Sonetul puterii

 

Târnăcopul, pila, mâna, mușcă stânca cu-ndârjire.
Vâna de-aur bănuită e adânc în munte-ascunsă...
Strălucirea ei curată nicăieri nu e răspunsă,
Ci mereu se depărtează, ca furată de-o vrăjire.

Mă cuprinde, câteodată, o-ntristare ș-o-ngrijire
Străbătea-voi, prin voință, până-n taina nepătrunsă,
Sau rămâne-va ș-aceasta vechea Mekă neajunsă,
Și plătit voi fi de munca fără seamăn, c-o rânjire?

Dar deși, dintre unelte, pe granit mi-au fost sfărmate,
Rând pe rând, aproape toate, în asalturi necurmate,
Și cu toate că, grămadă, zac tocite, și chiar rupte,

Nici acum în al meu suflet nu stă-nfiptă disperarea.
Simt izbânda-n depărtare printre trudă și noi lupte,
Căci unealta neatinsă ce păstrat-am e: Răbdarea.