Soarele
de Gib Mihăescu
27394SoareleGib Mihăescu


Totul se petrecuse scurt, ca într-o lumină de fulger. Caporalul Robu retrăia în clipele acestea întreaga grozăvie a întîmplării.

Stăteau la taifas în amurg, în dosul micului dîmb în care le erau scobite bordeiele. Stăteau chirciți în jurul ceaunului, în care, la ora asta, își încălzeau fiertura, ca de obicei.

Tot statul-major al companiei era în păr : cei cinci agenți de legătură, ordonanța domnului căpitan și el, cornistul. Ascunseseră lumina, de atîtea ori trădătoare, a focului de vreascuri chiar aproape de deschizătura cea mare și neagră ce le slujea de intrare în vizuina lor. Păzeau cu grijă văpaia ei plăpîndă, privind neliniștiți la jocu-i nărăvaș ; o stăpîneau cu lovituri de reteveie în tăciuni ori de cîte ori își întindea limbile în- țelesde cu inamicul. Alături, o gură mai strimtă, mai înaltă, cu laturile mai drepte, era ușa de la domnul căpitan. Dar era tot așa de neagră, pentru că domnul căpitan era în inspecție pe tranșee.

Afară nu se înnegurase de-a binele. Doar steaua ciobanului prindea să clipească printre crăpăturile norilor roșii, năruiți în asfințit. Umbra înserării îngroșa pe nesimțite siluetele copacilor, netezindu-le conturul dantelat. Măgurile prizărite ici-colo creșteau ; păreau dosuri aspre de mistreți năstrușnici urnindu-se greoi din somn.

Atunci auziră cu toții răsufletul adînc, rar și sacadat al minei fîlfîitoare. Un horcăit sinistru de balaur care vine nevăzut, vărsînd flăcări pe nări. Ca trași de o sfoară, răsăriră cu toții în picioare și se îmbulziră buluc în gura bordeiului. Se îmbrînciră acolo, gîfîind înspăimîntați, într-o scurtă învălmășeală. Robu se aruncă cu picioarele înainte, împins cu putere din urmă de Stanciu, agentul. Dar tocmai atunci detunătura fără seamăn zgudui ca un cutremur bordeiul, smulgîndu-l aproape din baierile pămîntului. Robu se crezu o clipă cu pluta pe Olt. Clipa asta el nu mai văzu și nu mai auzi nimic altceva decît malurile umbrite ale rîului și clipocitul molcom al apei. Și un început de jale i se topi în piept, ca un făguraș de ceară.

Cînd își reveni, zîmbi cu bunătate umbrelor omenești din juru-i, înfășurate în pale de întunerec. Se apropiară cu toții instinctiv de ușa bordeiului, prin care pătrundea acum mirosul acru de artificii. Cineva înflăcără o brichetă. Pe prag zăcea întinsă, galbenă și pătată de sînge, ca o păpușe mare de la bîlciuri, jumătate din Stanciu, agentul de legătură. Trupul fuse retezat deasupra șalelor, cît apucase omul să se ferească în gaură. Restul zadarnic fu căutat pe-afară, pînă cînd noaptea își așternu de-a binelea pătura de întunerec.

Se strînsără atunci iarăși în jurul rămășiței de spuză, pe care doar o gamelă sfîșiată mai zăcea într-o rînă. Cineva îngăimă o vorbă, și abia acum Robu înțelese că auzul lui e mort. Și zîmbi iarăși, minunîndu-se numai cum de n-a băgat de seamă mai devreme.

Doar el crezuse că a auzit tot ce se sporovoise în juru-i cît timp au cercetat după picioarele lui Stanciu. Și acum vedea bine că, într-adevăr, nimic n-ar putea spune lămurit din tot cît își dăduse cu gîndul c-a priceput…

Trecuse două săptămîni bune de atunci.

Dar și acum, lui Robu scena aceasta nu-i putea ieși din închipuire. Nici măcar nu-și simțea cît de puțin slăbită spaima clipelor de moarte pe care le viețuise. În singurătatea gîndurilor lui, cruzimea ei înfricoșetoare îi revenea cumplit de des în minte. Și nu arare își amintea, de asemeni, cum camarazii își băteau joc de el, de surzenia lui.

Cum se trînteau cu toții speriați la pămînt, după ce se prefăceau că ascultă cu înfiorare vreun șuier sinistru ce venea din depărtări. Cum, la rîndu-i, spăimîntat de-a binelea, se prăvălea și el ca dînșii, rupîndu-și măruntaiele și clătinîndu-și creierul în cap, în hohotele de rîs ale tuturor. Cîteodată, chiar domnul căpitan asista la aceste scene amuzante, și atunci caporalul Robu nu înjura ca de obicei pe păcălitori, ci zîmbea umilit că putuse să fure un zîmbet întunecatului domn căpitan. Uneori se întîmpla să nu fie de loc glumă, și Robu, care de la un timp șovăia dacă să se arunce sau nu în fundul vreunei gropi, trecea prin temeri grozave. În cele din urmă cerbicia trebui să fie zdrobită de frică. Robu se tupila chiar cînd șaga se întîmpla în aceeași zi pentru a nu știu cîtea oară.

Ar fi stat el toată ziua ascuns în bordei dacă domnul căpitan — care, de cîte ori îl vedea, îl amenința mustrător din cap și din deget — nu l-ar fi pus ba să-i spele vasele, ba cămășile, ba să sape vreo groapă, ba să-i împletească o ușă din răchiți, ba să-i întocmească o masă din scînduri lustruite aduse de la trenul regimentar. Robu lucra tihnit și stăruitor. El înțelegea că domnul căpitan nu-l crede. Că-l păstrează încă să-l mai încerce. Dar de cîte ori domnul căpitan îl lua la încercări, ticluite de dînsul în fel și fel de chipuri, Robu își surîdea în adîncul sufletului. El știa bine că beteșugul lui nu-l va lăsa să facă vreo poznă.

La început. Îl cam intimidase șiretlicurile doctoridești ale căpitanului. I-era frică să nu se încurce cumva pe nevrute. Și o teamă ațîțătoare îl cuprinsese la gîndul că putea să-l socotească prefăcut, fără să fie. Dar în cele din urmă înțelese că el însuși n-ar putea să-și înșele auzul zdrobit…

În după-amiaza aceasta de octombrie, Robu gîndea la surzenia lui și privea soarele. Privea uimit globul de foc și vedea bine că nu este cel pe care îl cunoștea el toamna, mîngîindu-i obrajii smoliți și mînile bătătorite, cînd rătăcea pe prundurile Oltului după pește. Acesta avea în el ceva străin și prefăcut, ceva meșteșugesc. Era searbăd și mînjea cu galben-pămîntiu fețele camarazilor. Și aproape puteai privi la el cu ochii plini, fără sfială.

Era poate bulgărul de pară aruncat pe cer de vreun proiector dușmănesc sau o rachetă zvîrlită atît de departe în hău, că îi trebuia o zi întreagă ca să cadă. Pămîntul acesta desfundat de obuze, cu copaci rupți de la mijloc, privind ca o dihanie la pîndă prin mii de ochi speriați de bordeie, presărat cu bucăți de fier și cu țăruși pe care se încîrlionțau căpețele de sîrmă ghimpată ; văzduhul acesta care mirosea a smoală și a cadavru nu putea să aibe un alt fel de soare…

Pe cerul acesta pe care zburau mașini nu putea domni decît un soare fabricat, nu putea pluti decît adusă cu ocheane drăcești de-ale nemților imaginea ce luilalt soare, vesel și curat, de culoarea spicului, strălucind departe pe alt cer, în azurul căruia pluteau păsări făcute de Dumnezeu și luminînd zăvoaie cu copaci neschilodiți de mînia omului. Acolo văzduhul era curățat de miasme, și vînțul cîntător al începutului de toamnă venea plin de răcoarea Oltului și de mirosul sănătos al răchiților. Acolo, la lumina lui tomnatică, brabeți ciripeau neturburați nesfîrșitul și gălăgiosul lor sfat. Acolo se culegeau acum viile, și fetele treceau cîntînd cu hîrdaiele încărcate cu struguri printre bolțile de vițe. Acolo, toți ai lui erau strînși în jurul cramei, și mustul șiroia din lin, cum șiroia aici sîngele din trupul înjumătățit al lui Stanciu. Acolo, văile clocoteau de cîntec pe vremea asta și drumurile gemeau de care cu poloboace răsunătoare.

Acolo… era atît de frumos acolo, că lui Robu îi mijiră lăcrămi în colțurile ochilor. Va mai vedea el pe acel acolo, atît de depărtat și atît de deosebit de acest aici, peste care plutea stăpînitoare și neîmblînzită moartea ?

Va mai vedea el soarele viu, orbitor și tînăr al tinereții lui însorite ? Soarele de care numai că-și amintea, și închidea ochii, fulgerați de lumină !

Sau va muri aci după vreun dîmb, sub priveghiul trist al lămpii ăștia scofălcite, al bulgărului ăstuia de ceară încălzită ?

Robu își aminti beteșugul lui, de care nu-i păruse rău niciodată și de care acum se bucura din toată inima. De bună seamă, nu-l va mai încerca mult domnul căpitan cu șiretlicurile lui doftoricești. Îi va da drumul, și el va putea să aștepte în liniște undeva, departe, în dosul frontului, reîntoarcerea.

Se întinse cît era de lung pe iarba arsă și privi cu mulțumire în necuprinsul seninului. „Domnul a dat, Domnul a luat”, își spuse el fericit, gîndind că, în marea lui milostivire, Dumnezeu i-a făcut un atît de mare bine luîndu-i auzul.

Poate, cine știe, acolo, sub soarele cel adevărat, urechile se vor tămădui și, închise acum pentru urletele și bubuiturile morții, se vor deschide ca florile în început de vară pentru cîntecele culesului și pentru cîntecele pe nas ale lui Lake lăutarul. Dumnezeu îl însemnase printre cei pe care nu vrea încă să-i piardă.

De trei zile liniștea stăpînise frontul și de trei zile Robu fugi de camarazii lui. Își scobise un bordei alături de al agenților, și cînd sfîrșea lucrul, se înghemuia într-însul, închizînd ochii și căutînd să ghicească în trăsăturile din ajun ale figurii domnului căpitan sentința mult așteptată. Cînd sosea bucătarul cu cazanele, el venea cel dintîi să-și umple gamela. Fără să zică o vorbă, Ilie bucătarul, tăcut și ursuz, apuca lingura cea mare și, dintr-o turnătură, îi împlinea vasul de tinichea cu ciorbă de fasole sau de mazăre. Robu se retrăgea atunci lacom în bîrlogul lui și-și mînca în tihnă porția.

Acum sfîrșise lucrul și sfîrșise de privit soarele. Arunca priviri nerăbdătoare spre văgăuna de unde avea să apară Ilie țiganul. Îl aștepta de zor, pentru a-și încărca gamela și a se pitula în vizuina lui, ca să închidă ochii și să gîndească în voie la soarele de-acolo. Dar era încă mult pînă-n scăpătat, și cornistul gîndi că ar putea să se vîre de acum în groapa strîmtă și să aștepte înlăuntru, în voia amintirilor năvalnice ce-i veneau din vremurile minunate, ca din depărtări fără cuprins.

Era gata să pornească, dar, iată, tocmai atunci se ivi domnul căpitan, urmat de trei dintre agenți și de ordonanță.

Domnul căpitan îi făcu semn să se apropie. Robu păși reglementar și se opri la distanță, salutînd cu dreapta. Cu stînga întinse bastonul la care lucra din ajun, împletit cu șerpi săpați meșteșugit în coaja verde și cu mînerul adus.

— Bravo, Robule ! strigă domnul căpitan. Bun meșter ! Parcă l-aș fi luat de-a dreptul din prăvălia ju- pînului.

Robu rînji de bucurie. Dar zîmbetul îi încremeni îndată pe buze și rămase fix pe fața lui ca rîsul unui manechin. El auzise distinct, cuvînt cu cuvînt, tot ce-i spusese domnul căpitan. Parcă îi vorbeam glas din pămînt, dar atît de limpede, că se cutremură.

Bietul Robu, murmură mai departe domnul căpitan către însoțitorii săi. A rămas surd de-a binelea, săracul. Nu mai e nimic de făcut cu el. Mîine îi dau răvaș la doctor, să-l trimată la vreun spital.

Nu se preface, domnule căpitan, continuă căprarul agenților. Am văzut noi…

Am văzut și eu, sfîrși căpitanul, bătînd prietenește pe umărul cornistului. Am să lămuresc eu pe doctor…

Robu deveni pămîntiu. Soarele, care se oprise parcă pe geana dealului din asfințit, își da sfîrșitul ca un rănit într-o baltă de sînge. Lumina lui stinsă punea pe figura năucită a cornistului o paloare de mort.

El auzea totul ce se spunea în juru-i, fiecare vorbă din ce în ce mai clară. Și o teamă fără seamăn i se strecura în corp, parcă prin șira spinării, o dată cu răceala vie a înserării de toamnă.

Să mărturisească, sau nu ?

Dinții i se strîngeau parcă de la sine, oprindu-l să facă nebunia. Cuvîntul venit din adînc se irosea zdrobit de păreții gîtlejului ca de niște stînci. Căci în închipuirea lui, bolboroseala care-i creștea năvalnică sub omușor da proporții imense beregății lungi și scorojite, pe care mărul lui Adam se ridica și se lăsa cu iuțeala bulgărașului de unt în putinei. Taina cea nouă și grozavă era o povară atît de doborîtoare pentru sufletul lui, că simțea cum îi va scăpa, cum se va prăbuși pe loc dinaintea celor din față și se va sparge în cioburi la picioarele lor.

I se părea chiar că ei au și descoperit-o și nu îndrăznea să-i privească în ochi. Un tremur nervos și continuu începuse să-i zgîlțîie corpul ca pe-o piftie.

Dar soarele frontului, către care ochii lui stinși cerură ajutor, își vărsase acum tot sîngele și umpluse tot apusul cu roșul lui închegat. În schimb, în mintea cornistului, celalalt soare, de acolo de departe, din țara părăsită, răsărea plin de o strălucire neobișnuită, de o candoare desăvîrșită. În razele lui, orice friguri, orice miasme de amărăciune se topiră. Sufletul lui Robu se așeză înseninat ca straturile de aer după repedea furtună a verii.

Domnul căpitan, care în timpul acesta se întreținuse cu agenții, le dăduse drumul, și dînșii intraseră în bordei. Ordonanța plecă cu sufertașele, în vale, la popota batalionului. Și domnul căpitan, după ce mai făcu cîțiva pași încoa’ și încolo, cu capuL în pămînt, intră la rîndu-i în odăița lui subterană. După puțin reapăru în cadrul dreptunghiular al ușii, tăiat cu meșteșug de Robu, și rămase cu privirea în gol.

Doar Robu singur mai stătea acum pe netedul fund de văgăună din dosul tranșeelor. O mulțumire fără margini i se revărsase în suflet, și el aștepta cu o nerăbdare și cu o lăcomie din cale afară de mari pe Ilie bucătarul. Pînă una-alta, își făcea de lucru netezind de ramuri o creacă cu briceagul și privind pe furiș, cu un fel de bunăvoință umilită, spre domnul căpitan.

Atunci, în tăcerea solemnă și perfectă auzi lămurit dincolo, la dușmanul apropiat, bufnitul tunului de aruncat mine. Mîinile îi căzură de-a lungul trupului și piciorul facu instinctiv către dreapta primul pas spre groapa salvatoare. Dar în mișcarea-i neterminată el văzu pe domnul căpitan scoțînd puțin capul din ușa adăpostului și ciulind urechile.

Stătu o clipă la îndoială ; piciorul reveni pe nesimțite în poziția de la început. Domnul căpitan îl fixa acum cu o privire curioasă, încordată, fascinatoare. Îi simți ochii în negura crescîndă paralizîndu-l pe loc ; și ochii aceia aveau o putere atît de orbitoare,… că Robu își aminti iarăși minunea luminoasă a soarelui natal. Nu era un bordei acolo, în fața ochilor lui, ci o casă albă, ca o cămașe de țăran, scînteind în arșița jucăușă a dupamiezelor de vară. Era căsuța lui, și-n prag îl aștepta Mărina, cu mîna strașină la ochi : îl văzuse de departe și-l aștepta în prag.

Dar gîfîitul aspru al minei greoaie, care-și atinsese repede apogeul și acum se lăsa în jos, înceată, înfrînată de aripi, în horcăituri treptate, din ce în ce mai stranii, mai adînci, îl urni de-astă dată de-a binelea. Erau horcăiturile morții, care se lasă nevăzută și pustiitoare ; fărîmă căzută din soarele rece, ce-și ducea acum, dincolo de dealuri, spre apus, mai departe pe linia frontului, lumina lui de mort.

Porni spre groapa atrăgătoare cu pasul omului nezorit, pe care nu primejdia cea mai teribilă îl alungă din urmă. Și ochii lui căutau rugător la căpitan : „Fă-mi semn să fug, fă-mi semn să fug, domnule căpitan”. Cum de nu putea înduioșa pe căpitan atîta rugăciune cîtă izvora din ochii lui !

Deasupra căpitanului strălucea însă, necontenit, soarele liniștitor și făgăduielnic, care-i împletise în raze copilăria și tinerețea. Și cu ochii la acest soare, Robu înainta tot cu pasul liniștit de la început. Și era atît de departe pînă la bordeiul acela, atît de departe. Și răsufletul de foaie al minei devenea atît de repede, atît [de] apropiat, atît de sălbatec. Și domnul căpitan nu se îndura de loc să facă semnul mîntuirii.

Ce soare adevărat era acolo, departe, ce soare dumnezeiesc și vesel ! Și Robu zîmbi domnului căpitan cu nepăsarea copilului care zîmbește ucigașului plecat peste leagăn. Ba chiar se făcu că culege ceva de jos.

„Hai, domnule căpitan, nici acum nu vezi cît sunt de surd ?” spuneau ochii blînzi și resemnați ai lui Robu. În sfîrșit ! Căpitanul s-a mișcat. Uite-l cum dă din mîini ca un nebun. Și Robu se repede ca scos din minți: „Doamne, Dumnezeule !”

Dar o dată cu trăsnetul năprasnic care urmă nu- maidecît, Robu simți o lumină mare, grozav de mare, grozav de strălucitoare, pălindu-l drept în frunte. Nu, în moalele capului. Nu, pretutindeni. O lumină intensă, zdrobitoare, cum n-a mai văzut în viața lui. O lumină atît de multă, atît de dulce și atît de orbitoare !

Robu vedea acum, pentru cea din urmă dată, minunea soarelui curat de acolo, de departe.