Somn (Alexandru Robot)

 

Când apele adună-n hambarul lor cetatea
Și flautul pe maluri îmbătrânește-n gură,
O salcie pletoasă își bea singurătatea,
Adăpostind odihnă de cai și de trăsură.

Un bot de fân nechează sălbatec în fântână
Și vizitiul soarbe din fluier un semnal;
Os, sân și bici îi cade în moartea din țărână
Și lângă el răsuflă adânc un somn de cal.

Cu umbra ruginită, uitată prin păduri,
Când noaptea își aruncă obrazul prin izvoare,
Stejarii se îndoaie cu ghinda sub securi
Și mâna lui o caută cu câini de vânătoare.

Își strânge surugiul sudoarea lui fierbinte
Și își desparte somnul de armăsarii morți;
Ciolanele așteaptă ca niște moaște sfinte,
Să cadă miezul nopții cu cheile din porți.