Solilocul nebunului
lui Tudor Arghezi
Aș vrea să-mi sparg vitrina cu minciuni
Și-nchis apoi în rafturile goale,
Solemn ca-ntr-un ospiciu de nebuni
Să-mi fac bilanțul boalei ancestrale.
Falit, timid, umil și resemnat,
Aș vrea să mă cunosc întâi pe mine,
Și vechiul sfat al bunului Socrat
Să-l scriu pe geamul noilor vitrine.
Și-așa, stăpân pe tot ce este-al meu,
Aș vrea să mă desfac de orice vină,
Să-mi pot expune-n For și-n Coliseu
Întreaga mea origine divină...
Aș vrea să ies din geometria-n spațiu
A zâmbetelor binevoitoare
Și-n „mediocritatea” lui Horațiu
Să intru-nvingător pe poarta mare.
Femeii ce-mi va spune „te iubesc”
Aș vrea să-i smulg cuvintele din gură
Și buzele cărnoase să-i strivesc
Cu dinții mei de plug prin arătură...
Iar pașilor ce-mi plictisesc timpanul
Aș vrea să nu le mai aud cadența
Decât în clipa-n care căpitanul
Va comanda matrozilor Partenza.
Cu gândul și cu ochii-nfipți în largul
Poemei ce-și întârzie sfârșitul
Aș vrea să fiu totuna cu catargul,
Ce sfâșie în două infinitul,
Și-n timp ce pentru semenii din turmă
Va-ncepe să lucreze-adânc lopata,
Aș vrea ― plecat din țară fără urmă ―
Să putrezesc pe Rio de la Plata!...