și vădanele și copiii, și o râpâiau și o băteau în loc când la dreapta, când la stânga, dă-i așa ș-așa, ș-așa; și numai după ce ostenea un rând, haid! altul la loc! și trage-i românește cu inima veselă, și a ținut cheful dintr-o duminecă până-n joia ailaltă, de gândesc că cine a fost la nunta aia mare, bogată, strălucitoare, veselă, românească, și la morți or pomeni așa ospătare, așa petrecere p-așa mândrețe.

Ileana se opri să-și tragă sufletul.
— Dormi, mamă? întrebă ea pe Smărăndița.
— Nu, mamă bună; cum să dorm, când îmi povestești tu așa minuni?
— Adă-mi, draga mamii, o bărdacă de apă proaspătă, că tu ești tânără și eu bătrână, ș-așa e dat de la Dumnezeu că omul tânăr să nu lase pe ăl bătrân.
— Numaidecât, mamă dragă, zise Smărăndița. Ea se sculă sprintenă în picioare și când dete cu fața drept în bătaia lunii și se uită ea la lună și luna la ea,parcă erau mai frumoase, mai bălane, mai plăvițe, mai mândre și mai strălucitoare și una și alta.

Smărăndița își luă cofița, bărdăcuța și ștergarul și merse la șipotul care șoptea cu susurul lui tainic sub malul din fața căscioarelor lor. Aci își umplu pumnii ei mici și drăgălași cu apă rece și se spălă pe ochii ei negri și se șterse cu ștergarul alb. Apoi spălă cofița și bărdăcuța smălțuită cu smalț verde, pe care o căpătase de la pomana mamii Catrinii, nășica ei a bună, de-o iubește ca pe copilul ei, de când i-a murit bietii bătrâne fata ei, Florica. Smărăndița clăti bine cofița și o umplu cu apa lui Dumnezeu a sănătoasă de-ți dă viață când o bei și-ți răcorește sufletul însetat, și se-ntoarse-n fuga mare, și luă o bărdăcuță și zise:
— Ține, mămucă dragă, c-așa e dat de la Dumnezeu: bătrânul să se odihnească și tânărul să-l slujească. Ilinca bău trei bărdace pe nerăsuflate.
— Bogdaproste! să fie morților părinților! zise bătrâna, și tu să crești mare, cu minte și cu noroc! Să-ți dea Dumnezeu tot bine și tot ce dorești, după inima ta a bună, miloasă și darnică. Șezi colea la locul tău și să-ți povestesc mai departe.

Smărăndița sărută pe mama ei pe fruntea ei încrețită, pe obrajii ei veștezi, pe ochii ei blânzi și liniștiți, în care strălucea multă bunătate amestecată cu multă mâhnire și din care se vedea multă suferință, multă dragoste, multă iubire și multă nenorocire. Apoi fata se așeză iar frumos la locul ei în poala mamii, și Ilinca urmă basmul înainte:
— S-a isprăvit nunta. S-au dus nuntașii și nuntașele înapoi pe la casele și pe la treburile lor care-i doreau după atâta petrecere, fiecare după cum veniseră, care călare, care în căruță, care-n chirvan, care pe jos; numai ăi de veniseră cu plutele nu s-au mai putut întoarce acasă tot cu plutele, că plutele nu pot să suie pe apă la deal; ș-așa s-a dus fiecare după cum a putut.

Acuma a-nceput viața bună și sfântă pentru însurățeii tineri: el o iubea pe ea ca pe ochii din cap, ea îl iubea pe el ca luminile ochilor. Era o viață fericită și le mergeau toate în bine, parcă Dumnezeu le da în fiecare zi de dimineață blagoslovenia lui din toată inima. Curgea belșugul mai mult ca apa la moara lui moș Tănase, că și zicea băitul bătrân:
— Să am eu atâta apă să poci măcina câte grăunțe aveți voi... hei! hei!
— Dar n-ai destulă apă de la Dumnezeu, moș Tănase? îl întrebau însurățeii.
— Aș! Nici pe a mia parte câte grăunțe aveți voi!

Da las' că-i bine: sunteți oamenii lui Dumnezeu; n-aveți numai pentru voi, aveți și pentru alții; să vă ajute domnul Christos să stăpâniți sănătoși și Maica Precista să vi le-nsutească și înmiiască.

La anul Dumnezeu milostivul a pus vârf bunătăților lui, că le-a dăruit o copiliță ca o minune. Mare bucurie a fost la casa oamenilor, și bărbatul a zis:
— Nevastă, copila asta este norocul nostru ăl mare... S-o botezăm.
— Cum a botezat-o, mămucă dragă? întrebă Smărăndiț a.
— Lasă, c-o să vezi tu, mamă, îți spun eu, zise Ileana, mângâind-o ușor, blând, duios, dulce, milos pe păr și pe frunte, ca și cum îi era frică să nu strice cu mâinile ei osoase, veștede, bătrâne, frumusețea, frăgezimea, tinerețea acelui obraz strălucitor, acelui chip de zână bălană de soare neatinsă, de voinic nevăzută, de ochi omenesc nedeochiată, din povești.
— Bine, mamă dragă, zise Smărăndița; spune mai departe.
— S-o botezăm, zise nevasta...

Și s-a făcut botezul. Un botez tot așa de bogat, de strălucitor și de vesel ca și nunta. Și s-a-mpărțit la flăcăi o sută de perechi de bete, bătute cu mărgele de toate fețele și cu fir alb și galben, cu brâiele lor, cu chimire de curea galbenă, bătute-n ținte de alamă cu floare-n măciulie și-n nasturi de sidef cu fel de fel de ape cum e curcubeul de pe cer; și la fete s-a-mpărțit pânză albă de târg lată de un cot și trei rupi[i], peste o mie de digrimele, și tot atâtea testemele și catrințe la neveste; și la bărbați și la copii fiecare pe potriva lui câte ceva, ba un bici de opt cai, ba un cojocel, ba o pereche de cizme ori de iminei, ba o iconiță, ba la cărturari Visul Maichii Precistii și Alixăndria ori Avestița aripa Satanii și Halimaua și câte toate, aduse în două căruțe pline, încărcate, ticsite, tocmai de la târg de la Drăgaica; și popii o sfită nouă, și la biserică două icoane împărătești și zece oca de lumânări de ceară albă și cinci oca de tămâie și un burdușel de untdelemn grecesc.
— Toate astea câte le-am cheltuit, Ileano, sunt în cinstea ta și pentru norocul Smărăndiții, copila noastră... Smărăndița se ridică în picioare deodată, dând un țipăt prelung, plângător, dureros, sfâșietor.
— A! Mamă bună! Mămuco dragă! Ce-ai zis? Ce-ai spus? Ce-ai grăit? Ce-am auzit?

Ileana își acoperise fața și tremura; ochii ei se umplură de lacrimi. Zisese, spusese, grăise acele cuvinte, acele nume fără să vrea, biruită de șuvoiul puternic al amintirilor ce curgeau, se rostogoleau, se avântau în închipuirea ei, în gândul și sufletul ei, care putuse să le ascunză până acuma, dar ele, nemaiputând suferi tăinuirea, izbucniseră ca o apă de munte pe care în zadar un zăgaz slab, clătinat, zguduit și dezrădăcinat de vremuri sencearcă s-o mai oprească ori s-o abată din calea ei, unde e mânată cu o putere biruitoare, covârșitoare, neînfrântă.
— A! strigă Smărăndița, scuturându-și părul plăviț ca fuiorul de borangic netopit în razele bălane ale lunii, ce parcă privea cu dragoste și milă caldă la mamă și la copilă și le-arunca razele mângâioase spre a le alina, domoli și potoli răscoala sufletului lor zbuciumat până în adâncul lui, ca un lac asupra căruia s-a abătut viforul îngrozitor ca să-l miște și să-l zbată până în fundul fundului.
— A!... Smărăndița! Ileana! Mitran!... Eu? Tu?... El?... Noi!... Care va să zică tu îmi spui suferințele vieții tale, vrei să-mi arăți istoria lui bietu tata?...
— Da.
— A! zise Smărăndița... Voi să știu de ce a murit el? Spune... spune! spune!
— N-a murit.
— Trăiește?
— Nu!
— A fost omorât?
— Da!
— De cine? Spune...

V

Pe când jos, în valea scăldată-n lumina blândă, molatică și domoală a lunii pline, pe prispa săracă, umilită și nebătătoare de departe la ochi, stau o mamă și o copilă, una povestind și alta ascultând, o poveste tristă, neagră, înfiorătoare, grozavă, care le chinuie, le strivește, le sfăramă inima storcând dintr-însa valurivaluri de lacrime de înduioșare, de milă, de sfinte amintiri neuitate — ce se petrece sus în deal? Ce se petrece în casele mândre, care se ridică albe, sclipitoare, bogate și fudule, înconjurate de păduriștea de salcâmi înfloriți, din frunzetul cărora vântul se încarcă la fiecare bătaie cu miresme îmbătătoare, pe care, ca o cădelniță uriașă, le împrăștie în mișcări regulate pân toată valea ca într-o sfântă biserică largă, al cărei tavan albastruargintiu e luminat cu atâtea mii de policandre ale lui Dumnezeu și cu o candelă mare-mare, aprinsă parcă de chiar mâna lui domnul Christos pentru pomenirea mamei lui fecioare?

În casele de sus e petrecere strașnică.

În salonul cel mare, care dă cu patru ferestre largi și o ușă la mijloc pe pridvorul din față, este o adunare veselă, zgomotoasă, tânără, nebună.

Salonul, ca și încăperile celelalte, sufragerie, odăi turcești, salonașe mai mici, iatacuri pentru stăpâni și pentru musafiri, este o minunăție de frumusețe, mândrețe și bogăție. Tot ce poate să-și închipuiască mintea omenească mai strălucitor, mai mândru și mai bogat este grămădit în această încăpere; este un cuib de zână, un palat vrăjit din povești.

Un cuib de zână, în adevăr, pentru că stăpâna de odinioară a acestor minunății fusese marea logofeteasă Marghiolița Sorescu, soția marelui logofăt Iordache Sorescu și fiica marelui ban Ienăchiță Grozeanu. Marea logofeteasă Maria Sorescu fusese una din acele femei făcute parcă înadins ca să arate că una din cele mai mari puteri pe pământ este frumusețea, și pentru a face bine și pentru a face rău. Copilă a unui om mândru, bogat și puternic — pe acele vremuri când nașterea deosebea pe oameni, făcând încă din leagăn pe unii robi nenorociți, umiliți, osândiți și blestemați pentru vecii-vecilor la chin, rușine și suferință, pe alții stăpâni, fericiți, mândri, cruzi, ursiți pentru vecii-vecilor să stăpânească, să robească, să zdrobească pe semenii lor — Marghiolița era de o frumusețe rară, o icoană de sfântă, ruptă din peretele bisericii și aruncată plină de viață în lume, pentru ca toată lumea să-i cază în genunchi și să i se-nchine.

Crescuse de mică în alintări și mângâieri și îngrijiri; tatăl ei, marele ban, nebun de dragostea părintească, mândru de numele lui, pierduse pe mama ei și pentru copii în vremea ciumii și rămăsese numai cu această copilă, la care se uita ca zgârcitul la o comoară nestimată, care dacă ar fi atinsă, el ar muri, căci n-ar mai înțelege prețul vieții, n-ar mai pricepe pentru ce mai luminează soarele acest pământ ticălos, trist, nenorocit și pustiu.

Marghiolița era de șaisprezece ani când marele logofăt Iordache Sorescu veni să o ceară în căsătorie marelui ban. Era o pereche potrivită. Marele logofăt era un tânăr frumos, înalt, chipeș, nobil, copil al unei familii mari, dintre cari atâția se arătaseră vrednici români pe vremuri întru apărarea moșiei strămoșești în luptele cu puhoaiele de vrăjmași de toate neamurile și limbile, ce năvăleau mereu asupra acestei mult-încercate țări blagoslovite de Dumnezeu.

La început, marele ban nu voise să-și dea copila în căsătorie, zicând că el nu se poate despărți de ea, pentru că n-are încredere că copila lui, Marghiolița, are să fie fericită, nu are încredere în nimeni că va ști să prețuiască acest tânăr odor împărătesc și să o facă fericită pe potriva frumuseții și mândreții ei. Dar marele logofăt, Iordache Sorescu, nebun și deznădăjduit de acest răspuns, care i se da regulat la toate făgăduielile lui călduroase, la toate jurămintele lui de credință și de dragoste, a alergat la picioarele lui vodă, i-a spus cum merge pricina și a plâns și a sărutat tălpile măriei-sale și a strigat:
— La mila măriei-tale alergat-am să nu te-nduri, dacă mai vrei să păstrezi slujbele plecatei și credincioasei tale slugi. O poruncă a măriei-tale și robul măriei-tale, marele măriei-tale logofăt va fi fericit; iar dacă nu, hangerul ăsta va intra în fundul inimii mele până-n prăsele.

Și a și scos înaintea măriei-sale hangerul, pe care i-l dăruise măria-sa pentru slujbele ce i le făcuse tânărul logofăt. Era un hanger de Damasc cu prăsele de sidef legat în aur și-n pietre nestimate, pe care-l purtase odată viteazul Soliman, și pe care măria-sa îl avusese trimis în dar de la vizirul.

Atunci vodă a strigat râzând, cum era bun și glumeț:
— Stai, nebunule, că-ți rup urechile! Să nu-mi faci piază rea în casă sâmbăta dimineața pe nemâncate!...

Astea sunt parapone trecătoare de dragoste. Cine n-a trecut pân' ele? Nu te apelpisi, arhonda-mu, că toate au să-ți iasă cu plin!

Și numaidecât a bătut vodă de trei ori în palme și a venit un cavaz și l-a trimes vodă s-aducă techer-mecher pe marele ban Ienăchiță Grozeanu, și când a venit bătrânul, măria-sa zice:
— Ei! ce am auzit? Dai marelui logofăt Iordache Sorescu pe fiică-ta Marghiolița? Bine faci, arhonda-mu ! Tocmai vream să-ți spui că și eu pusesem, în mila mea pentru neamul și casa voastră, ochii pe tânărul ăsta. Să-și trăiască și să-i vezi ani îndelungați fericiți... Eu le sunt naș! Pas de răspunde, mare bane, ceva împotriva vorbelor măriei-sale!

Și astfel, a doua zi chiar, duminică, cu blagoslovenia mitropolitului, fiind nuni mari vodă și doamna, fiica marelui ban Ienăchiță Grozeanu, Marghiolița, a fost cocoana mare logofeteasă a marelui logofăt Iordache Sorescu. S-a prăpădit lumea aceea parcă n-a mai fost de când lumea!

Așa trec oamenii noștri valuri-valuri în clipe scurte și repezi pe acest pământ, în această viață în care toate sunt zădărnicii, afară de fapta bună ce trebuie să se socotească odată și-odată, fiindcă oamenii pier, sunt trecători și muritori, dar omenirea nu piere, e statornică și nemuritoare, și ea socotește și păstrează amintirea faptelor noastre, pe cele rele le uită câteodată, le iartă totdeauna, dar pe cele bune nu le uită niciodată și totdeauna le pomenește și le binecuvântează.

Din căsătoria marelui logofăt cu fiica marelui ban, a căpătat viață Mișu Sorescu.

De mic pierzând pe mamă-sa și pe tatăl său, el a fost crescut de rude. Trimis de mic la Paris, a șezut acolo peste douăzeci de ani și acolo a cheltuit, în desfrânări rușinoase și în ticăloșii nesocotite cu străinii și străinele, jumătate din averea lui uriașă. Purtând un nume mare, a fost chemat de prieteni și rude în țară, atunci când, averea fiindu-i încurcată, nu mai putea să mai ducă luxul în care era obișnuit să trăiască la Babilonul modern; aceasta la încemnat, fiind și sătul de atâta zgomot, de atâta viață destrăbălată, care-i ruinase pe jumătate averea și aproape de tot sănătatea, să vie înapoi în patrie, unde, fiind la putere guvernul reacționar, fu numit numaidecât într-un fotoliu de deputat — ales de colegiul pe atunci al patrulea, astăzi al treilea, de colegiul țărănimii românești, în momentul când el nu intrase încă în țară, când era încă pe drum, fiindcă, din cauza întreruperii circulației prin inundații, fusese silit a se opri două zile la Viena. Depeșa de felicitare a partizanilor noului deputat l-a găsit tocmai la Grand Hotel, unde făcea un chiolhan strașnic cu niște baletiste de la Operă. El a desfăcut depeșa care-i anunța alegerea sa și a strigat, beat de șampanie și de lichioruri, luând în brațe și sărutând o baletistă:
— Vive la Roumanie !

Iar acele femei pierdute au repetat în cor, cu accentul lor vienez, făcând un zgomot infernal:
— Fif la TTummanie!

Acuma d. Mișu Soresco de Grozny — căci acest nume, combinat din al tatălui și din al bunicului, îl purta încă de la Paris — se afla la moșia Grozenii, veche clironomie rămasă de la bunicu-său, marele ban Ienăchiță Grozeanu. D. deputat al țăranilor, care de-abia știa româ- nește, ospăta la Grozeni pe mai mulți prieteni, dintre care pe un june pictor francez de mare talent, Victor Bonnet, o cunoștință de la Paris, care călătorea de plăcere prin Orient.

Șampania înghețată curgea în valuri, fumul de tutun se ridica în tavan și pornea pe ferestre ca niște nori fantastici bătuți de vânturi, râsetele, glumele, jocurile de cuvinte nu mai conteneau.
— Tăcere! strigă un ștrengar bătrân, cănit și sclivisit, care avea obicei să facă mici servicii galante tinerilor săi prieteni. Dacă mă iubiți voi pe mine, tăceți să ne spună Mișu o nouă aventură a lui.
— Iar amorezat, mon cher? strigă tânărul Costică Melinescu.
— Și încă așa cum n-am fost niciodată, ma parole d'honneur! zise Mișu; o adevărată pasiune! Un...
— E turbat! e nebun! întrerupse Fănică.
— E o femeie du monde? întrebă Iorgu Doroneanu, care zicea că alte femei nu există pe lume, afară „poate" de artiste.

Fănică, veșinicul confident, începu să râdă cu hohot de întrebarea lui Iorgu, pe când Mișu tăcea și-și mușca buzele.
— E o artistă?
— E o...
— O ce?
— O țărancă, zise serios Mișu, încruntându-și sprincenele- i negre cu un zâmbet trist.
— A! strigă Costică. Avem dar o idilă! Și cum se numește juna păstoriță, domnule Fănică? Să vedem dacă d-ta, care le știi toate, o știi și p-asta?
— Să spun, Mișule?
— De unde știi? întrebă Mișu și mai încruntat.
— Ce-ți pasă?
— Mă prinz că nu poți să știi.
— Dacă mă necăjești, o spui.
— Dacă o știi, spune.
— Ei bine, dacă vreți să știți cum o cheamă pe fericita care stăpânește astăzi inima tânărului nostru amic Mișu, ascultați... E o minune de țărăncuță, ce-i drept, și doar mă pricep și eu la asta, și o cheamă...
— O cheamă?...
— Smă-răn-di-ța!