Spaima zmeilor

 

A fost odată ce-au fost; a fost un om și-o femeie, bărbat și muiere, oameni de treabă, el bun și ea cuminte, încât li se dusese vestea că trăiesc bine și toți se bucurau când treceau pe la casa lor. Niciodată el nu zicea ba când ea zicea da, dar nici ea nu ieșea din voile lui, și de aceea era liniște la casa lor și toate le ieșeau bine și cu spor.

Aveau însă și oamenii aceștia o mare și nesecată mâhnire-n sufletele lor: nu le făcuse Dumnezeu parte de copii, și fără de copii viața, mai ales cea bună, n-are nici un rost. Să fi avut fie măcar numai unul, ca să aibă de cine să poarte grijă și cu ce-și bate capul, căci așa numai ei amândoi își nădeau zilele în sec și nu se alegeau cu nimic din ele.

Dădeau dar slujbe pe la toate bisericile, miluiau toți săracii și toate văduvele și se rugau în toate zilele lui Dumnezeu: "Dă-ne, Doamne, și nouă un copil, unul singur, cât de mic, numai copil să fie!"

Dumnezeu însă nu se oprește la vorbele omului, ci-i vede și gândurile ascunse.

— Măi Petre, îi zise dar într-una din zile lui Sf. Petre. Oamenii aceștia sunt adevărată pacoste pe capul meu. Mi s-a înăcrit cu ei!

— De ce, sfinte Doamne? întrebă portarul raiului.
— Nu vezi, răspunse Tatăl Ceresc, că sunt nesățioși?! Tot le-am dat, și nu se mai mulțumesc. Sănătate au, rânduială, pace și bună înțelegere la casa lor au, cu toată lumea se nărăvesc, iar acum le mai trebuie și copii.

— Dă-le, Doamne, ca să scapi de ei, grăi Sf. Petre, care pune totdeauna câte o vorbă bună pentru muritorii ce vin cu vreo rugăciune la tronul ceresc, căci, de! tot muritor a fost și el odată și știa ce sunt nevoile omenești.

— Păcat că stai de-atât timp la poarta raiului! întâmpină Dumnezeu. Tocmai dacă le dau nu mai scap, căci gândul lor cu unul se începe, iar după el urmează ceilalți. Când are apoi omul copii, puține mai cere pentru sine, dar nu mai sfârșește cerând câte de toate pentru ei.

— Miluiește-i, Doamne, stărui iar Petrea, că din plin dai, și orișicât vei fi dând, nu ți se istovesc comorile.

Așa vorbă i-a plăcut lui Dumnezeu. S-a revărsat dar îndurarea Domnului asupra celor doi oameni și a-nceput muierea să aibă copii, — curat ca-n poveste, — pasul și copilul, încât li s-a umplut deodată casa de copii.

Și toți erau mărunți, care de care mai mic decât cellalt, mai sfredeluș, mai guraliv, mai drăcos și — asta să nu uităm — mai mâncăcios și mai hapsân.

— Aoleo! zise femeia, care se bălăbănea cu ei. Ăștia-mi scot sufletul și-mi mănâncă și urechile. Cine m-a pus să mă tot milogesc?! Se vede că Dumnezeu m-a înțeles anapoda și mi-a dat pentru fiecare milogeală câte unul.

Omul însă stătea și nu se mai sătura să se uite la ei, c-așa-i plăceau lui, neastâmpărați, hârjoneți și mâncăcioși — adevărați prichindei.

— Sari, omule, îi zise-n cele din urmă femeia. Nu sta gură căscată! Nu vezi că azi-mâine n-o să-ți mai rămâie nici cenușă-n vatră?!

— Lasă, că dă Dumnezeu! răspunse el. Că doară nu ai tăi sunt, ci ai lui, că făptură omenească sunt, și dacă-ți dă dregătoria de părinte, te și ajută s-o porți.

— Ți-o fi dând, dacă miști și tu! răspunse ea, și de aici înainte nu mai era pace-n casa lor. El una, ea alta, el da, ea ba, mereu se ciondăneau ca niște deșucheați, până ce el, nemaiputând să rabde gura nevestei, și-a luat lumea-n cap și-a plecat să strângă cumva, de undeva, ceva pentru spuza lui de copii.

A tot umblat el așa din om în om fără de nici o cărare, dar degeaba vorbea despre copiii lui.

"Mare lucru! zicea unul. Parcă copii nu mai au și alții?!" "De ce ți i-ai făcut, dacă nu ești volnic să-i ții?" zicea altul.

Degeaba spunea că nu el i-a făcut, ci Dumnezeu i-a rânduit, că oamenii așa ceva nu vor să înțeleagă.

"În lumea asta n-o să fac eu nici o treabă", zise dar, și trecu pe cellalt tărâm.

Aici a intrat într-un codru des și tot s-a dus — așa ducându-se - până ce a dat de o casă cu multe marafeturi.

Aici era cuibul zmeilor. N-a găsit acasă decât pe Mama Zmeilor. Cine n-o știe cum e? Rușine-ar fi să zici că n-ai umblat prin lumea aceea și n-o cunoști.
— Bună ziua, mamă, îi zise el. Ea dete ursuză din cap.
— Dar tu cine ești și ce cauți p-aici? îl întrebă zgripțuroaica.
— Eu? răspunse el ca un om cu socoteală. Eu sunt tata lor și caut vreo slujbă.

— Tata lor?! își zise Mama Zmeilor. Știa, biata de ea, că e-n lume Mama Pădurii, e Mama Ielelor, sunt fel de fel de mame, dar tată nu mai pomenise, și se simți rău smerită când se văzu, așa deodată, în fața tatălui lor — cine or fi ei, aceia.

Mai de voie bună, mai de frică, îl luă dar pe om slugă pe un an, anul, cum se știe, de trei zile, iar simbria — ziua și găleata cu galbeni, dac-o fi să-și poată împlini anul.

Om să fii, însă, ca să împlinești un an în slujba zmeilor.
— Uite, îi zise zmeoaica cea bătrână celui mai de dai-Doamne dintre feciorii ei, să vă strângeți toate puterile, că ne-a venit tata lor, și mare urgie o să ne-ajungă dacă n-o scoatem la capăt cu unu ca el.

— Las' pe mine, mamă, răspunse zmeul, că-i vin eu de hac. Nu degeaba m-ai făcut zmeu!

Iară el? Ce nu face omul de dragul copiilor săi?! Ziua întâi zmeoaica l-a trimis să aducă apă într-un burduf de bivol, dar bivol, colea, cum sunt cei din lumea zmeilor.

El, biet, abia putea să ducă burduful gol în spinare: de unde ar fi fost în stare să-l aducă plin?!

"De! își zise. Văd eu că nici în lumea asta nu poți s-o duci cu adevărul. Ia s-o mai pornim și spre minciună."

Sosit la puțul care era departe-n vale, el își scoase costorul de la brâu și începu să râcâie cu el împrejurul puțului, și-a râcâit mereu șia-ndelete până ce i s-a făcut zgripțuroaicei lehamite de atâta așteptare și a trimis pe cel mai cu forfoi dintre feciorii ei ca să vadă ce face sluga de nu mai vine cu apa.

— Dar tu, măi, ce faci aici? întrebă zmeul.
— Uite, răspunse omul râcâind înainte. Ce să mai pierd vremea scoțând apă din puț, ca s-o bag în burduf și apoi iar s-o scot după ce voi fi sosit cu ea acasă? Am să iau puțul așa cum e în spinare și-l duc în deal.

— Ba să nu te pună păcatele să faci așa, răspunse zmeul speriat, că puțul ăsta e făcut de bunicul bunicului, și-aici e rostul lui să fie.

— Ferit-a Sfântul! grăi omul. Am să-l iau și să-l duc și să-l urc în podul casei. Când ai nevoie de apă, îi tragi o gaură la fund, și curge de te saturi.

— Vai de mine! strigă zmeul, dar ne-neacă pe toți!
— Nu, stărui omul, așa se face la noi! Cu fleculețe de aceste cum e burduful vostru noi nu ne-ncurcăm.

Ba că da, că nu, în cele din urmă s-au învoit ca zmeul să mai dea o găleată de galbeni pe deasupra și să aibă voia de a scăpa puțul ducând el burduful plin în spinare.

— Auzi, mamă, îi zise apoi zgripțuroaicei, seara, după ce omul adormise, era să ne ia puțul și să-l aducă-n podul casei!

Pe zgripțuroaică o trecură fiorii. Ziua a doua l-au trimis la pădure ca să aducă lemne, așa, copaci întregi, smulși din rădăcină și duși în spinare cu craci cu tot — cum se face-n lumea zmeilor.

Ieșit în pădure, omul începu să se scarpine-n creștetul capului. Neam din neamul lui nu mai scosese copaci din rădăcină. El începu s-adune curpăn de prin pădure și să lege cu el copacii unul de altul.

— Dar tu ce ai de gând să faci? întrebă zmeul, care după cele petrecute în ziua trecută numai la bine nu se mai aștepta!

— Să vezi, îi răspunse omul, m-am gândit să nu-mi mai pierd timpul smulgând copacii unul câte unul, că nu sunt buruieni ori d-alde cânepă: îi leg unii de alții și iau pădurea întreagă și-o duc acasă.

Zmeul se sperie acum și mai rău, și iar unul una, altul alta, până ce se învoiră ca să mai dea zmeul o găleată de galbeni, iar în schimb să poată duce el copacii în spinare și pădurea să rămâie la locul ei, cum o lăsaseră tatul și bunicul lui.

Seara o trecură pe zgripțuroaică și mai reci fiori. A sosit, în sfârșit, și ziua a treia, care e totdeauna cea mai grea, și-acum omul nostru încă prin crepetul zorilor a-nceput să se scarpine în creștetul capului și să mai suspine din când în când.

— Acum, grăi cel mai țanțoș dintre zmei, să ne măsurăm puterile în buzdugane.

— Să le măsurăm, răspunse omul cu o îndrăzneală de-ai fi crezut că viața lui toată și-a petrecut-o aruncând buzdugane.

Erau afară pe prispă douăsprezece buzdugane, care de care mai mare și mai greu.

El le luă pe rând, de la cel mai mic, pe care numai gâfâind putea să-l ridice, până la cel mai mare.

— Jucărele de copii, zise el. Mai mare n-aveți?
— Nu! răspunse zmeul pus rău de tot pe gânduri. Ăsta a rămas de la un strămoș al meu, și numai puțini dintre noi pot să arunce cu el.

— Ei, dacă n-aveți altul, haid' și cu ăsta! grăi omul. Ia-l și să ieșim în câmp.

După ce ieșiră la câmp, zmeul aruncă buzduganul de se duse până-n al treilea cer și așteptară peste jumătate de ceas până ce căzu și intră în pământ de-un stat de om.

— Carevasăzică, atâta e treaba pe care ești în stare s-o faci? îi zise omul. Adă buzduganul! adăugă apoi scuipând în palme și suflecându-se.

El n-aruncă însă buzduganul, ba nici nu-l ridică măcar de la pământ, ci rămase cu picioarele înțepenite-n pământ și cu ochii țintă la cer.

— Ce stai? îl întrebă zmeul. Aruncă!
— Stai, bre, să-mi treacă luna din cale, îi răspunse omul. Vrei s-o pat cu buzduganul strămoșului tău cum am pățit cu barda bunicului, pe care am aruncat-o în lună ș-acolo a și rămas?... Uită-te bine, c-o vezi, dar n-o să mai pui mâna pe ea!

Zmeul se uită în lună și, văzând în adevăr ceva ce seamănă a bardă, începu să tremure ca frunza de plop.

— Nu cumva să-mi prăpădești buzduganul, că atâta moștenire mai avem și noi din vremile cele bune, grăi dânsul.

— Să n-ai teamă, îl molcomi omul, că bag de seamă. De ce adică zic eu că nu-l arunc până ce nu-mi trece luna din cale?! De! s-ar putea, ce-i drept, să cadă-n lună când se întoarce. De asta nu răspund!

— Știi ce? Haid' să ne-nțelegem, se milogi zmeul. Nu mai arunca și-ți mai dau o găleată de galbeni.

— Ce păcate?! se răsti omul. Puțul nu m-ai lăsat să-l duc; pădurea a rămas la locul ei; vrei acuma ca nici buzduganul să nu-l mai arunc pe plac?! Nu se poate! Haid'! dă-te la o parte! adăugă, și se plecă spre buzdugan, ca să-l ridice.

— Îți dau două găleți! strigă zmeul, și sări la el ca să-l oprească.
— Ei! de mila mă-tii, care e femeie de treabă, o să te iert! îi zise omul și nu mai stărui.

Putea el să se mulțumească și cu șapte găleți de galbeni, care tot erau ceva pentru un pârlit ca dânsul.

Zmeoaica cea bătrână, aflând că el și-a aruncat barda-n lună și era să arunce și buzduganul, s-a ascuns în fundul pivniței și-a stat acolo bocindu-se ca vai de ea. Acum vedea dânsa ce stârpituri a născut și ce pocitanii a crescut la sânul ei.

Iar leaota de zmei s-a adunat și s-a sfătuit, ca să vadă ce-i de făcut ca să scape pe mama lor de spaima în care a băgat-o tata lor.

Mai erau apoi și cele șapte găleți de galbeni, pe care erau legați să le dea, și zmeii nu sunt doar oameni, ca să nu se țină de vorbă și să lingă unde au scuipat, ci trebuiau să le dea.

Orișicât bănet vor fi având însă zmeii în vistieria lor, șapte găleți de galbeni nu sunt nici pentru ei numai iac-așa, o pișcătură, ca să zici că nu-ți pasă.

După multă cioroboreală s-au înțeles dar între dânșii ca peste noapte, când doarme, să meargă unul dintre dânșii și să-i toace cu buzduganul în cap ca nici "hâc!" să nu mai zică.

Omul însă, trecut acum prin multe, a tras cu urechea, și cuminte, cum se făcuse, a luat troaca de la porci și-a pus-o în locul lui în pat, iară el s-a pitit frumușel sub pat și-a-nceput să sforăie din greu.

Când zmeii au auzit sforăitura, s-a dus cel mai cu nădejde dintre dânșii și-a dat o dată cu buzduganul, iar omul a gemut, a mai dat zmeul o dată, și omul a suspinat din greu. Iar când zmeul a dat de a treia oară, omul a tăcut chitic, ca morții.

Mare le-a fost dar spaima dimineața viitoare, când l-au văzut întreg și sănătos.

— Dar tu? îi ziseră ei. Cum ai dormit astă-noapte?
— Bine, răspunse el. Așa-ntr-o vreme mi-e parc-am visat că m-a pișcat un purice-n frunte!

— Auzi, mamă! strigară zmeii. L-a lovit cu buzduganul strămoșului, și el zice că-i ca și când ar fi visat numai că l-a pișcat un purice.

Să nu dai șapte găleți ca să scapi? Ba să dai și mai mult. El a-nceput însă să facă nazuri, mai că se simte bine aici, mai că-i este rușine să se-ntoarcă acasă cu numai șapte găleți, și-o să râdă și copiii de el, mai că vrea să mai slujească un an și încă unul, ca să se facă trei.

— Plătiți-l pe neslujite! strigă zmeoaica cea bătrână, ca să se cotorosească de el.

— De, zise el, o să vă fac dar pe plac, însă mie nu prea-mi șade bine să umblu cu sacii în spinare. O să plec dacă mi-i aduceți voi.

I-au mai făcut-o zmeii și asta.

Mergea dar omul nostru cu pași mărunței înainte, cu căciula pe-o ureche și jucându-și bețigașul între degete, iar zmeii duceau sacii de galbeni gâfâind în urma lui.

Toate ca toate însă, dar treaba s-a-ngroșat când au ajuns acasă. Copiii aceia, așa cum i-a lăsat Dumnezeu, văzându-se fără de tată, numai cu biata lor de mamă, își făceau de cap: unul se târa pe jos, altul se dădea peste cap, iar altul se cobora-n puț ca să caute cuiburi de vrabie, se urca-n copaci ori pe vârful casei, ca să adune miere de prin trestii. Diavolii de ei se hârjoneau prin garduri cu câinii vecinilor, trăgeau pisicile de coadă, ca să le miorlăie, furau ouăle de prin cuibarele găinilor, sfâșiau cămăși și cearșafuri, ca să-și facă coadă de zmeu, câte și câte nu mai făceau, încât băgaseră spaima-n sat, — să le vie bieților de oameni să-și ia lumea-n cap, și nu alta!

Iară Dumnezeu ședea-n scaunul lui și râdea de-i tremura barba, că-i plac și lui răutățile nevinovate.

— Ei, ce zici acum, Petre? îi zise portarului său. Îți place? Vezi în ce-ncurcătură m-ai băgat cu stăruințele tale?!

— O să te descurci, Doamne, răspunse Sf. Petre, că ești mare și înțelept.

Nu știa sfântul că vine tata copiilor cu ce vine, căci numai Dumnezeu el singur le știe toate.

Când a simțit spuza de copii că se apropie tata lor, au dat iuruș prin sat, au adunat toate cuțitele și toate furculițele și, luându-și fiecare câte un cuțit și câte o furculiță, le-au ieșit în cale și, frecând cuțitul și furculița, au început să strige:

— Aș mânca carne de zmeu! aș mânca carne de zmeu!... Zmeii, când au văzut așa ceva, au aruncat sacii și-au tulit-o la fugă, de nici cu ogarii nu i-ai fi putut prinde.

De aceea nu mai sunt azi zmei pe lume, ba li s-a pierdut și urma, încât numai prin povești mai dăm de ei.

▲ Începutul paginii.