Sonet (Octavian Goga, 4)

 

Cuprinde-mă la sânul tău, natură!
Mi-e inima, sărmana, ostenită.
La tine fuge mintea pocăită
Și te slăvește păcătoasa gură.

Încinsă e pădurea adormită
De-amurgul blând c-’o cingătoare sură:
Eu în desișul foilor de mură
Îmi plâng viața prea curând trăită.

Covoarele de frunză-nrourată
Par un șirag de mii de patrafire,
Ce cad încet pe fruntea-ngândurată.

Eu stau supus și gem în spovedire:
„Tu n-ai atâtea frunze niciodată
Câte greșeli a mea păcătuire!“...