Sofia Karpov

 

La force brute de tout temps

Oppresse la faiblesse,

Dans les airs,

Sur la terre,

Partout la même détresse

Partout malheur,

Partout douleur,

Rien néchappe aux souffrances

Dans cette lutte à outrance...1

Ingeniosul turist francez Henri Mérimée în opul său intitulat Un an în Rusia între altele scrie: „Rusia umilită, subjugată, mută, neștiută mai de nime, suferă jugul și lanțul sclaviei. Și abia noi începusem a o cunoaște mai de aproape, când ea se ridică ca o puternică suverană, purtând pe frunte strălucita coroană de gheață a Nordului și scăldându-și picioarele în mările calde ale Sudului. Cu prietenie ea întinde o mână spre surorile sale din Europa, iar alta înarmată și îngrozitoare până la frontierele Chi­nei. Și umbra acestei mâini, așternându-se pe nemărginitele pus­tiuri, ține în respect hoardele războinice ale sălbaticilor...“

Aceeași comparație poetică o face și marchizul de Chiustin, însă cu totul în alt sens. Iată ce zice el: „... Și acest uriaș cu pi­cioarele de lut își întinde brațele sale puternice spre a sugruma Europa...“

Ce contrazicere ciudată între doi eminenți scriitori francezi! Cui din ei să dai crezare? Cititorul rămâne în nedumerire, și mulți își amintesc maxima cosmopoliților: Ubi bene ibi patria2. Deci să lăsăm pe unii înduplecați de Mérimée, pe alții de Chiustin și să întoarcem privirea noastră la capitala împărăției Rusiei, la această frumoasă cochetă, care, cu bogățiile ei, ca o sirenă mitologică a răsărit pe neașteptate din codrii și mlaștinile nepătrunse, pe a cărora suprafață încă nu călcase vreun picior omenesc, și nici tăcerea lor n-o profanase glasul vreunui muritor. Și iată minu­nea, astăzi pe acele țărmuri sălbatice înaintea ochilor călătorului se desfășoară un oraș colosal, cu cea mai modernă arhitectură, luxul cel mai îmbelșugat al orientului, și cu invențiile și indus­triile și manufacturile cele mai alese ale Europei. Aici aflăm cea mai pestriță adunare de popoare, cu diferite idiomuri: cinci­sprezece limbi vorbite pretutindene: pe străzi, prin localurile publice și pe piețele comerciale. Petrecerile cele mai variate au aici loc, și tot ce în Europa, relativ la arte, apare înalt și per­fecționat își face debutul său în acest oraș unde plăcerile sunt bine remunerate de galantomii ruși. Artiștii străini scurg anual sume mari de bani de la ruși.

Dar ca tot ce-i adus la perfecție și strălucește, se vede că este menit să aibă și umbra sa întunecată. Precum cocheta ce te sub-jugă irezistibilei sale atracții și în momente de mânie îți respinge sentimentul ce ți l-a inspirat cu atâta ardoare și pasiune, tot ast­fel și capitala, după ce te-a încântat cu frumusețile sale, îi vine mânia, când Neva ce-o încinge își rupe colanul său de gheață și cu o furie sinistră pornește valurile sale tulburate, înecând cu ele cele mai frumoase străzi; sau când iarna înfricoșatul viscol, sub un ger nesuferit, o acoperă cu omăt.

Natural că cetățeanul cel avut, în palaturile sale bogate, nu suferă atâta cât acei ce locuiesc în mahalale, unde furtuna fără cruțare dărâmă și strică lăcașurile slabe ale săracilor, și-i lasă fără ocrotire sub un ger de 40 grade.

• * *

Tocmai într-o așa o noapte pe la 10 ore, când furtuna și vis­colul turbau mai grozav, pe una din străzile insulei Vasilievsk, o femeie îmbodolită într-o blană rufoasă șovăia prin omăt abia ținându-se pe picioare sub apăsarea viscolului. Un moment ea se opri pentru a răsufla și a orienta la palidele raze argintii ale lunii dinspre cărarea ce avea s-o apuce între troienele de omăt.

Ulicioara în care ea se afla era cu desăvârșire pustie. Oftând, biata femeie porni înainte și după un drum greu de tot obositor, ea se opri dinaintea unei căscioare. Aici se așeză pe scări nemai­putând de osteneală; capul îi se slobozi pe piept și ea rămase câtva timp fără mișcare, ca și când grele gânduri i-ar zbuciuma mintea. Dar iată că sculându-se întinse mâna ei uscată după frânghiuța clopoțelului atârnat dinaintea ușii; ea de câteva ori se sili să prindă mănunchiul clopoțelului, zbuciumat de furtună, și când îl prinse și voi să-l tragă, deodată la spatele ei se auzi o detunătură.

Tresărind speriată ea scăpă din mână mănuncheșul frânghiuței și se întoarse repede îndărăt. „Dumnezeule! Dumnezeule! șopti ea făcându-și cruce. De ce trebuie să locuiesc în megieșie cu această ruină blestemată în care satana își serbează petrece­rile?...“

Detunarea grozavă veni de sub o spațioasă zidire veche, dis­trusă de un mare incendiu și din care mai rămăsese numai câțiva pereți și o bucată de acoperiș. Din maiestuosul palat de odinioară ce-a rămas acum? Numai un munte de moloz acoperit cu omăt și ici-colea se mai zăreau niște văgăuni căscate în pereți, iar capetele bârnelor tăciunite se distingeau din albul cerceaf de omăt.

Bătrâna, după ce făcu o mică rugă, prinse iarăși frânghiuța în mâna-i tremurătoare și începu să sune. Printre crăpăturile unui oblon ce astupa fereastra, străluci deodată lumină și după scâr­țâitul unei uși se auziră pași repezi ce coborau pe scări până la intrare și un glas de femeie, de un timbru plăcut, răsună în tăcere.

— Cine-i acolo? întrebă de după ușă.

— Eu sunt! Eu! răspunse bătrâna cu grăbire. Ușa se deschide și îndată pe loc se și închide după ea.

— În sfârșit, slavă Domnului, mămucă, că te văd iar acasă, îi zice o tânără fecioară blondă, punând sfeșnicul pe masă, apoi cu amândouă mâinile scuturând omătul ce se așezase pe gulerul jubeicei bătrânei. Vino, mamă, vino degrabă de te încălzește bând un pahar de ceai, samovarul clocotește pe masă.

Amândouă intrară într-o odăiță abia luminată de lumânarea pusă pe masă. Toată locuința avea numai două odăițe, sărăcuț mobilate, numai cu câteva scaune, două paturi, o masă de lemn de brad și un dulap în care erau așezate vasele de cuhne. Pe masă fierbea un samovar fumegând clăbuci de abur.

Bătrâna dezbrăcându-se de jubeică o scutură de câteva ori, apoi punând-o pe un scaun s-a apropiat de samovar și, întinzând mâinile învinețite de frig, le ținu câtva timp lângă samovarul fumegător spre a le dezamorți.

— Of! Doamne, ce viscol e afară, zise ea. Mai că nu am fost îngropată de vie în omăt. Dar, în fine, iată-mă, m-am întors. Păcat numai că alergătura mea a fost degeaba, nedobândind nimică.

— Și ce să facem noi acum? strigă copila ridicând ochii la cer, până în zi vom pieri de frig, mamă, căci am sfârșit lemnele de foc și gerul tot crește.

— Vom împrumuta la vreun megieș vreo câteva vreascuri, iară mâine mă voi duce din nou la guvernorul orașului, să-i cer încuviințarea ca să iau lemne de foc din depozitul pentru vă­duvele invalizilor.

— Cum? vrasăzică, guvernorul astăzi nu te-a primit? întrebă fiica cu mirare.

— Nu! Nu m-a primit, copilă dragă, nu! răspunse bătrâna sor­bind ceaiul. Acești puternici ai împărăției sunt mai inaccesibili și mai mândri decât însuși țarul. Dumnezeule! ei primesc numai pe boieri și funcționarii lor subalterni. După masă ei se odihnesc, iar sub seară ies de se plimbă cu sania, expunând ochilor preum­blătorilor prețioșii lor cai trepătari; apoi se duc la teatru sau la vreun bal de curte. Astfel puțin timp le rămâne pentru a primi săracii, ce așteaptă pe stradă. Tremurând de frig, întreaga ziu­lică am șezut pe scările de paradă, păzind tot ieșirea guvernoru­lui; când deodată spre seară o damă elegantă urmată de un adi­utant, coborându-se dintr-o caretă ce trase la scară, s-a suit în palat. Atunci ușierul, ieșind pe peron, ne-a vestit că Excelența sa nu mai primește pe nime. Iată dar povestea întreagă a zadar­nicei mele alergări, din cauza căreia, scumpa mea Sofi, puteai să rămâi desăvârșit orfană.

Rezemându-și frumosul ei cap pe o mână, copila ascultă poves­tirea mamei. Fizionomia ei exprima o tristețe nespusă și o ciudă arzătoare, iar obrăjeii ei se acoperiseră cu roșață și sprâncenele i se încrețiră.

— Mai mult tu nu vei merge la guvernor, o întrerupse copila, căci eu singură mă voi duce; și având mai mult curaj voi dobândi cererea. Eu voi ști a-i spune că un veteran care pe câmpul de luptă și-a vărsat sângele pentru patrie, a lăsat copilei sale cel puțin dreptul ca în caz de nevoie să ceară ajutor.

— O! draga mea fiică, dacă tu vei merge și vei începe astfel a vorbi cu dânsul, te vor da de spete afară, zise bătrâna clătinând din cap.

Sofia s-a sculat de pe scaun roșindu-se și mai tare și ochii ei mari și frumoși scânteiau.

— De spete afară? strigă ea... Apoi voi ieși ca să mă întorc iarăși și iarăși...

— Liniștește-te, fiica mea, poate că așa nu se va întâmpla, dar orișicum, nu trebuie să zădărâm mânia acestor puternici, care pot să ne nimicească sub picioarele lor, ca pe niște viermișori. Mâine mă voi duce la megieșul nostru Kolosov care mi-a scris petiția și socot că el îmi va da un sfat bun.

— Dar până când să mai dureze aceste sfaturi și alergări? Mamă, eu nu pot să te las să degeri de frig. Dar să lăsăm aceste; tu te culcă, iar eu mă duc să caut în ruina megieșă, poate că voi găsi vreun capăt de lemn tăciunit.

— Dumnezeule! strigă bătrâna sărind de pe scaun, ce ți-a trecut prin minte? E o nebunie să te gândești numai la aceasta, dar încă s-o faci? Cum se poate ca pe un viscol ca acesta, și încă la miez de noapte, să umbli prin acea ruină drăcească? Și bătrâna, cu o convingere religioasă, își făcu cruce de câteva ori. Da știi tu, dragă, adause ea, că în momentul când am voit eu să sun cu clo­poțelul, o înfricoșată detunătură se auzi în ruină, și să nu-mi fi deschis în grabă ușa, muream de spaimă pe prag.

— Pentru că ești fricoasă, mămucă, răspunse copila zâmbind. Ce alta putea fi zgomotul, decât numai dărâmarea vreunuia din pereți, din cauza furtunii. Dar mai la urmă ce ne pasă nouă de toți dracii ruinii, să vorbim mai bine de neajunsurile noastre. Așadar, e lucru hotărât: mâine eu, în persoană, voi înmâna pu­ternicului demnitar petițiunea, iar tu, mamă, te vei duce să aduni ceva parale de pe la doamnele ce-mi sunt datoare pentru lucrul meu de cusut, căci până ce ajutorul ne va veni din sus, trebuie să-l căutăm jos.

— Bine, fiica mea, bine. Fă, dragă, cum știi tu, dar eu mă duc să mă odihnesc, căci sunt de tot ostenită. Și bătrâna, sărutând-o cu frăgezime pe frunte, s-a retras în odăița sa. Sofia, sculându-se de pe scaun, o petrecu pe maică-sa cu o căutătură tristă, până ce ușa s-a închis după ea; apoi rezemându-și ceafa de spetele scaunului își aținti ochii în tavan pierzându-se în felurite gânduri, căci ea era de un caracter foarte ciudat. Părea că natura prin greșeală o făcu femeie în loc de bărbat, pentru că toate apu­căturile ei erau îndrăznețe și de o energie nespusă. Ea semăna cu viteazul său tată, căpitan de artilerie, care în crâncenul război, suindu-se călare pe al său tun, abia atunci sfârși a-l apăra, când baionetele îi străbătuseră pieptul. Fiica îi semăna lui, nepăsându-i și ei de nimică, fiind curajoasă. Iar pe lângă acest caracter aprins, se ivi în ea și simțirea femeiască, căci Sofia era contemplativă.

În acest moment, uitând de necazurile casnice, ea trecu cu meditația într-o lume ei necunoscută, misterioasă, plină de eve­nimente neașteptate. Și ciudat lucru că tocmai acum ea gândea la ruina din care se auzi detunătura. Acel zgomot subit o intrigă, ațâțând în ea o dorință curioasă de a afla cauza. Poate că ima­ginația ei tristă păstra încă impresiunile poveștilor pline de minuni, cu care mama ei o adormea în copilărie. Nefiind ca mama ei superstițioasă, pentru aceea orișice enigmă era pentru dânsa un ideal. Sofia absolvise gimnaziul și dobândise diploma de cea mai distinsă studentă în toate ramurile științelor prescrise în pro­gram. Rezultatul fu strălucit, căci ea acum, la vârsta de 20 ani ce avea, putea să intre în discuțiuni serioase cu cel dintâi profe­sor, mai ales că graiul ei avea ceva foarte atrăgător, și era de un colorit poetic. Multe familii aristocrate se grăbiră a-i oferi locul de instructoare pe lângă copiii lor.

Dar Sofia refuză cu îndărătnicie, nesimțindu-se în stare să reziste mult timp unei ocupațiuni așa de liniștite, petrecând ore și zile întregi într-o odaie, fie măcar cât de bogat decorată, care tot are asemănare cu o închisoare, în care îi va fi părut că este arestată pentru vreo greșeală. Ea aspira libertatea, spațiul, nevoind a fi împiedicată de a putea pătrunde tot ce-i misterios și a vedea tot ce-i nevăzut. Ea găsi o plăcere într-o agitație intelec­tuală și nu ar fi schimbat-o nici pentru orice bogăție.

Așa sunt și vor fi toți acei pe care nervii îi domnesc. Așa și în acele momente de meditație, în mijlocul nopții sub impresia vije­liei, ce urla pe străzi și se bocea jalnic prin crăpăturile obloane­lor și ale ferestrelor, gândul ei zbura scotocind prin toate unghiu­rile întunecate ale ruinei luminate ca de razele soarelui prin imaginația ei lucidă.

— Voi găsi și voi afla totul! șopti ea intrând în odaia în care mama ei dormea liniștită. Plecând urechea la gura dormindei, ascultă răsuflarea; apoi acoperind-o încetinel cu blana s-a uitat la ornicul aninat de perete. „Miez de noapte, șopti ea în gând, și gerul începe a se furișa în odaie!...“ Apoi îmbodolindu-se cu un șal, stinse lumânarea de pe masă și încet, pe vârful degete­lor, a ieșit din odaie, a coborât scările și ieșind în stradă a încuiat după dânsa ușa, punând cheia în buzunar. Făcând câțiva pași în omătul ce-i ajungea până la glezne, ea se opri țintind ochii la ruină.

În jurul ei totul era pustiu. Numai viscolul o zbuciuma cu fu­rie în contra căruia trebuia să lupte ca să n-o răstoarne la pământ. Nouri de omăt se învârteau trecând pe dinaintea discului lunii ca niște valuri transparente sau ca niște stafii uriașe.

Sofia făcu câțiva pași spre ruină, dar se opri pe loc ascultând cu atenție la loviturile de ciocan ce se auzeau, pare că din ruină. Acest zgomot neașteptat zădărî și mai mult curiozitatea fetei. Un impuls nestăpânit, o putere nebiruită o îndemna să cercete­ze ruina. Imaginația ei se aprinse și cu grabă ea începu să urce scările zidirii dărâmate, acoperite cu omăt; scările duceau spre etajul dintâi, a cărui galerie de columne era pe jumătate dărâ­mată. Urcând vreo 20 de scări în sus, ea ajunse la o ușă de sticlă cu geamurile stricate, dar încuiată. Fără să știe ce face, atrasă numai de ideea fixă să meargă tot înainte, ea a împins ușa, care se deschise cu un mic zgomot. Un curent rece trecu prin lungul șir de tinzi, dar Sofia nu simțea nimic; cu aviditate nestăpânită ea își împlântă căutătura în acel șir de camere, unele cu totul întunecate, altele luminate de razele lunii, care în răstimpuri se ivea și lumina printre nouri. Din acele galerii cu tavanurile prăbușite se vedeau multe odăi și saloane cu pictură al fresco3 și sculpturi rare, acum toate stricate, sfărâmate sau de tot nimici­te. Într-un ungher erau rămășițele unei colecții de tablouri și ale unui altar, din care spânzurau încă câteva icoane pe jumătate pârlite și o cruce mare poleită, răsturnată pe o coastă. Podeala era pretutindenea acoperită cu moloz, cărbuni și cenușă. Dar ciu­dat lucru că cu toată această neorânduială și pustietate în odaia din fundul galeriei, podeala era ceva curățită de dărâmături și tencuită. Și mare a fost uimirea Sofiei când ea a dat de o mătură rezemată de perete. Aceasta dovedea că ruina era locuită. Dar în ce fel și cine putea să fie locuitorul unei odăi fără sobă și cu ferestrele stricate și încă pe un ger așa de mare? Nici o urmă de culcuș sau mobilă nu se zărea nicăieri. Viscolul spulberase o pânză de omăt pe podeală, dar nici pe ea nu se vedea vreo urmă de om. Sofia începu să ocolească odaia uitându-se la pereții goi și dispoeți de tencuială, când deodată într-un ungher zări încres­tătura unei uși secrete, ascunsă în perete. Ea se opri și o zâmbire de mulțumire încreți buzele ei, căci această descoperire realizase ideea ce prin imaginație ea și-o închipuise. Iată dar cheia miste­rioasă a enigmei pe care o căuta prin vis cu atâta dorință. Cu grăbire puse mâna pe clempuș nepăsându-i ce este după ușă, și o deschise înainte. Ușa s-a deschis și Sofia rămase pe loc, încre­menită.

Înaintea ei într-o cămăruță abia iluminată de o lumânare subțire, pe o masă de lemn se vedeau înșirate multe unelte de chimie, precum colbe, retorte, alembici, strecători, felurite păhăruțe și o lampă Bercelius aprinsă, deasupra căreia într-o tin­gire clocotea un lichid necunoscut. Lângă masă, pe o laiță, ședea un om, întors cu spatele spre ușă; părul de pe cap și barba îi erau zburlite. Era preocupat cu un calcul ce-l făcea, copiind cu creionul dintr-o carte deschisă. Acest om încă tânăr și foarte uscăcios semăna să fie din clasa inteligentă a studenților-artiști, căci purta părul său blond în plete. Buzele lui subțiri și palide șopteau niște cuvinte neînțelese și câteodată el își arunca privi­rea spre tingirea ce clocotea și împrăștia un abur albăstrui și înădușitor.

El era îmbrăcat într-o redingotă blănită cu pielicele de cârlan negru, iar pantalonii, de postav ordinar, erau adunați în turetcile cizmelor. Costumul lui semăna a fi de țăran finlandez, din ola­turile capitalei. Tânăra copilă imediat a și înțeles pozițiunea sa și a necunoscutului, care după presupunerea ei trebuia să fie sau un falsificator de monede, ori un membru din corporația revo­luționară, sau de nu, apoi student sărac, care, neavând mijloace de trai și o locuință aptă pentru studiul chimiei, și-a ales acea ruină unde nu-l costă nimic și se îndeletnicea gratis. Orișicum, dar ea se simți deziluzionată. Atrăgătoarea fantezie a imposibi­lului, ceva fantastic, își slobozi vălul dinaintea adevărului factic, obișnuit, al unui om ce caută prin chimie dezlegarea problemei.

„Iată dar la ce ne duc poveștile fantastice, își zise copila. O! cum poate cineva fi așa de dobitoc să creadă în astfel de bârfeli. Dar la toată întâmplarea trebuie să caut să ies din această locali­tate periculoasă, căci, precum se vede, acest om nu dorește să aibă martori la lucrările sale.“ Așa gândind, își întoarse privirea spre ușă, voind să facă un pas îndărăt, când ușa, rămasă pe jumătate deschisă, împinsă de un curent, se închise cu zgomot. La moment necunoscutul își întoarse capul și, văzând pe Sofia dinaintea ușii stând nemișcată ca un spectru, speriat și ca fript sări de pe laiță în picioare rămânând un moment ca încremenit, apoi apucând în mână lumânarea într-o săritură o apropie de fața copilei.

Atunci Sofia gândi la mamă-sa...

— Cine ești? și de unde te-ai luat aici? întrebă el cu un glas iritat.

— Din căsuța de peste drum, răspunse Sofia cu sânge rece. — Și ce cauți aici?

— Lemne de foc, căci eu și mama degerăm de frig. Necunoscutul s-a uitat la ea cu o așa mânie că biata copilă se înfioră. — Și nu alta ceva te-a adus pe aici? adause el.

— Da! răspunse copila nevrând și uitând pericolul. Necunoscutul cu grăbire a vârât mâna în buzunar. — Și ce cauze sunt acele? întrebă el încrețind sprâncenele.

— Curiozitatea care nu are rațiune, răspunse Sofia silindu-se a zâmbi spre a-și acoperi greșeala. — Și frica nu te-a cuprins?

— De ce să am frică?

Necunoscutul părea ceva încurcat.

— Apoi de stafii, de strigoi, în sfârșit, de dracul... adause el gângăvind.

— Dracul fiind un spirit are spirit, și odată ce el este așa, va înțelege și venirea mea aici.

Necunoscutul, auzind acest răspuns îndrăzneț, păru a pierde cumpătul scoțând mâna din buzunar și așezându-și cu două de­gete după ureche câteva jărgiuțe de păr ce-i acopereau vederea, tăcu câteva minute țintind o privire pătrunzătoare asupra tinerei copile. Sofia simțind acea căutătură fixă se înroși și zise:

— Dacă d-ta, domnule, ai sfârșit interogatoriul, apoi eu pot să mă retrag.

— Din contra, nu vei ieși de aici, răspunse necunoscutul cu grăbire. Eu de acuma nu am voie să-ți dau drumul, și arătându-i o laiță adause: „Poți ședea aici și vei aștepta până ce alții vor hotărî această chestie. Ce atârnă de la mine te mai întreb una: dacă ai înțeles ce înseamnă lucrarea mea în care m-ai găsit acu­fundat“.

— Prea ușor de înțeles, răspunse Sofia, zâmbind. D-ta studiezi o problemă chimică. — Și ai ceva cunoștințe în această știință?

— Acele care le-am învățat în gimnaziu la profesorul Urbanov, pe care sunt sigură că îl cunoști, zise Sofia aruncând o căutătură întrebătoare asupra necunoscutului, care păru ceva confuz.

— Adevărat, zise el, cine nu cunoaște pe acest eminent pro­fesor. Vasăzică, domnișoară, d-ta poți ghici, din exalațiunea ce dă tingirea, ce fel de lichid conține?

— Mirosul este a acid de nitrat ce d-ta îl evaporezi, mes­tecându-l cu alt product sau nu, răspunse Sofia. Orișicum, însă, acest lichid este exploziv, fiindcă baza lui o formează salitra. Din el se poate combina sau nitrat de argint, sau glicerină, sau piroxy­lină; asta atârnă de la voința manipulatorului care are în mână-i acest prețios product. Deci vezi, dle, că eu nu sunt așa de igno­rantă, cum domnii studenți ai universității au idee de sexul nos­tru, adause ea cu oareșicare fală.

— Tocmai pentru salvarea d-tale ar trebui să fii ceva mai mult ignorantă, întrerupse necunoscutul. El vroi să mai adauge ceva, dar deodată din podeală se ridică o clapă și ca din fundul pămân­tului sări deodată în odaie un om înalt la stat. Sofia sări în­spăimântată de pe laiță, vroind să fugă, dar mâna necunoscutu­lui o opri pe loc. În grabă tot pe aceeași ușă ieșiră alți trei oa­meni. Cel dintâi, arătând cu degetul pe copilă, a zis: „Ea este Sofia Karpov, ce o cunosc de pe nume, fiindcă locuiește în căsuța de peste drum.“ Apoi uitându-se la ea cu o privire măreață o întrebă:

— Cum ai intrat aici? Atâta îndrăzneală la o femeie este un lucru de necrezut. Deci ascultă: de la adevărul ce ne vei spune atârnă și sentința care vom face-o. Eu sunt adevăratul locuitor al acestei ruine, iar d-lor sunt camarazii mei ce mă vizitează. D-ta trebuie să ne mărturisești dacă ai fost adusă aicea de cine­va sau ai venit singură. Căci te socot destul de inteligentă ca să poți înțelege că neașteptata d-tale sosire între noi poate să-ți fie fatală, mai ales dacă ieșind de aici printr-un cuvânt ai putea să ne trădezi.

Sofia nu și-a pierdut cumpătul.

— Dacă, zise ea, după nume mă cunoașteți, apoi asemenea trebuie să cunoașteți și glorioasa moarte a tatălui meu, al cărui nume este scris pe paginile istoriei patriei. Dacă el nu a fost un trădător, apoi mai cu seamă copilul lui nu poate fi o astfel de creatură! D-stră cereți mărturisirea mea. Ascultați dar: eu sunt de un caracter entuziast pentru tot ce este neobișnuit și neaș­teptat. În timpul studiilor mele la gimnaziu, multe din cama­radele mele îmi făceau descrierea unei societăți politice miste­rioase, a cărei acțiune era îndreptată în contra guvernului. Pe mine nu mă interesa să cunosc organizarea lor, dar ardeam de dorință să asist nevăzută la una din adunările lor, ca să văd cu ochii mei proprii pe acești exaltați, care pentru o idee înrădăcinată în creierii lor merg fără păsare la eșafod. Una din camaradele mele pierduse pe fratele său, alta pe tata și alta pe logodnicul ei. Eu, neavând pe nime, eram geloasă de doliul inimii lor. De multe ori, în timpul nopților furtunoase, șezând pe pragul căsuței noas­tre, mă uitam lung timp la această ruină și mă simțeam atrasă către ea de o putere nevăzută. Eu tot așteptam să văd ieșind din acești pereți afumați o creatură misterioasă. Dar în zadar îmi era așteptarea, nimică nu-mi oferea un semn că ea ar fi locuită. Tăcerea se întrerupea numai de scrășnetul lemnelor dezbârnate și de vaietul jalnic al cucuveicii. Dar iată, cu o oră în urmă mama mea, întorcându-se din centrul capitalei, s-a înspăimântat de o detunare ce ieși din astă ruină. Același zgomot l-am auzit și eu. Atunci îmi veni în minte că aici se petrece ceva neobișnuit, și că acest zgomot trebuie să fi fost pricinuit de oameni. Dar mie nu-mi pasă dacă ei sunt bandiți sau conspiratori, precum aseme­nea nu gândeam că curiozitatea mea poate să mă aducă la pieire.

Ideea de a afla cauza m-a predominat nebiruită de nici un co­mentar al rațiunii și iată-mă-s aici. Deci dacă va trebui să plătesc cu viața nebunia mea, apoi voi plăti-o, însă numai cu moartea, iară nu cu rușinea. Sunt sigură că oamenii care proiectează idei mărețe nu se vor înjosi să pângărească o biată copilă nevinovată. Așadar, hotărâți mai în grabă osânda sau dați-mi drumul să mă întorc la mama, pe care am lăsat-o singură și fără lemne de foc pe un ger așa de cumplit. În acest moment ea doarme, dar în odaie frigul crește; și de mă veți opri aici, apoi nu uitați de mama mea vădană, că va degera acolo. Nu o uitați, dacă întru adevăr sunteți scutul săracilor.

Sofia conteni de-a mai vorbi, uitându-se la judecătorii ei cu o căutătură plină de demnitate. Ea, o biată fată, se află dinaintea acestor oameni îndrăzneți, care semănau mai mult a bandiți decât a judecători și care reprezentau legea în organizația lor pompoa­să. Ei se sfătuiră în tăcere, numai cu semne masone, apoi unul din cei mai tineri, mic la trup, cu ochii albaștri și hâtri și cu totul ras, având asemănare cu o femeie, întrerupse tăcerea.

— Chestia de viață sau moartea acestei persoane, zise el, tre­buie votată, fiindcă părerile noastre sunt diferite. Numai să nu uităm că jurământul nostru este de a stârpi în noi orice senti­ment moral, ce ne leagă cu viața și interesul nostru individual. Noi de la sine ne-am răzlețit și ne-am lepădat de orice afinitate, de orice pasiune a inimii, care pot să împiedice mersul tendințelor noastre. Și dacă la vreunul din noi se urzesc așa piedici, trebuie imediat să le rupem, să le nimicim. Nu trebuie să avem îndu­rare supunându-ne inspirației vreunui sentiment, acolo unde atârnă siguranța unei mâini de oameni voinici ce merg la o țintă, pe o potecă lunecoasă. Noi suntem purtătorii steagului libertății și noi trebuie să pășim tot înainte, chiar de vom călca pe trupu­rile părinților, fraților, surorilor și iubitelor, căci noi deschidem calea pentru o națiune întreagă, răspunzători fiind dinaintea tri­bunalului conștiinței noastre. Deci votul meu este moartea acestei femei, care, ieșind de aici, poate, fără a voi, să ne trădeze. Cuvântul este al D-voastre, domnule președinte, a adaus el adresându-se către acela ce se zice locuitorul ruinei.

Sofia devenise palidă ca o moartă.

— După un așa scurt timp de viață să mor? Apoi la ce dar m-am născut? șopti ea oftând dureros.

Președintele îi făcu un semn să tacă, aruncându-i o căutătură care numai femeia, prin instinctul sexului său, a putut pătrunde și înțelege.

— Acela ce este răspunzător dinaintea cugetului său, a început președintele, nu poate fi ucigașul nevinovatului, și ace-la ce ridică arma în contra apăsării nu poate să fie un opresor. Adunarea voinicilor noștri nu reprezintă o mașină distructivă ce dărâmă orbește tot ce întâmpină în cale. Domnilor asociați! Înainte de a primi titlul cu care m-ați onorat v-am prevenit că deviza țintei mele este numai reforma, iar nu stârpirea, căci sunt două sisteme de opoziție revoluționară, una prin fapte brutale, adică terorismul, și alta prin propagandă, ce arată poporului adevărata cale care duce spre progres.

Deci noi reprezentăm călăuza unui popor orb, iar nu su­grumători fanatici. Noi suntem apostolii unei religiuni noi, ce este dreptul omului în lupta pentru existență, precum au fost apos­tolii lui Hristos ce dictau lupta pentru conștiință.

Aceeași apăsare a drepturilor individuale a fost în timpul lui Hristos, și dacă acel mare reformator ar fi început a cere omorul, apoi cu religiunea lui nu se vor fi cultivat sute de veacuri.

Morala a fost cea întâi piatră de temelie, pe care el a știut să puie mijlocul puternic prin care a răsturnat barbarismul națiunii sale.

Morala este cimentul care încheagă zidirea unui monument pentru că el întărește mutual simțurile iubirii de omenire. Așa a fost dumnezeiescul utopist care nu a apucat a sfârși lucrările de­finitive pe temelia templului republicii sale, fiind curmate prin moarte hativă4. Și de atunci până astăzi acele lucruri se schim­bară într-o direcție contrarie, căci pe temelia libertății pusă de el se zidi templul apăsării al ingenioșilor, care au știut a înșela un popor credincios, ignorant și nepăsător. Către acei hâtri noi îndreptăm lupta, căci ei numai profanează templul libertății, punând în sacrificiu pe altarul lui binele poporului. Pe de altă parte, disparițiunea acestei copile va aduce cercetări judecătorești, care pot descoperi și asociația noastră în aceste ruine. Eu o cred pe cuvântul ei, ce ne va da în numele tatălui ei, a cărui umbră o respectează, și votez că ea este liberă de a se retrage de aici.

Camarazii șoptind se sfătuiră, apoi chimicul, apropiindu-se de Sofia, i-a pus două degete pe inimă zicându-i: „Aici este emble­ma demnității omului. Jură că vei păstra taina acestei nopți, și adu-ți aminte că la cea mai mică trădare nu vei scăpa de a noas­tră răzbunare.“

— Jur! răspunse Sofia cu convicțiune.

— Apoi ești liberă de a te depărta. Sofia era urmărită de chimicul.

— Eu te voi petrece până pe stradă, îi zise el, ca să mă încredințez de nu te așteaptă cineva.

Sofia mergea încet pe aceste tinzi friguroase cu capul plecat și pe gânduri, fața ei era mâhnită. Alta în locul ei, scăpând de moarte, ar fi fost mai voioasă. Dar ea în acel moment, uitând pericolul ce o îngrozise, gândi la tânărul prezident care cu atâta ardoare a apărat cauza ei, și-i părea rău că debutul a fost așa de scurt. În grabă ea ieși pe marginea străzii și întoarse capul să vadă încă ultima oară pe unul din acei oameni ciudați ce o pe­trecea. Dar chimicul se făcu nevăzut.

Făcând câțiva pași înainte, ea se opri pe stradă, parcă nefiind hotărâtă încotro să meargă. În ea încetase toată mișcarea gân­dului și a trupului, nu vedea, nu simțea nimic, parcă era un leș înghețat, stând încremenit pe picioare.

Viscolul încetase și tăcerea nopții nu era întreruptă de nici un zgomot. Luna plină plutea pe un cer senin. Omătul de o al­beață orbitoare în unde înghețate strălucea în miriade de diamanți pe marginile pereților dărâmați, pe colțurile bârnelor și pe stradă, în unele locuri troienite de movile ce se urcau până la ferestrele căsuțelor, unele astupându-le de tot. Câteodată numai în acea tăcere se auzea geamătul dureros al bufnei ce ședea zgribulită în geamul unei ferestre stricate a ruinei. Aerul era lim­pede, dar uscat și gerul ca cărbunii aprinși ardea mâinile goale ale Sofiei, dar ea nu simțea nimică, căci în al ei sân ardea un foc ce se aprinse subit, neprevăzut... Răsuflarea ei împrăștia aburi care de frig se cristalizau în prisme de promoroacă subțire ca acele, ce se așezau pe tulpanul ei, pe sprâncene și gene. Ea făcu o mișcare, apoi pășind cu iuțeală strada ajunse la ușa căsuței sale, o deschise și, iarăși închizând-o, în grabă intră în odăița cu samo­var, abia luminată de lumina ce venea de afară strecurându-se prin sticlele ferestrelor înghețate. Sofia dezbodolindu-se s-a pus pe un scaun și cu coatele pe masă rezemându-și în palme fruntea ei fierbinte, un șiroi de lacrimi năvăli din ochii ei. Ea plângea singură neștiind pentru ce. Ea simțea o apăsare a pieptului suferind de o tristețe nebiruită, de o dorință neînțeleasă, și în acest paroxism, întâiul simptom al amorului, obosită, slobozind capul pe masă, a adormit, dar de un somn neliniștit, nervos, cu toate că natura ei ostenită se silea să potolească vijelia sufletu­lui tulburat.

Când deschise ochii, zorile dimineții se mrejeau luptând cu slaba lumină ce trimitea în odăiță cu razele sale. Ea scutură capul, parcă vroia să se trezească din amețeala ideilor, pe care voia să le coordoneze pentru a-și închipui mai liniștit trecutul atât de mișcător și care a lăsat, în sufletul ei, urme adânci. În acel mo­ment rațiunea ei lupta cu adevărul și fantasticul, ideile ei se lămureau precum se lămurea în odaie lumina de întuneric, ea se întoarse cu amintirile spre un trecut ce-i părea că a fost un vis plin de îngrijire, de grozăvie, dar totodată de o fericire abia născută, aprinzătoare, ce subit luă foc ca iasca din o scânteie sărită din lovitura unui amnar. Și toate acele câteva momente îi părea că trecură ca un lung șir de ani cu peripețiile și impresiu­nile lor diferite. Căci ciudat este ornicul amorului: momentele de plăcere trec ca fulgerul, iar dorul după ele se tărăgănează cu veacurile...

Sofia se găsea într-o slăbiciune sufletească ca după un vis înfricoșat, dar totodată priincios, încântător. Când deodată în odăița megieșă ea auzi tusea seacă a mamei sale.

Sculându-se cu grăbire, s-a apropiat de patul bătrânei.

— Cum, tu ești acum îmbrăcată și te-ai sculat așa de diminea­ță? o întrebă mama.

— Nu! i-a răspuns Sofia cam încurcată. Mă cam doare capul. Apoi, nedorind ca mama să-i vadă ochii plânși, a alergat la sobușoara de spijă și, pipăind-o, a zis: Rece! rece ca gheața! Tu, mamă, nu te scula din pat, eu îndată-ți voi trimite un braț de lemne, după aceea mă voi duce la guvernor.

— Socot să nu te duci, îi zise bătrâna.

— Nu mă opri, mamă, fii încredințată că, dacă eu nu voi reuși, tu nici atâta!

Bătrâna ridicându-se pe pat a adaos: „Numai una te rog, co­pilă dragă, nu te înfoca, stăpânește-te, nu te mânia înaintea lui... Of, Dumnezeule! de astă dată îndrăzneala ta tare mă îngrijește“, și bătrâna s-ar mai fi căinat încă, dar văzând că Sofia a fost ieșit, a încetat.

La douăsprezece ore de amiază Sofia sta, rezemată de o coloană, în marele salon de audiență al guvernorului. Într-o mână ea ținea o hârtie ce era o chitanță pentru suma ce i se cuvinea pe ultimul trimestru din capitalul rezervat pentru copiii vetera­nilor căzuți în război.

Palatul era năvălit de solicitatori de ambele sexe și diferite națiuni, vârste și pozițiuni sociale. Însă cu toate că era o așa mare adunare de oameni, o tăcere mormântală domnea în acel colo­sal salon, decorat cu un lux vrednic de palatul unui rege.

Nici cel mai mic zgomot sau mișcare nu se auzea în el. Fieștecare își reținea până și răsuflarea; câteodată se auzea nu­mai o tuse înădușită a vreunui bătrân sau a unui astmatic. O te­mere, o îngrijire molipsitoare se putea observa pe fizionomiile palide și serioase, nici o zâmbire, nici un șopot nu le mișca.

Doi adjutanți în uniforme aurite, cu decoruri strălucite pe piept, ca doi arhangheli cu paloșele goale și ridicate, păzeau nemișcați o mare ușă ermetic închisă, spre care ochii întregului public erau ațintiți. Pentru că acea ușă în curând trebuia să se deschidă, pentru unii spre fericire, pentru alții spre refuz și prigo­nire fără apel; așa că mulți din public erau atât de înfricoșați, că ale lor fețe se acoperiseră de o paloare mortală și ale lor buze tremurau convulsiv. Câțiva ciuntiți și podagrași, neputând sta mai mult timp în picioare, ședeau jos, zgribuliți și fără mișcare, având asemănare cu bonții din capiștea budiștilor. Și tocmai acel salon spațios părea a fi un templu de sacrificiu, în care jumătatele de zeu, mândrul parvenit avea să apară ca Joe tunătorul, ținând fulgerele în mână, pe care le va arunca de multe ori în orb, nepăsându-i unde ele vor detuna.

Guvernorul era un general de artilerie, iscusit să așeze la țintă un tun și să poarte sabia, dar nu predestinat de-a putea ține cumpăna dreptății în mână, plecând urechea la glasul des­peraților cerșetori. Dar lui ce-i pasă dacă disciplina domnea în mijlocul acelor cerșetori. Pentru el era destul dacă nime nu îndrăznea a pronunța un cuvânt dinaintea lui, ci numai prin o mișcare automatică să-i întindă mâna cu petițiunea, pe care dem­nitarul o lua, și, grămădindu-le una peste alta, le înmâna, făr-a le citi, adjutanților săi, care după audiențe le duceau în cabine­tul unde funcționarii subalterni, numerotându-le alfabetic, le tre­ceau pe rând demnitarului spre deciziune. Acesta le trecea în re­vistă, însemnând pe ele cu creionul nu o dată ciudate hotărâri, căci în acele minute el gândește poate la piciorușul și pulpele vreunei balerine. Generalul, cu toate că era un om de un spirit eminent, dar suvenirele desfrânărilor tinereții lui trecute îl stin­ghereau nu o dată în îndeletnicirile lui, ațâțându-i dorințele amorțite de neputința unei vârste de cincizeci de ani. Câteodată el, răsfoind petițiile, pe unele uita să le hotărască, și astfel ele se întorceau iar la registratură spre a fi însemnate prin alte numerotații, tărăgănând astfel neliniștea și așteptarea nenoroci­tului solicitator luni și nu o dată ani întregi. Așa se întâmplă că flămândul trebuie să moară de foame, sau în desperarea sa să se apuce de prădat; bolnavul, neavând ajutor, să treacă la eter­nitate; sărmanii, tremurând de frig, să înțepenească degerați. Grozăvie! Când cineva citește faptele marilor inchizitori, care cu sânge rece priveau efectele oțelului ce sfâșia carnea vie omeneas­că, dar oare foametea, frigul și boala, nu sunt aceleași unelte distructive ce chinuiesc pe săracii neputincioși?

Și demnitarii regimului trecut din Rusia, dacă și nu erau aceiași inchizitori ce ascultau cu indiferență gemetele și răcnetele nenorociților, într-atât erau de acufundați în propriile lor in­teresuri ce-i măguleau lingușindu-le iubirea lor de sine, că uitau a da nenorociților ajutor.*

Dar iată că sunetul unui clopoțel de argint se aude și ușa sălii de audiență s-a deschis în tot largul ei. Un murmur înădușit ca adierea unui vânt trecu dintr-un capăt la celalt capăt al salonu­lui. Solicitatorii cu grăbire se înșiră în două rânduri dinaintea ușii. Pe prag s-a ivit guvernorul, un frumos om, cu toate că era în vârstă, dar cu ajutorul cosmeticelor părea a fi încă tânăr. Părul și dinții nu te îndemnau la un prepus că ar fi falși. El răspândea un miros plăcut de cele mai alese parfumuri. Îmbrăcat în uni­formă militară cu mulțime de decorații: stele, steluțe și cruciulițe ce-i acopereau pieptul; cu epolete de aur sleit, țarțamuri și găitane de același metal strălucit, el se opri în prag, aruncă o privire măreață peste toate capetele plecate cu umilință și apoi începu a păși înainte cu un pas măsurat, adunând petițiunile ce i le întin­deau sute de mâini tremurătoare.

Trecând pe lângă Sofia, aceasta cu îndrăzneală îi întinse petițiunea sa. Atunci căutătura lui rece și ceva somnoroasă, pen­tru că toată noaptea până în ziuă a fost petrecut la un bal, cătinel începu a se învioșa; luând din mâinile ei hârtia, s-a grăbit să scoată din cheutoarea uniformei un monoclu pe care l-a așezat pe ochi.

Părea că acest jumătate de zeu voia să vadă mai de aproape pe micul viermișor, ce se târâie mai că nevăzut la picioarele lui de colos.

Frumusețea Sofiei l-a frapat, și el, ca și naturalistul pasionat când cercetează ceva foarte mic, și-a înarmat ochiul cu un micros-cop, ca să cuprindă prin el cu de-amănuntul făptura acestei ființe.

• Toate aceste abuzuri au fost desființate prin reforma legislativă introdusă de Alexandru al II-lea în anul 1866.

O zâmbire de plăcere lunecă pe buzele lui. Nările lui se lărgiră adulmecând de aproape un bonbon atât de gustos... El o înghițea cu căutătura... o sorbea cu răsuflarea...

Onoarea deosebită de a fi distinsă de Excelența sa intrigase pe toți solicitatorii. Sute de ochi se pironiră cu invidie asupra bietei copile ai cărei obraji rumenindu-se de rușine mai adause­ră la farmecul frumuseții ei de înger.

Excelenței sale i se părea că vede dinaintea sa o nălucă încântătoare, și un moment el uitase de tot ce-l înconjura. Pu­ternicul sacrificator al templului dreptății se coborâse de pe al său altar spre a se face adoratorul vulgar al sexului frumos. El se prefăcu în curtezanul trivial care prin vreo frază aleasă cearcă se sloboadă cea întâi săgeată a ispitei.

— Cine ești d-ta? a întrebat-o el uitând că suplica ei o ținea în mână.

Sofia prin instinctul cu care natura a înzestrat-o pe femeie, in­stinct care la timp o face a înțelege chiar și gândul amicului sau dușmanului, a înțeles gândul puternicului, și o flacără de mânie scânteie din ochii ei frumoși, ce-i ridicase spre Excelența sa.

— Toate detaliurile răspunsului meu sunt lămurite în suplica ce am avut onoarea a o pune în mâinile Excelenței voastre, a răspuns ea cu un glas tulburat.

Guvernorul păru cam confuz; zâmbirea în moment a dispărut de pe buzele lui și o mică zbârcitură îi încreți sprâncenele. El se întoarse de la copilă și cu pasul său maiestuos și cu gravitate a mers înainte colectând suplicile de la ceilalți.

Dar un observator iscusit, care ar fi privit la mișcarea degete­lor lui, ar fi băgat de seamă cum el a îndoit un colț al suplicii ce a luat-o din mâna Sofiei.

Guvernorul parendând rândurile de solicitatori a intrat în alte apartamente și ușa s-a închis după dânsul. Audiența era sfârșită. Toți s-au împrăștiat, care încotro, și Sofia asemene, ieșind din palat, dusă pe gânduri, cu pas iute și cu ochii în jos, o apucă înainte. Ea era palidă și sprâncenele i se încrețiseră.

Biata porumbiță, ascunsă în iarbă, zări în spațiul aerului pe șoimul cu aripile întinse gata a se slobozi ca o săgeată spre vic­tima fără armă. Ea merse în bobot, neluând seama încotro se duce. Și din stradă în stradă ea se depărtă de calea ce trebuia să

o ia spre casă. Când deodată ea aude un glas cunoscut, și inima ei tresări în piept.

— Unde mergi așa de repede, domnișoară? Ea ridică ochii, dinaintea ei sta prezidentul din noaptea mem­orabilă.

Sofia se opri ca încremenită de agitațiunea ce o cuprinse, abia mai putând a-i răspunde:

— Mă duc acasă.

— Dar cum de te îndrepți spre nord, când trebuie să te întorci spre sud, se vede că ai rătăcit? Sofia aruncă o privire în jur.

— Bine zici, domnule! Eu am rătăcit depărtându-mă de ma­halaua în care locuiesc.

— Cum îmi pare, te frământă niște gânduri? adause pre­ședintele.

— Se prea poate, răspunse Sofia stăpânindu-și emoțiunea. Căci în luptă pentru o existență onorabilă trebuie bine să ne păzim, pentru ca să nu picăm victimă puternicului ce ne pri­gonește.

— Și cine este acel puternic cu care vei trebui să lupți, spune-mi, se prea poate ca să-ți pot fi de ajutor în acea luptă.

— Vă mulțumesc pentru bunătatea ce aveți pentru mine, și cred că sunteți gata a veni în ajutorul sexului nostru, umilit de vechii rutinieri, care socot că o femeie, care nu are stăpân, este un obiect rătăcit și lepădat și care-l pot lua în posesiunea lor dacă le pică sub mână.

O zâmbire de o deosebită expresiune lunecă pe buzele prezi­dentului.

— Dați-mi voie, domnișoară, zise el, a vă observa că cuvin­tele d-voastră au o mare însemnătate, nu sunt spuse făr oare­care cauze importante. Deci dați-mi voie să vă fiu un apărător vremelnic; câteodată un ajutor de un moment, dar la timp, scapă întreaga viață din pericol.

— Precum mi-ați dovedit-o, dle...

— De asta nici un cuvânt, se grăbi a o întrerupe prezidentul. Trecutul trebuie uitat, precum nici nu a fost. Gândiți-vă numai că la cea mai mică imprudență eu trebuie să o plătesc cu viața.

— Ah! Destul! destul! întrerupse de asemenea și tânăra fe­cioară cu o spaimă sinceră, și subit ea se roși la față de această mică mărturisire.

Prezidentul a zâmbit, dar cu o zâmbire ce exprimă toată simțirea inimii, zâmbire ce nu are glas, spune însă mai mult decât un șir de cuvinte. Dar subit, parcă își aduse aminte de ceva dure­ros, fruntea lui se încreți și o mâhnire nespusă îi acoperi fața, și cu glas moale el o întrebă:

— De unde vii acum?

— Dacă voiești să te faci apărătorul meu, îți voi spune tot adevărul; eu mă întorc de la guvernorul, căruia i-am înmânat su­plica pentru pensia ce mi se cuvenea ca unei orfane după invalid, comitetul neplătind-o ne lasă pe mine și pe mama într-o mize­rie nespusă.

— Și ce a zis el?

— Cu gura nimic, dar prin priviri prea multe. Eu prea bine

am înțeles acea căutătură și am ieșit ofensată și supărată. O paloare semnificativă acoperi fața tânărului om.

— La astfel de întâmplare, zise el, sunt chiar silit să-ți dau mână de ajutor, fiindcă știu că te afli în cel mai mare pericol în care o fecioară se poate afla, căci ceea ce d-ta ai înțeles, eu și mai bine am înțeles. Acești puternici nu rabdă mult dorința ce-i stăpânește. Ei nu sunt deprinși să aștepte. Și nu mai departe decât astăzi sau mâine de la dânsul vei avea o știre.

— Of, Dumnezeule! Și ce trebuie să fac? întrebă Sofia de­venind palidă.

— Să nu răspunzi la chemarea lui. Să te prefaci bolnavă, și atârnă de la împrejurări ce va fi mai departe. Din partea-mi eu voi urmări toate pasurile lui ostile, pentru ca să pot paraliza ata­curile lui contra d-tale. Adio, domnișoară, adaose el, nu pierdeți curajul, cu toate că aveți a lupta cu un Goliat. Se prea poate ca pentru dânsul eu să fiu David. Al meu nume este Dimitri; pen­tru d-ta e destul să știi numai atât.

Cu aceste cuvinte, prezidentul s-a depărtat, întorcând în drumu-i de câteva ori capul spre Sofia care sta pe loc fără mișcare, petrecându-l cu ochii vii până ce a dispărut în colțul unei străzi.

Așadar, audiența la guvernor a fost pentru Sofia prevestirea unui pericol. Dar se urzea oare în adevăr acel pericol? Pe ce putea ea să-și întemeieze presupunerea? Nenumărate gânduri treceau prin creierii ei.

Poate că tânărul prezident a istorisit totul mai grozav, și în culori mai negre decum era în realitate, fiindcă acești oameni privesc cu dușmănie și ochi răi la tot ce are puterea în mână și este chemat a cârmui. Pentru ce privirea îndelungată a guverno­rului să o explici numaidecât într-un sens măgulitor și doritor? Cum? Se poate ca un om atât de eminent să aibă timp a se gândi numai la o biată copilă ce aleargă la el să-i ceară ajutor? Se poate el oare coborî din luxul ce-l înconjoară și să vie până la pragul bordeiului unei sărace, în mizerie, ca să caute o plăcere de un moment? Sau este ea așa de frumoasă ca dintr-un moment să poată plăcea până la adorațiune, până la uitarea de sine și încă unui om atât de desfrânat și nesimțitor?

Dusă pe gânduri, ea pășea înainte și mintea i-o frământau toate aceste întrebări. Ea cu minte ageră cumpăni toate detali­urile întâmplării, și din toate combinațiile ce atât de neașteptat

o împresurară ajunse la rezultatul că pericol pentru ea nu exis­tă; că pericolul ce ar exista pentru ea este numai o invenție, născută din ura în creierii unui conspirator politic, ce se acață de tot ce strălucește și este puternic, spre a putea numai sfărma și forma totul după sistemul său. Și tot acel prezident al conspi­ratorilor, ce se numea Dimitri, odată a scăpat-o din pericol și acum îi făgăduiește iar ocrotirea sa.

Dar pentru ce o face el asta? O iubește el oare? Totul îi dove­dea că așa trebuie să fie. Dar apoi se poate și aceea, ca el din gelozie să aibă un prepus fals, născut din mărturisirea ei rela­tivă la privirea provocatoare a guvernorului.

Toate aceste gânduri, deopotrivă rezonabile, îi frământau mintea, și într-o amețeală nemaipomenită, fără a ști când și cum, ea se văzu deodată dinaintea căsuței sale.

Ciudată priveliște i se dezvelea înaintea ochilor! Strădișoara era bucșită de mulțime de sănii cu lemne de foc gata tăiate.

Sofia trecu printre sănii și fără a se opri intră în odăița de întâi, apoi în a doua. Negăsind pe mamă, ea a strigat-o. Nime nu a răspuns. În odăița în care dormise bătrâna ea a observat oareșcare neorânduială; unul din scaune era răsturnat, iar tulpa­nul cu care maică-sa își îmbrobodea capul zăcea jos lângă pat.

O presimțire neplăcută îi trecu prin gând. Pentru ce scaunul era răsturnat și ce grabă mare a fost că mama ieșind nici nu a avut timp să-l ridice? Cheia era în ușă, pe când ea trebuia să fi fost ascunsă sub scări, la un loc știut numai de ele amândouă.

— Vasăzică, gândi Sofia, mama a alergat în grabă la megieșă, să merg să o caut. În astă credință ea începu să coboare scările ca să iasă afară pe stradă, dar pe prag întâmpină un hamal cu o sarcină de lemne pe spinare.

— Unde te duci? l-a întrebat copila cu nerăbdare.

— Duc lemn de foc pentru vădana Karpov, îi răspunse hama­lul, au doară ea nu locuiește aici?

— Aici. Dar cine te-a trimis?

— Eu sunt trimis de la biroul pentru transportul lemnelor de foc din mahala. Opt sănii sunt destinate pentru doamna de aici. Este ea acasă ca să-mi deie o chitanță de primire?

— Doamna nu-i acasă. Însă eu, fiica ei, pot să vă dau chitanța. Numai spuneți-mi, nime din d-voastră nu ați văzut pe bătrâna mea mamă ieșind din casă?

— Nu am văzut-o, trebuie să întrebi pe camarazii mei, care au sosit mai înaintea mea. Sofia cu grabă a coborât în jos în stradă, lăsând hamalii în nedumerire unde să puie lemnele.

Gâfâind de mersul grabnic, cu un glas tulburat, ea a întrebat pe ceilalți vizitii ce stăteau la scară de nu au văzut pe bătrâna ieșind din casă pe stradă.

— O damă? răspunse unui din vizitii. Ba cum nu. Am văzut-o suindu-se într-o sanie bogată, înhămată cu doi telegari de mare preț.

— O sanie bogată... doi telegari de mare preț... bâigui biata copilă, uitându-se în jur cu o privire rătăcită...

— Dar a cui putea să fie acea sanie cu telegari? întrebă ea.

— Negreșit că a guvernorului; căci cine nu cunoaște armăsarii lui murgi, a răspuns unul din vizitii, ce sta aproape de Sofia. Dar ce te-a apucat, domnișoară? Parcă nu te simți bine. Și zicând aceste cuvinte, el o prinse în brațe, la timp, căci Sofia leșinând abia că nu a picat sub picioarele cailor. Pe puternicele sale mâini vizitiul a dus-o în odăițele ei și a așezat-o pe pat, apoi a ațâțat focul în sobușoară.

Începuse a însera și în odăiță se făcuse întuneric, numai soba, prin ușița sa de spijă, licărea o lumină roșietică ce se juca pe pereți și tavan. Vizitiii de mult s-au fost dus și totul era cufun­dat în tăcere adâncă pe care din când în când o întrerupeau nu­mai plesnetele lemnelor ce ardeau în sobă. O căldură priincioasă adia de la sobă și trecea pe fruntea rece a Sofiei. Ea deschise ochii și, oftând adânc, vroi să se scoale în picioare; dar o slăbi­ciune nespusă o cuprinse și ea iar a căzut pe patul ei. Un fior rece îi cuprinse tot trupul, dinții îi clănțăneau... sărmana, o cu­prinseră frigurile.

Deodată ușa se deschise cu grăbire și bătrâna ei mamă intră în odăiță. Ea de câteva ori strigă pe Sofia, dar neprimind nici un răspuns s-a apropiat de patul ei.

— Of, Doamne! a strigat bătrâna, ce este asta? Tu ești bol­navă, tu tremuri și ți-e frig? și de când asta?

— Nu-mi e nimic, mamă, se sili să-i răspundă copila, cu un glas amorțit, vrând să o liniștească pe bătrâna, ce bojbăia prin toate ungherele căutând lumânarea pe care la urmă găsind-o o aprinse și a apropiat-o de fața copilei.

— Cum de zici tu nimic? Dar fața ta e tulburată.

— Îți spun să nu te îngrijești, mamă, mă cam scutură frigu­rile, dar va trece. Să vorbim mai bine de ale noastre afaceri.

Bătrâna simțindu-se liniștită începu a vorbi cu un ton vesel zicând:

— De astăzi înainte pentru noi necazul și mizeria s-au sfârșit. Știi tu, dragă copilă, că ni se deschide un șir de fericiri neaș­teptate. Mâine noi ne mutăm de aici și trecem într-un lăcaș bogat ce seamănă a un palat. Of, când numai mă gândesc la asta mi se învârtește capul. Închipuiește-ți, scumpa mea, perdele de catifea, cortine de mătase, mobile de mahon și...

— Destul, mamă! destul! o întrerupse Sofia cam iute. Spu­ne-mi rezultatul, te rog, pentru ce răsplată nouă ni se dau toate aceste fericiri? o întrebă mai departe clătinând din cap.

— Of, Doamne! da este prea ușor de înțeles. Pentru serviciul nostru ce-l vom avea la guvernor. Eu ca chelăriță, tu ca camerie­ră. Și socoți tu că vom avea puțin lucru, până vom pune în rânduială gospodăria unui holtei bătrân sau văduvoi? Sigur nu știu, dar cum îmi pare el copii nu are. Astăzi am picat ca detu­nată din cer când majordomul guvernorului a intrat în odaia mea și, închinându-mi-se cu respect, mi-a zis:

— Stimată doamnă! sania Excelenței sale stă la scară. Exce­lența sa vă așteaptă. Vă rog ca pe loc să mergeți cu mine.

Eu în fugă nici nu am mai luat seama cum am ieșit. Și când m-am suit în sanie, mi-a părut că m-a luat o vijelie; mi se închidea răsuflarea, așa fugeau de tare telegarii lui. Sosită, îndată am fost introdusă la Excelența sa. O, ce om! Nici n-ai închipuire cât e de bun, generos și amabil! Luându-mă de mână, m-a tras spre dânsul la o canapea zicându-mi: „Poftim de șezi, respectabilă vădană a unui erou al patriei“ și, luându-mă de umeri, m-a așezat lângă dânsul.

„Copila d-tale, mi-a zis el, a cărei frumusețe și modestie îți face onoare, mi-a înmânat o suplică relativă la pensiunea ce i se cuvine după bărbatul d-tale, picat în război. Eu am adunat toate informațiunile și m-am încredințat că vă aflați în mare lipsă, mai mult din cauză că comitetul invalizilor a întârziat să vă vie în ajutor. Drept zicând, și eu sunt cam vinovat, dar ocupațiunile fe­lurite ce mă năvălesc din toate părțile nu-mi permit să pot su­praveghea toate și în tot locul. Deci am trimis să te aducă în per­soană să-ți propun următoarele: poate că vei consimți să ei asu­pra-ți îngrijirea casei mele, se înțelege că cu copila d-tale, pe care negreșit nu o poți lăsa singură. Pentru un așa serviciu veți avea amândouă o locuință frumoasă, dar nu tocmai în casa mea, asta ar putea să mă stingherească fiindcă sunt fără familie“. Apoi el a sunat clopoțelul și majordomul s-a arătat. „Mergi, i-a poruncit el, și arată dnei locuința însemnată pentru ea“ și, întorcându-se către mine, a adaos: „Deci, dnă, mă vei înștiința de consimțești la propunerea mea. Un viitor fericit vă așteaptă, și de la d-ta atârnă ori de-l vei avea sau ba. La revedere, dnă!“ Și eu am ieșit cu majordomul.

Sofia ascultă cu capul plecat la vorbele maicei sale. Frigurile ce o scuturau mai odinioară se schimbase într-o fierbințeală arzătoare.

— Și socoți, mamă, să consimțești la asta? întrebă Sofia cu un glas mai de tot stins.

— Ei! Și n-ar fi o dobitocie dacă aș refuza, răspunse bătrâna cu iuțeală. Un noroc neașteptat ca acesta mă bezmeticește de cap. Dar tu ce socoți? Oare ne vom putea strămuta chiar azi?

Văzând însă fața cu totul schimbată a copilei, bătrâna adaose: „Of, Doamne, în ce hal ne aduce boala ta. Mă tem că, întârziind cu răspunsul, acest om generos să nu-și ia la urmă pe seamă sau să uite făgăduința. Deci cât mai în grabă tu trebuie să te ridici din pat. Alerg pe loc la farmacie, ca să-ți aduc vreun medicament“. Și în grabă, luându-și numai șalul pe cap, a ieșit, nevrând să as­culte înduplecările Sofiei, ce se silea să o oprească.

„De acum sunt pierdută... gândi biata copilă... prorocul meu bine mi-a mai prevestit, că nu voi avea scăpare!... Nu, și iarăși nu!...“ Și sărmana, cu capul înfierbântat, cu trupul tot în durere, s-a răsturnat pe pat, suspinând și acoperindu-și fața cu amândouă mâinile. Sângele îi năvălea bulbuc la cap și bătea ca cu un cio­can în tâmple și îi răsuna în urechi cu sunete ciudate. Deodată i s-a părut că pe ale ei tâmple s-a atins o mână ce pipăia loviturile pulsului. Ea deschise pe jumătate ochii și prin genele plecate zări lângă patul ei pe Dimitri, care se uita la dânsa cu o privire întristată. El era palid și cu părul pe cap zburlit.

— D-ta ești bolnavă, și pătimești, domnișoară, îi zise el cu un glas șoptitor. Eu am aflat totul. Pentru că, dacă opresorii au la dispoziția lor poliția secretă, noi, opozanții, avem pe-a noas­tră. Eu am combinat toate și la urmă m-am încredințat că nu ai scăpare. Mama d-tale, orbită de lux și măgulită în deșertăciunea ei, nu vede pentru d-ta numai o fericire efemeră, nu prevede că acele flori presurate pe calea d-tale veștezindu-se vor lăsa la urmă numai niște spini înghimpători. Opresorul cu o mână te atrage la undiță, cu alta prin puterea sa brutală te va îndoi ca pe o nuia sub voința lui.

— Niciodată!!! strigă Sofia sărind din pat ca cuprinsă de un delir și ochii ei scânteiau de mânie. Niciodată defăimarea nu va păta numele și onorul tatălui meu, câștigat cu sângele său. Eu cu mândrie port acest nume, lăsat mie ca cea mai prețioasă clironomie și demnitatea mea este mai presus decât cea a mul­tor dintre princesele ce și-au câștigat titlul prin trădare și lin­gușire. Eu știu, adause ea ștergându-și cu o mână tremurătoare fruntea sa înfocată, știu că pieirea mea este irevocabilă, eu voi pica victimă pe arena tiraniei, precum picau odinioară martirii sexului meu sub căngile leilor... Mișeii vor aplauda pe biruitor, generoșii vor judeca cu dispreț fapta lui urâcioasă.

— Și se vor răzbuna! adaose Dimitri cu o voce tunătoare.

— Da eu nu voi lăsa nedreptatea neispășită; răzbunarea este dreptul meu. Și pupilele ochilor ei luminau într-un straniu foc de ură și mânie. Eu singură mă voi răzbuna! adause ea însuflețită de eroism, și voi muri la urmă îndestulată.

— Și eu, părtașul d-voastre, strigă Dimitri, voi lovi acolo unde va slăbi mâna de femeie. Viitorul va hotărî despre soarta noas­tră amânduror…

Peste două luni după aceasta, prin saloanele de modă se șop­teau zvonuri despre o ciudată disparițiune a unei copile. Se pre­supunea că ar fi fost răpită de guvernor. Alții istoriseau că ea ar fi fost arestată din cauze politice și dusă nu se știe unde. Iar lim­bile cele mai veninoase și mai îndrăznețe nu știau alta decât că copila a fost luată cu de-a sila spre a fi concubina guvernorului.

Cea de pe urmă faimă păru să fie cea adevărată, și mai ales atunci când toată capitala a fost surprinsă și înspăimântată de catastrofa ce-l ajunse pe guvernor — o tânără copilă îl ucise cu trei focuri de revolver ce i le slobozise drept în pântece.

Trecură încă trei luni la mijloc, când toate gazetele scriau de descoperirea unui complot revoluționar, ce se încuibase în cen­trul capitalei și pe ai cărui membri, poliția aflându-i adunați lao­laltă, după o luptă desperată, a putut la urmă să-i aresteze și să-i întemnițeze.

De alte detailuri gazetele nu mai vorbeau fiindcă procesul s-a făcut în secret, în puterea legii administrative. Cum se presupu­nea, ei au fost exilați la Sahalin.

NOTE

Romanul cu titlul deplin Insula Sahalin. Țara misterioasă a exilaților a apărut în românește la Cernăuți spre sfârșitul anului 1894. Într-o notă la Introducere la volumul Răsunete din Basarabia (1898) Stamati-Ciurea își califică romanul ca „apendice la opul lui Kennan“. Este vorba despre opera jurnalistului ameri­can J. Kennan Siberia și exilul, scrisă de acesta în urma călătoriei întreprinse în Siberia în anul 1885. În lucrarea sa Kennan a descris amănunțit locurile vizitate, întâmplările la care a fost martor și oamenii pe care i-a cunoscut în timpul călătoriei.

Cartea lui Kennan face parte din literatura de călătorii, și Stamati-Ciurea își considera romanul ca un adaos al acesteia, evident, în sensul că în prefață el a descris alte locuri, acțiunea desfășurându-se, parțial, pe insula Sahalin, de unde și titlul lucrării.

Se știe că scriitorul basarabean n-a călătorit la Sahalin, iar în prefața ro­manului el a descris nu insula, ci partea continentală învecinată cu ea, pre-cum și viața locuitorilor băștinași — a ghileacilor, folosind în acest scop, după cum a menționat el însuși, „câteva notițe de la călătorul Maak“ și informații „din gura unor exilați, ce s-au întors de acolo, după expirarea exilului“ (p. 11). Este vorba de R.K. Maak (1825-1886) — naturalist și cercetător rus al Siberiei și Răsăritului Depărtat, care în 1859 a editat la Sankt-Petersburg lucrarea Călătorie pe Amur, întreprinsă prin decizia Secției siberiene a Societății geografice ruse în anul 1858.

Romanul Insula Sahalin cuprinde Prefață și șase capitole: Sofia Karpov, Surghiuniții, Evaziunea, Matilda Untilov, O cunoștință neașteptată și Agonia. În ediția de față am reprodus primul capitol ca fiind cel mai semnificativ sub raportul artei și al conținutului de idei.

1 Forța brutală a tuturor timpurilor

Asuprește omul slab

În aer,

Pe pământ,

Pretutindeni aceeași amărăciune,

Pretutindeni nefericire,

Pretutindeni durere,

Nimic nu se sustrage suferinței

În această luptă înverșunată (fr.).

2 Unde-i bine, acolo-i patria (lat.). 3 A se îmbodoli. A se încotoșmăna. 4 Moarte hativă. Grabnică, subită.