Sorțaș

 

Amândoi așteptau să le vie rândul. Bătrânul, Vasile Laviță, e un om măruntei, cu ochii pitiți supt frunte, cu pletele retezate deasupra cefii late, scorojite și înroșite de soare. Feciorul e tot scurt de stat, roșcovan la față, și cu toate că stă bleg, lăsat de-un șold, se vede cât de colo că e om în toată puterea lui.

Amândoi se gândesc, cum se gândesc țăranii, mai mult la ceea ce a fost decât la ceea ce o să fie. Flăcăul își amintește că uitase pielcica de miel, cumpărată din ajun, afară pe prispă, iar bătrânul acuma de-abia își dă seama că dimineață, când plecaseră, Ilinca notarului le ieșise înainte cu cofele goale.

Dar gândurile astea nu-s așa de stăpâne pe mintea lor; de câte ori se deschide ușa de la odaia doctorului, băietanul se îndreaptă fără voie, iar bătrânul îi dă câte un pumn, într-ascuns, și feciorul se pleoștește din nou pe stânga, ca și cum i-ar reteza cineva piciorul. Uneori li se opresc privirile pe câte un lucru din odaie, de pe părete, și privesc mirați. Deodată pendula bate rar ceasurile: feciorul tresare și spune tătâne-său:

— Ia, ceasul!

Și se uită amândoi la tipsia albă, pe fața căreia nu prea pot să ghicească numărul care însemna mersul zilei.

In sfârșit le-a venit rândul. Doctorul, un om cât un uriaș, blând, ras, cu ochelarii pe după urechi, cu părul cărunt, lung, dat frumos în sus pe frunte, le face prietenește semn cu mâna să vie. Bătrânul își mai îndeasă încă o dată pumnul în coasta băietanului și pornesc.

Feciorul calcă în urmă, șontâc, trăgându-și piciorul alene. Când intră în cealaltă odaie, doctorul se proptește în fața moșneagului și-l întreabă:

— Ei, moșule, ce beteșug ai?

Moșneagul ferește în lături și își arată feciorul:

— Pe mine m-o ferit sfântul, da băietu mi-i bolnav.

— Băiatul?

Doctorul se uită mirat la flăcău, îl măsoară din creștet până-n tălpi. Sub sticlele ochelarilor îi sticlește o luminiță de înțelegere, apoi vorbește:

— Hm! Nu prea pari să fii bolnav, cârlane, ian apropie-te.

Băietanul face un pas, se uită stingherit, întâi la doctor, pe urmă la tătâni-său. Bătrânul clipește o dată din ochi și băietanul se rupe și mai tare din mijloc și scâncește:

— Valeu!

Doctorul îl întreabă:

— Ce ai în stânga, de stai așa plecat, băiete?

Bătrânul sare cu gura:

— Să vedeți, d-le doftor, că boala asta o are el de mult, săracu de mine… că într-o vară o căzut de pe-un stog…

— Din vârful lui, îngână băietanul.

Vorbesc care de care:

— Așa — zice bătrânul — din vârful lui…

— Pe-o coastă…

— Pe coasta stângă… Ș-o rămas, d-le doftor, ca mort, la pământ, acolo lângă stog, de l-o dus oamenii…

— A Mărincăi, și cu Stuhanu…

— Ei, dânșii; l-o dus, să trăiți, acasă, pe năsălie; și nici n-aveau din ce să facă năsălia.

— Da, n-aveau cu ce s-o facă…

— Și eu le-am tipat: faceți-o pe țăpoaiele cele, mă ghitelor!

Doctorul pierde răbdarea:

— Bine, bine, am înțeles.

Apoi, către băietan:

— Ia ridică-ți cămașa!…

Il sucește doctorul, îl învârtește, îl culcă pe-o canapea, îl bocănește. „Valeu” și „valeu”, cum îl atingea.

— Tare-l mai doare, sărăcuțul! îl căinează bătrânul, clipind din ochi.

După ce-l caută cu de-amăruntul, doctorul se dă înapoi, își scoate ochelarii și întreabă pe moșneag:

— A tras sorții?

Vasile Laviță se îneacă, trage cu dosul mânei peste mustăți ca și când ar fi băut apă, în sfârșit, răspunde îngâimat:

— Ba… iacă, acuma o să-i tragă…

Mai răsuflă, iar se-neacă și începe din nou:

— Are să-i tragă, că i-o venit vremea… și numai pe el și pe frate-său mai mic îl am… și cum îi bolnav… tare mi-i frică, domnule doftor…

Doctorul se apropie de bătrân, îi pune mâna pe umăr și-i zice cu glas liniștit:

— Și fiindcă știi că eu o să caut recruții, ați venit la mine…

Țăranii fac amândoi deodată:

— Hâhî!

Doctorul se dă un pas înapoi și le vorbește răspicat:

Din lumea celor care nu cuvântă.

— Feciorul dumitale, să ți-o spun eu, e mai sănătos ca mine și ca dumneata.

Apoi, deodată, poruncitor:

— Indreaptă-ți șalele, nătărăule!

Băietanul odată se-ncordează, drept, ca lumânarea:

—Tiii! face bătrânul, fără voie, mirându-se de prostia fecioru-său.

— Credeai c-o să mă-nșeli, ha, moșule?

Moșneagul clipește, se uită primprejur, la dulapurile de lângă pereți, și zice, șiret:

— Dă, sărut mâna, domnule doftor, amu dacă m-ai prins să vorbesc și eu pe șleau; că eu am mai fost odată cu baba la ‚mneata; și credeam că pentru o bumașcă, dintr-atâtea cărți, ăi găsi ‚mneata o boală și pentru băietu-meu.

Doctorul zâmbește, îi ia, pe câte unul, frumușel de spate și-i scoate din odaie. La poartă se opresc. Moșneagul zice:

— Ne-o ieșit Ilinca notarului cu cofele goale, de aceea ne-o mers în sec. Ei, de-acu ai pus-o de mămăligă.

— Pus.

— Lasă, măi băiete, că și eu am făcut oastea; dacă nu s-o putut, nu s-o putut. Ce să-i faci? Așa ți-a fost scris.

— încaltea mi-am luat gândul.

— Mai așa!

Băietanul își îndreaptă cușma pe ceafă și pornesc amândoi.

În clipa aceasta, din urmă se aude o goarnă. Țăranii se opresc. Bătrânul privește înapoi:

— Vine garda, măi!

Soldații se apropie. Țăranii iau și ei piciorul și pleacă. Un fruntaș, cu capela pe sprânceană, râde și strigă din front:

— Brava, moșule!

— D-apoi, ce crezi, măi țâcă, răspunde moșneagul; apoi trăgând cu coada ochiului la fecioru-său vede că merge greșit și-l îndreaptă:

— Schimbă piciorul, mă; deprinde-te; așa! așa Și-i dă cadența:

— Stâng-drept! Stâng-drept! Stâng-drept! Așaaa!

Soldații fac haz; iar cei doi țărani, bălăbănindu-și mânile, merg voioși, în pas cu garda.