Solul de la Mărășești

 

În Areopagul, din odaia sumbră,
Unde solii Păcii stau tihnit la sfat,
Vine făr' de veste, se strecoar-o umbră...
Cine-i musafirul? E nebun sau beat?

Să tulbure-asemeni solemne tabieturi
De-nțelepți, au cine, cine a-ndrăznit?!
Un lacheu în haine de lux cu firoturi
Vru s-alunge grabnic pe cel nepoftit.

Dar umbra îi spuse: — „Domol camarade!
Deși n-am cu tine straie boierești,
În soborul ăsta un loc mi se cade,
Căci eu sunt din ăia... morți la Mărășești!”

„Sunt ostaș din gloată, și p-a, mea tunică
O cruce cu spade d-aur nu vedeți;
Dar pătrund aicea, mândru, fără frică,
Deși am doar crucea, de lemn cu lopeți”

„Eu și frații cari s-au jertfit ca mine
Să vorbim de pace ar fi vorbă-n vânt.
Noi pacea găsirăm, în sfârșit, d-a bine:
Pacea sigilată c-un pumn de pământ”

„Am împins tranșeea mai, adânc c-o palmă
În adâncul brazdei; și, acum, și noi,
Trăim viață dulce, adormiți d-avalmă...
Parcă niciodată, n-ar fi fost război!”

„Însă auzirăm că și voi vreți pace.
Ș-atunci toți ostașii vecini de mormânt.
M-au trimis pe mine ca să viu încoace,
Căci aicea, cică, și ei au cuvânt!”

„Eu-s răcanul Tudor, leatul op'zeci șapte...
Co muiere-acasă, un fecior pă front,
Ș-o scroafă-n ogradă cu purcei de lapte...
N-am fost mehenghi tare, însă nici prea tont”

„Dup-un an de luptă, m-au ucis vrăjmașii.
Hei, dar secerat-am și eu mulți din ei!
Nu mă plâng de mine, deci. Da-mi plâng urmașii:
Nevasta, copilul, scroafa cu purcei”.

„Boieri dumneavoastră, ei mi-s toaț-averea!
Ș-aidoma-i păsul ălorlalți soldați.
Scroafa și flăcăul, purceii, muierea,
Când tocmi-veți pacea să nu ni-i uitați!”.

„Mai ales ograda! Pământ doar o falcă...
Da-i pământ cu sânge de străbuni muncit!
Să știți că dușmanul venetic d-o n-calcă,
Pe veci neamul vostru e afurisit!”

„Nu dați nici un deget din pământul Țării!
Neamț, Bulgar, Turc, Ungur, oricine-o-ndrăzni
Să vă ceară asta, — rostul adunării
Voastre pentru pace merge pân-aci!”

„Blestem, altfel, cade crunt din bolt-albastră
Dacă la tocmeală v-arătați sfioși,
Dar și mai grozavă-i! chemarea, noastră
D-aici, din mormântul sfinților strămoși!”

...Astfel grăi umbra. Și ieși din sală,
Fără să crâcnească nici un înțelept,
Doar lacheul, țanțoș în livrea de gală,
Smerit zise: — „Prost e, dar vorbește drept!”