Spiritul critic în cultura românească/Spiritul critic în Muntenia - Critica socială extremă: Caragiale

 

Caragiale face parte din aceeași generație ca și Eminescu. Alăturea de acesta, el reprezintă și caracterizează perioada a doua a literaturii române moderne.

Din punct de vedere social, literatura sa este expresia acelora care, veniți în urma relelor produse de formele noi pentru anumite clase, se ridică împotriva acestor forme, pentru că au adus nenorocirea acelor clase. Critica sa, ca și aceea a lui Eminescu și a socialiștilor, este excesivă, extremă.

Știu că sună cam curios epitetul de "critică" alăturat la opere literare atât de obiective ca ale lui Caragiale. Când am vorbit de critica lui Alecsandri, întemeindu-mă pe operele sale dramatice, nu putea să încapă nici o obiecție, căci acele opere, cum mărturisește însuși autorul lor, au fost opere ŕ thčse, scrise cu un anumit scop, extern artei: de a fixa anumite tipuri, care începeau să dispară, pentru a le transmite posterității și cu scopul, și mai extern artei, de a biciui anumite năravuri, spre a moraliza pe contemporani.

Desigur, Caragiale nu a scris cu nici un scop extern artei. El a fixat o lume întreagă, pentru că, văzând-o, cunoscând-o, și pricepând-o, a simțit nevoia să exteriorizeze ceea ce crease în închipuirea sa, ajutat de o putere neasemănată de expresie. Dar de aici nu urmează că opera sa obiectivă este oglindirea indiferentă a lumii din afară, în cazul acesta special: a societății românești.

Pretenția de conștiință în care se oglindește exact lumea din afară, pretenția de conștiință-oglindă, când e vorba de acele aspecte ale lumii pe care nu le putem percepe și interpreta decât din punctul de vedere al idealului nostru omenesc, decât prin acel ideal, este o pretenție nejustificată, pe care am analizat-o altădată, vorbind tot despre Caragiale. Subiectivitatea artistului (și chiar a teoreticianului) are un rol esențial în perceperea și interpretarea lumii morale.

Dar Caragiale e un satiric, un mare satiric și, de când e lumea, satiricii au avut pretenția că planează mai presus de puterile oarbe care mână pe oameni, că tocmai ei, satiricii, își dau seama, prin marea lor pătrundere intelectuală, de acele forțe oarbe. Că genul satiric presupune, la acei care-l cultivă cu succes, o mare putere intelectuală, e sigur, dar că în concepția lumii ei sunt numai niște inteligențe "pure" și că temperamentul cu înclinațiile și aversiunile lui nu joacă nici un rol, aceasta nu se poate susține. Ba, mai degrabă, se poate susține că tocmai sa tiricul este mai părtinitor, ca să spunem cuvântul propriu, că tocmai el, pentru că are un puternic punct de vedere personal, este mai personalist, mai selectiv, ca să întrebuințăm un barbarism. Dar selecția nu se poate concepe fără un criteriu. Iar acel criteriu, e clar, nu poate fi dat decât de idealul omenesc al satiricului. Am vorbit de atâtea ori de personalitatea morală care străbate fatal în opera unui romancier oricât de obiectiv ar fi el. Și, dacă la un romancier -- care poate, prin definiție, să fie mai olimpian, mai conștiință-oglindă --, acea personalitate străbate în operă, este evident că în opera unui satiric, care e stăpânit de sentimente puternice față de lumea ce zugrăvește, acea personalitate se va vădi și mai mult.

Pretenția de conștiință-oglindă am văzut că au avut-o toți criticii, și a avut-o și satiricul de altădată V. Alecsandri. Am văzut însă că Alecsandri, în realitate, a privit și el sociatatea românească prin prisma unui ideal, așa încât și opera sa e părtinitoare. Am văzut că pe Clevetici reușește să-l ridiculizeze cu cruzime, pe când pe Sandu Napoilă, deși vrea să-l ridiculizeze, îl face să apară aproape un om simpatic și de bun-simț. Dar Alecsandri, în orice caz, voind să ridiculizeze pe Sandu Napoilă, a căutat cu tot dinadinsul să se comporte cu societatea românească ca o conștiință-oglindă.

Caragiale, însă, n-are un Sandu Napoilă. El n-a fost afectat de ridicolele atitudunii reacționare din țara aceasta, ci numai de ridicolele atitudinii liberale, patruzecioptiste, democrate, revoluționare, ori cum voiți s-o mai numiți. Să fi zugrăvit Caragiale cât de drept, cât de obiectiv, ridicolele atitudini revoluționare, și să nu-și fi exprimat nicăieri teoretic idealurile sale sociale, tot am avea posibilitatea și dreptul să-l clasificăm printre adversarii revoluți onarismului, printre prietenii reacționarismului, numai în urma acestei constatări: că el n-a ridiculizat decât o atitudine și n-a ridiculizat niciodată, nicăieri, atitudinea cealaltă, reacționară, care o fi având desigur ridicolele ei.

Dar, de fapt, Caragiale n-a fost întotdeauna obiectiv.

Uneori a exagerat peste marginile permise satiricului. Și acolo unde a exagerat, păcătuind și împotriva artei, acolo, deci, unde nu poate fi vorba că a redat realitatea, acolo Caragiale "s-a descoperit", cum s-ar zice, și-a arătat sentimentele sale, idealul său omenesc, ura sa împotriva atitudinii revoluționare. Trecând peste exagerațiile lui în privința lui Rică Venturiano, ne oprim asupra unui singur caz, Mița Baston din D-ale carnavalului:

"N a e : Vrei scandal cu orice preț?

M i ț a : Da (ridicându-se), vreau scandal, da... pentru că m-ai uitat pe mine, le-ai uitat pe toate; ai uitat că sunt fiică din popor și sunt violentă; ai uitat că sunt republicană, că-n vinele mele curge sângele martirilor de la 11 februarie; (formidabilă), ai uitat că sunt ploieșteancă -da, ploieșteancă! Năică, și am să-ți torn o revuluție -- da, o revuluție --, să mă pomenești!..." și aiurea, tot Mița: "... Jur pe tot ce mi-a rămas mai scump, jur pe statuia Libertății de la Ploiești, că are să fie o istorie..." E clar că n-a existat niciodată o femeie în fundul mahalalei bucureștene care, în disperarea ei de concubină părăsită, să invoce republicanismul, pe 11 februarie, statuia Libertății de la Ploiești ș.c.l. ... Aici Caragiale și-a dat satisfacția de a terfeli, cam fără nici un apropo, revoluționarismul român, și aceasta, dealtmintrelea, în dauna artei sale.

Așadar, nu numai că marele nostru satiric nu ridiculizează niciodată pe reacționari, dar încă exagerează, peste marginile permise de artă, ridicolele "revoluționarismului".

Dar nu e numai atâta. Caragiale, cu tot obiectivismul său (care, cum vedeți, nu e până la sfârșit nedezmințit), găsește prilejul să se amestece direct în bucăți curat literare, pentru a da lovituri "liberalismului". Admirabila sa bucată Boborul o isprăvește prin aceste cuvinte:

"Așa s-a sfârșit Republica noastră! Așa Reacțiunea a sfâșiat cea mai eroică pagină a liberalismului român!"

Iată-l, dar, pe Caragiale zugrăvind cât poate mai bine o aventură ridiculă și declarând că aceasta e "pagina cea mai eroică a liberalismului român", măsurând gradul de eroism al liberalilor după gradul ridicolului manifestat! Și să se bage bine de seamă: aici nu vorbește un personaj din nuvelă, vorbește însuși Caragiale, amestecându-se direct în opera sa. În schimb, are Caragiale o singură "pagină eroică" a conservatismului și a reacționarismului român? Și repet din nou: atitudinea reacționară nu s-o fi pretând și ea la ridicul?

Dar, mergem mai departe: Caragiale și-a expus și teoreticește concepțiile sale sociale și politice, pe care, în opera sa literară, numai le întrevedem:

În articolul său Politică și Cultură, Caragiale scrie: "Noi, ceștia chemați grabnic la viața de Stat prin instaurarea principiului naționalităților, ne găsim astăzi, și firește trebuie să fim mândri de aceasta, ca în situația lui Alexandru Machedon -- am zis cam, fiindcă este o mică deosebire: pe câtă vreme vârtejul produs de acesta a fost extensiv, vârtejul nostru este intensiv; cum am zice, Alexandru a amețit o lume ca trombele și ciclonii călători, iar noi ne amețim singuri ca dervișii învârtitori.

Firește. Statul tânăr, înființat după împrejurări, are nevoie grabnică de o societate. Statul improvizat, în loc de a fi forma de echilibru al forțelor sociale la un moment dat, caută să fie fondul și izvorul născător al acelor forțe. De unde statul ar trebui să fie rezultatul natural al societății, ne pomenim că societatea trebuie să fie produsul artificial al Statului. Statul improvizat, simțind că pășește în gol, are nevoie numaidecât de un razim pe ce să-și pună piciorul: îi trebuie neapărat o societate, pentru liniștea lui, pentru asigurarea față cu el însuși că existența lui are o rațiune mai temeinică decât norocul, poate necredincios, al câtorva momente. Neavând așadar pe cine să-i impună lui reforme, se gândește el mereu la dânsele; neavând o societate care să-i ceară ceva după nevoile ei, închipuiește el niște nevoi sociale, cărora le decretează pe dibuite satisfacerea. El tot speră și nu obosește a spera că va face să rezulte de la dânsul o societate etc.

Iată exprimată, mai bine poate decât oriunde, critica

"liberalismului", concepția junimistă, eminesciană și socialistă -- și care este un adevăr -- că formele, la noi, au premers fondului, că s-a importat o organizare politico socială, corespunzătoare unei altfel de societăți decât a noastră, unei societăți în care clasa care dă tonul e burghezia, clasă inexistentă la noi.

Caragiale, așadar, a fost un dușman al "liberalismului", tot atât de intransigent și de ireductibil ca și Eminescu, și încă mai fără milă decât acesta. Și nu e o întâmplare că Muntenia, lipsită în epoca precedentă de spiritul critic, a dat pe cel mai nemilos critic al "liberalismului". Acolo unde a apărut și a înflorit liberalismul, acolo trebuia să apară și criticul lui cel mai profund, căci numai un muntean a putut avea ocazia să vadă liberalismul -- partidul "roș" -- în toată desfășurarea aspectelor lui.

Altădată, după 1840, a putut apărea și în Moldova critică un satiric social: Alecsandri. Acuma, acest satiric nu putea să apară decât în Muntenia. (Și să se observe că și școala pe care a format-o Caragiale n-a avut nici un reprezentant în Moldova.) În Moldova n-au existat, sau n-au existat ca tipuri desăvârșite, deci reprezentative, un Jupân Dumitrache, un Conu Leonida, un Farfuridi, un Rică Venturiano etc. "Comediile" lui Caragiale, ca să vorbim deocamdată numai de ele, sunt atât de "muntenești", încât și actorii care au știut să le interpreteze mai bine au fost toți munteni, dacă nu mă înșel. În Iași chiar, acel care a făcut creațiuni de neuitat din Conu Leonida, din Trahanache a fost un muntean, neuitatul Arceleanu. Iar astăzi, dl Vernescu-Vâlcea ne înfățișează un admirabil Jupân Dumitrache. Și lucrul e firesc: un actor, când interpretează un tip, în realitate îl creează, și orice creațiune presupune o îndelungată observație, o observație fără voie, de toate zilele, care permite actorului de a memora mii de atitudini, din care, ca și scriitorul, alege inconștient, sintetizând în creațiunea sa observațiile lui nenumărate.

Revenim. Așadar, Caragiale a criticat -- a "combătut", am putea zice -- liberalismul. Aceasta e semnificația socială și filozofică a "comediilor" sale. (Vom vedea că opera sa de mai târziu, Momente etc., are o altă semnificație.)

S-a spus că marele nostru dramaturg a zugrăvit în comediile sale mahalaua. Dar aceasta nu este adevărat: dacă personajele din O noapte furtunoasă, din Conu Leonida față cu reacțiunea și din D-ale carnavalului sunt mahalagii -- și încă pentru Rică Venturiano trebuie să facem excepție: el e un "intelectual" --, apoi personajele din comedia cea mai bună, din O scrisoare pierdută, nu sunt mahalagii. Trahanache e mare proprietar; nevasta lui o "damă mare"; Farfuridi, Brânzovenescu, Cațavencu sunt avocați, sunt "intelectuali", cei dintâi, împreună cu Trahanache, sunt "stâlpii puterii" dintr-un oraș de provincie; Tipătescu e un înalt funcționar și un om cult; Agamiță Dandanache, un stâlp al partidului liberal etc.

Așa că, cel puțin despre O scrisoare pierdută, nici vorbă nu poate fi de zugrăvirea mahalalei. Despre o singură comedie, D-ale carnavalului (cu toate că conține frazele citate mai sus, în care se ridiculizează liberalismul), se poate spune, într-adevăr, că are ca temă zugrăvirea mahalalei. Această comedie are un aer deosebit -- am putea spune că face o figură aparte -- de celelalte comedii ale lui Caragiale, nu numai pentru că este mai slabă, căci se întemeiază pe trucuri și pe vorbe de spirit, dar și pentru că are altă semnificație: adică n-are semnificația de a fi o șarjă directă împotriva liberalismului, ci, dacă e s-o legăm cu liberalismul, una foarte indirectă; întrucât psihologia personajelor și limbajul lor sunt efecte și ale stării noi de lucruri, introdusă de liberali. (La drept vorbind, D-ale carnavalului e lipsită de semnificație, și acesta e marele ei defect estetic.)

Deși personajele din O noapte furtunoasă și din Conu

Leonida față cu reacțiunea sunt mahalagii, aceste două comedii sunt, pentru toată lumea, de același fel, din aceeași familie, au aceeași semnificație ca și O scrisoare pierdută, în care personajele nu-s recrutate din mahala.

Prin ce lucru, atunci, toate aceste personaje, și din mahala, și din clasele de sus, sunt la fel de stupide? Apoi prin starea de lucruri pe care o reprezintă, prin concepția și atitudinea lor politică, așa cum știu ele să priceapă politica, să se exprime, să se manifeste -- prin liberalismul lor.

În aceste comedii, Caragiale biciuește o concepție, s-ar putea zice un partid. Și dacă acei prin care biciuiește acea concepție și acel partid sunt uneori mahalagii, aceasta e altă vorbă. Am văzut că ei pot fi și din clase înalte. În O noapte furtunoasă și în Conu Leonida față cu reacțiunea, Caragiale nu scrie ca să zugrăvească mahalaua, ci ca să biciuiască liberalismul, întocmai ca și în O scrisoare pierdută. Și dacă în O noapte furtunoasă și în Conu Leonida față cu reacțiunea Caragiale își ridiculizează personajele și pentru structura lor sufletească grosolană, și pentru amestecul de civilizație și orientalism în purtarea lor zilnică -- le ridiculizează însă, mai ales, în ipostazul lor de reprezentanți ai liberalismului.

Și cu ce talent, și cu ce logică implacabilă! Personajele din O noapte furtunoasă, pe lângă că au atât de frapant individualitatea lor, apoi sunt și atât de simbolice! Jupân Dumitrache este clasa care dă substrat liberalismului român; Nae Ipingescu reprezintă formele noi, "guvernământul", Rică Venturiano, în calitatea lui de redactor la

Vocea patriotului naționale, e chintesența intelectualismului liberal. Vocea patriotului naționale de la "15/27 Răpciune", în care Nae Ipingescu citește "Republica și Reacțiunea sau Venitorile și Trecutul" și în care e vorba de "a mânca de la datoriile etc." -- nu vedeți aici pe liberalul, pe "roșul" "pașoptist", cu limbajul lui latinist și franțuzit, împotriva căruia a luptat școala critică? Dar versurile lui Rică Venturiano adresate Ziței! Nu vedeți pe poetul netalentat și ridicol, răsărit în urma introducerii stângace a culturii apusene, pe poetul împotriva căruia a luptat atât dl Maiorescu! Dar Zița, cu limba ei împestrițată de franțuzisme, care vorbește cu dispreț despre "mitocanul de Țârcădău", bărbatul ei! Nu vedeți în ea pe Gahița Rozmarinovici ori pe Coana Chirița a lui Alecsandri, pe femeia care a apucat să se "civilizeze" mai înainte de bărbați?! Vorbind de teatrul lui Alecsandri, am arătat cum femeile au fost mai primitoare de cultură străină decât bărbații. Și spuneam de pe atunci că "civilizația" pătrunzând cu vremea tot mai jos, în păturile sociale, Caragiale nu mai dă peste un amestec ridicol de civilizație și barbarie în clasele cele mai de sus, civilizate complet, în formă acum, ci în clasele mai de jos, ori în clasele de parveniți.

Am văzut că personajele din O noapte furtunoasă sunt simbolice. Dar și legătura dintre dânsele e simbolică. Jupân Dumitrache, Nae Ipingescu și Rică Venturiano se înțeleg perfect, se stimează, toți au ca țintă a dușmăniei lor pe "ciocoi" și ca ciment al legăturii lor ura împotriva "ciocoiului", și toți jură -- și sunt gata să facă și infamii pentru ea -- în numele "sfintei constituții", pe care dealtmintrelea n-o înțeleg, cum Jupân Dumitrache și Nae Ipingescu nu înțeleg nici lucrurile scrise în Vocea patriotului naționale, deși le admiră -- simbol, și acesta, al neînțele gerii formelor noi, pe care totuși le admiră. În sfârșit, coaliția dintre aceste categorii noi -- burghezime, organele guvernământului și intelectualitatea liberalismului -- e simbolizată admirabil prin expresia triumfătoare, prin recomandația supremă, cu care se fac cunoscute personajele unul altuia, la sfârșitul piesei: "E d-ai noștri!"...

Numai pentru "scârțai-scârțai", cum îl credea Jupân Dumitrache pe Rică, înainte de a-l ști cine e, numai pentru micul funcționar, servitor al claselor care formează substratul formelor noi, numai pentru acesta are Jupân Dumitrache dispreț. "Scârțai-scârțai" nu e puterea intelectuală, ca Rică, nici cea guvernamentală, ca Nae Ipingescu, nici cea bănească, ca Jupân Dumitrache: el e un "bagabont", un "coate-goale". El nu e o pârghie a stării noi de lucruri, ci un mititel șurub al mașinii.

În Conu Leonida față cu reacțiunea, Caragiale, voind să scoată un puternic efect comic, pune frazele cele mai războinic-revoluționare în gura unui personaj ridicol de fricos, care tremură și de umbra lui. Pentru a face cât mai puternic contrastul dintre frica personajului și "ideile" profesate de el, Caragiale le exagerează pe acestea din urmă. De aceea -- uzând împărătește de toată permisia acordată satirei de a exagera --, Conu Leonida apare în opera lui Caragiale, ca tipul extrem al "revoluționarului": Conu Leonida e pur și simplu "republican" și, dacă ar avea și el un "Galibardi", cu "o mie de volintiri", ar schimba România în republică. În această comedie, Caragiale ridiculizează și "mentalitatea" republicană ploieșteană.

Comedia cea mai bună, pentru că este o satiră mai adâncă a unui fenomen social mai important, este O scrisoare pierdută. Aici nu se zugrăvește liberalismul român patruzecioptist în ultima-i fază (1883), reprezentat, nu ca în O noapte furtunoasă, prin masa anonimă ce forma substratul acestui liberalism, ci prin conducători. În această comedie, Caragiale satirizează numai liberalismul, căci, cum am văzut, aici nu mai e vorba de o clasă -- mahalaua -- ori numai de anumite caractere ridicole, ori inteligenții obtuze. Aici e vorba de toate categoriile sociale care întrupează formele noi, reprezentându-le: profesiile liberale, intelectualii, Farfuridi, Brânzovenescu, Cațavencu, Tipătescu: proprietarii mari, Trahanache; politicienii de la centru ai partidului, Agamiță Dandanache; dăscălimea, Ionescu, Popescu; micii funcționari, Pristanda; cetățenii de ultimă treaptă, Cetățeanul turmentat; femeile care fac politică, Zoe; în sfârșit, "alegători, public", adică toate clasele orășenești. Pe de altă parte, între aceste personaje sunt și oameni deștepți, ca Tipătescu; și oameni șireți, dacă nu deștepți, cum e Cațavencu; și oameni proști, ca Trahanache, Farfuridi etc. Apoi oameni morali, din punctul de vedere al moralei personale, ca Trahanache, Farfuridi poate, dar care, când e vorba de "politică", devin imorali sau mai degrabă amorali; oameni imorali ca Tipătescu, Cațavencu etc. În sfârșit, din punct de vedere politic, unii, cea mai mare parte, "moderați"; alții, "subversivi" în vorbe, cum e Cațavencu; alții, material pentru demagogia subversivă, ca Ionescu și Popescu (e o întreagă filozofie în numele ce le dă Caragiale acestor doi); alții, unelte ale infamiei celor de sus, ca nenorocitul Pristanda; alții, materie inertă, ca Cetățeanul turmentat, care nu știe "cu cine să voteze"... Din această comedie lipsește "burghezul" liberal, Jupân Dumitrache, și poetul ridicol, Rică Ven uriano, pentru ca galeria să fie completă. În schimb, deși nu sunt puși în scenă, dar îi vedem și îi simțim și pe supremii guvernanți din capitală, care dau ordine să se comită toate infamiile spre a fi ales Agamiță Dandanache, pentru a salva pe o "persoană înaltă", care pierduse un bilet de dragoste.

Așadar, tot felul de clase, tot felul de inteligențe, tot felul de caractere -- toți au ceva comun prin care sunt și mizerabili și ridicoli, și acel ceva este liberalismul lor, sau noua stare de suflet datorită liberalismului român. Iar cel mai mizerabil, și singurul care este umilit la urma urmei în această comedie, umilit pentru că nu reușește, este Cațavencu. Și cine este Cațavencu, care ține celebrul său discurs, în "anul de grație 1883", cum zice el? Cațavencu este un "revizionist", antagonistul timidului revizionist, în realitate antirevizionist, Farfuridi. Cațavencu, revizionist "avansat", în anul 1883 (când s-a făcut alegerea pentru camera de revizuire) simbolizează gruparea lui C.A. Rosetti. Cel mai infam din piesă este întruparea curentului celui mai înaintat, mai democratic, din fostul partid liberal, curentul rosettist. Iar Cațavencu nu reușește, pentru că curentul rosettist, cum se știe, a fost în minoritate. Și Caragiale terfelește cu ultima cruzime această minoritate învinsă.

Și încă ceva. "Demagogismul" lui Cațavencu, prin care Caragiale a atacat și a ridiculizat pe C. A. Rosetti, e un procedeu cunoscut, de care am vorbit aiurea, când spuneam că cine combate cu insistență "demagogismul" o face cu dorința de a compromite democratismul. Să se mai observe apoi că această ură, îndreptată cu mai mare putere mai ales împotriva rosettismului, am văzut-o și la Eminescu. Și o vedem și la Alecsandri în poezia adresată generalului Florescu. C. A. Rosetti a fost, cum era și firesc, omul cel mai urât de cei din "dreapta".

O scrisoare pierdută, fiind publicată în 1884, în vremea dezbaterilor pentru revizuirea, constituției, imediat după alegerea camerei revizioniste, pe lângă, desigur, o minunată comedie, este și un pamflet de ocazie împotriva evenimentelor la ordinea zilei. Dar vremea a șters acest caracter al piesei.

O noapte furtunoasă și Conu Leonida față cu reacțiunea sunt din 1879, iar O scrisoare pierdută, din 1884. Așadar, în primele sale opere, Caragiale luptă exclusiv împotriva liberalismului. De acum încolo, opera lui Caragiale nu va mai avea această semnificație, el nu va mai porni teribila sa artilerie împotriva liberalismului. Vom vedea împotriva cui. Dar este interesant de observat că lupta lui Caragiale exclusiv împotriva liberalismului roș, patruzecioptist, revoluționar încetează cu O scrisoare pierdută, din 1884, adică atunci când vechiul partid liberal se desființează, când în partidele politice se face o turburare și un haos, când partidele ajung să nu se mai deosebească mult, când nu mai poate fi vorba de "republicani" și de "reacționari", când încetează, cum am văzut, și lupta d-lui Maiorescu, și lupta lui Alecsandri. Și să se mai observe un lucru: Caragiale a criticat liberalismul în aceeași vreme ca și Eminescu, ca și socialiștii. Caragiale marchează și el cu putere data de 1800, despre care am vorbit de atâtea ori.

*

După aceasta, satira lui Caragiale își va schimba obiectivul. Începând cu D-ale carnavalului (1885), urmând cu câteva schițe în Convorbiri literare și isprăvind, mult mai târziu, cu admirabilele Momente, Caragiale va satiriza, dacă voiți, mahalaua. Dar trebuie să ne înțelegem asupra acestui cuvânt. Mahalaua pe care o satirizează Caragiale nu e o categorie socială, clasa de mici burghezi, de mici funcționari, care stă în suburbie și ale cărei mijloace materiale, ca și intelectuale, sunt restrânse. Mahalaua pe care a satirizat-o Caragiale e o categorie sufletească. E vorba de mahalaua intelectuală, în care intră oameni din toate categoriile sociale, în orice caz, din multe categorii sociale: și mici burghezi, și funcționari inferiori, dar și oameni bogați, sus-puși, și funcționari superiori, și chiar uneori progenituri din clasa "nobilă". În 25 de minute, în Telegrame, în Vizită în Five o'clock, în Reportaj, în Boris Sarafoff!, în Ultima oră, în Atmosferă încărcată, în Highlife, în Cadou, în Diplomație, în Mici economii nu e vorba de clasa socială mahala. În aceste bucăți, personajele sunt, toate, din lumea "bună", uneori dintre "stâlpii societății", dintre oamenii care sunt puși pe ultima scară a situației sociale și ca rang, și ca avere.

Dar cu toată această deosebire de clasă a personajelor, ele fac parte, toate, din aceeași categorie sufletească -culturală mai bine, dacă se poate întrebuința acest cuvânt. Când le citim, toate schițele lui Caragiale sunt de aceeași natură, au același aer, în ele e vorba de același lucru. Și acest lucru este ridicolul ce rezultă din neasimilarea civilizației, din spoiala de civilizație, din contrastul dintre pretenție și realitate, din amestecul de civilizație și barbarie -- amestec manifestat în idei, în simțiri, în purtări și în limbaj.

Limbajul, dialogul este partea esențială a acestor schițe.

Mai întâi, pentru că ele sunt foarte dramatice -- Caragiale fiind mai înainte de toate un dramaturg -- și în genul dramatic limbajul are tot rolul: prin el se zugrăvește personajul. Și apoi pentru că limbajul, prin incoerența și împestrițarea lui, e de ajuns, el singur, să ne arate și incoerența ideilor unei societăți informe, ori în stare de formare, și acel amestec de civilizații, redat prin amestecul de cuvinte vechi și nouă, stropșite, schimonosite ca și ideile pe care le prezintă. Dar toate personajele schițelor sale fac parte din clasele noi, din acele categorii de oameni, care au primit formele noi și le reprezintă, le exercită. Burghezimea mică muntenească, burghezimea mare, funcționarii mici și mari, gazetarii etc. Și de toate acestea cine este vinovat? Cine a făcut aceste lucruri? Desigur, patruzecioptiștii, liberalismul. Așa că, în critica mahalalei, Caragiale critică tot liberalismul, numai cât nu direct, ci în efectele lui. Cu dispariția patruzecioptismului, la 1884, dispare și critica acestui patruzecioptism. Dar efectele lui rămân, și critica lui Caragiale, acum, se îndreaptă asupra acestor efecte.

Este interesant cum se oglindește în opera lui Caragiale infuziunea "civilizației" noi în diferitele pături sociale. Și aceasta apare clar, dacă observăm cum se contagiază diferitele personaje de limbajul cel nou, simbolul formelor noi, neasimilate cu adevărat. Această infuzie, de care vorbim, și care vine de sus, de la conducători, se face pe lângă altele, mai cu seamă prin politică, prin propaganda principiilor patruzecioptiste în presă mai ales -- și prin literatura cea proastă. O noapte furtunoasă e caracteristică din acest punct de vedere. Iată, de pildă, Chiriac. În convorbirea lui cu Nae Ipingescu și cu Jupân Dumitrache, unde e vorba de afaceri publice, de gardă națională și de celelalte, de "izirciț", de "rezonul la așa motiv" etc., el vorbește în limbajul cel nou ridicol. În vorbirea lui însă cu Veta, unde Chiriac nu mai este un ruaj al "statului", unde nu mai este vorba de afacerile publice, de formele noi -- acolo el vorbește curat românește și numai ici și colo întrebuințează câte un cuvânt nou, ridicol. Această apariție rară a cuvintelor ridicole, acolo unde nu e vorba de afacerile publice, este o contagiune. Limbajul lui Chiriac, calfă de cherestegiu, se contagiază de limbajul lui Chiriac, sergent în garda civică și cititor al Vocii patriotului naționale. Și iată-l și pe Spiridon. El e candidat de calfă, de sergent în garda civică și de cititor al Vocei. El vorbește curat, dar, de pe acum, a învățat și el câteva expresii de la anturajul său. Vorbind de Rică, el știe să-l numească: "persoana în chestie", "persoana madam Ziței" etc. E interesant să comparăm pe Veta cu Zița. Zița a învățat la pension, e o "fată romanțioasă", citește romane de senzație -- "Dramele Parisului, câte au ieșit, toate le-am citit", zice ea. Așadar, ea a venit în... serioasă atingere cu "civilizația". Și limbajul ei este cum îl știi: "pamplezir", "alevua", "monșerul meu" etc. Veta însă, care se vede că n-a învățat la pension, că nu citește romane, care e romanțioasă într-un chip foarte practic -- ea vorbește curat românește, ca și Chiriac în ipostazul lui de calfă, dar e contagiată și ea de limbajul nou, presură ici și colo câte o expresie nouă, căci Veta, deși nu face politică, ci gospodărie în marginea Bucureștilor, suferă și ea influența anturajului ei: a lui Jupân Dumitrache, a lui Chiriac, a Ziței.

Așadar: pastruzecioptiștii au creat pe Rică Venturiano, "redactorul" ziarului pe care-l citește Jupân Dumitrache; Rică a creat, prin ziarul său și prin discursurile sale, pe Jupân Dumitrache; Jupân Dumitrache creează, prin influența sa, pe Veta. Pe de altă parte, aceiași patruzecioptiști, aducând cultura străină, au creat pe autorii de mahala și pe organizatorii de pensioane; aceștia au creat pe Zița; Zița creează pe Veta. Iată lanțul.

Această "civilizație", așadar, străbătând de sus în jos, a dat un aspect ridicol tuturor claselor, și acest ridicol este mahalaua pe care o zugrăvește Caragiale, mahalaua sufletească, recrutată din mai toate clasele. Numai boierimea, care a avut vreme și posibilitate să-și asimileze, în formă, această civilizație; și țărănimea, la care încă n-a ajuns, sau nu ajunsese "civilizația" aceasta pe vremea lui Caragiale, numai aceste clase nu i-au dat contingent în opera lui satirică -- și, bineînțeles, nici intelectualii adevărați. Acum, evident, această "civilizație" străbate tot mai jos în păturile sociale: cu cât străbate mai jos, cu atâta unele pături sociale de sus pierd aspectul ridicol și cu atâta alte pături mai de jos, influențându-se de această civilizație, iau la rândul lor acel aspect.

Să ne oprim acum puțin, în treacăt, asupra câtorva categorii de personaje din schițele lui Caragiale, spre a vedea cum zugrăvește el această "mahala", sau, mai bine, ce zugrăvește, ce aspecte i-au izbit mai mult, ce învinuire aduce el acestei mahalale, de ce lucru, deci, face el răspunzător liberalismul român. În sfârșit, cu alte cuvinte, spre a vedea ce sunt și cum sunt aceste clase noi, pe care se întemeiază formele noi în care trăim.

Mai întâi, acum, în schițele sale, Caragiale zugrăvește mai mult clasa mijlocie -- și mai rar celelalte categorii zugrăvite în Scrisoarea pierdută. Bucăți ca Highlife, ca Five o'clock, ca Telegrame etc., în care să zugrăvească pe "stâlpii puterii", sunt într-o proporție redusă. În majoritatea schițelor sale, personajele sunt mai ales funcționarii de toate felurile, care formează de fapt, în mare parte, mica noastră burghezie. Acești oameni se numesc, mai toți, Ionescu, Georgescu, Vasilescu, Popescu, Protopopescu, Iconomescu, adică oameni "fără strămoși", cum se zice, feciorul lui Ion, al lui Gheorghe, al lui Vasile, feciorul popei, al protopopului, al iconomului etc.

Aceste nume sunt foarte caracteristice. Ele arată mai întâi joasa extracție a personajelor -- invazia straturilor celor mai de jos în viața socială -- și apoi lipsa de personalitate a acestor personaje, insignifiența lor -- caracterul de turmă. Aceste personaje, ridicate spre suprafață, sunt pasta amorfă pe care formele noi lasă aceeași pecete, pocită și vulgară.

Și, mai întâi, toată această turmă este lipsită de interesele adevărate ale vieții, umplându-și în chip mizerabil golul sufletesc, de ființe dezrădăcinate, cu tot felul de îndeletniciri fără rost. Iată familia care se zbuciumă să petreacă o zi la Sinaia (Tren de plecare), zbucium din care nu profită decât doar madam' Georgescu, care ascultă, noaptea pe lună, "menuetul lui Pederaski", cântat de ofițerul de administrație Mișu. Ori, iată, mai caracteristic, acei oameni (De închiriat) care, în lipsă de altceva, de alte evenimente, se mută din jumătate în jumătate de an, fără alegere, în case și mai rele decât cele unde au stat -- stare sufletească ce culminează în acea hazlie întâmplare a celor două cucoane care au case alăturea, făcute absolut la fel, și care, după ce oftează luni întregi că nu-și pot închiria casele și invidiază pe toți cei ce se mută cărânduși penibil cioburile, sfârșesc prin a se muta una în locul alteia! Această schiță mai simbolizează și nestabilitatea, lipsa de viață așezată, zdruncinul rezultat din introducerea formelor noi. În altă schiță, Caut casă, Caragiale simbolizează această lipsă de viață așezată, prin casele de închiriat din București și, ca contrast, ca simbol al vieții așezate de altădată, evocă, cu atâta poezie, casa gospodărească de modă veche, din Ploiești, în care și-a petrecut copilăria sa, casa lui Hagi Ilie (observați numele!), cu ogradă, cu grădină, cu cerdac mare, cu lilieci.

Această pătură socială e apoi și proastă. Prostia aceasta, mai ales, formează obiectivul satirei lui Caragiale. Atâți "amici" din opera sa, Lache, Mache, Tache, stăpâni pe câteva cunoștințe banale și nerumegate, exprimate într-un stil ridicol de incoerent și într-o limbă ridicol de împestrițată, umplu paginile cele mai frumoase ale lui Caragiale. Citiți, de pildă, minunata O lacună...

Prostia aceasta, lipsa de cultură, mahalagismul acesta, Caragiale ni le arată și sub haina bogăției. În Five o'clock, barbaria și vulgaritatea unor mahalagioaice ordinare se desfășură într-un palat luxos, plin de obiecte de artă scumpe. Mai mult decât oricare alta, această schiță ne arată cât e de ușor să-ți asimilezi partea materială a civilizației, dar cât e de greu s-o asimilezi pe cea sufletească. Ce n-avem noi? Toate instituțiile, toate darurile tehnicii moderne, dar cine reprezintă acele instituții! Cine se folosește de acele daruri! Gândiți-vă cât geniu omenesc presupune un tren, și cine, ce barbar primitiv se lăfăiește într-un vagon-restaurant, în expresul care vine de la Vârciorova la București.

Această pătură socială e și adânc imorală, Caragiale are trei schițe (Cadou, Diplomație, Mici economii), în care ne arată cum bărbații își vând femeile fie pentru bani, fie pentru protecție, adică tot pentru bani. Și le vând în modul cel mai natural, așa că am putea zice că inferioritatea lor sufletească merge până acolo, încât ei nu sunt imorali, ci, mai jos, amorali.

Aceeași imoralitate, căptușită cu prostie, caracterizează și presa, acea instituție care este școala oamenilor maturi și care e menită să formeze opinia publică (Boris Sarafoff!, Sinuciderea din str. Fidelității etc.).

Și aceștia formează publicul român, clasa conștientă a țării, "țara legată"! Aceștia sunt clasele noi, create de liberalism! Iată opera liberalismului, masă pe care se sprijină organizarea statului român modern! -- pare a zice Caragiale.

Am văzut că, dacă în O scrisoare pierdută Caragiale ne arată pe conducători, în O noapte furtunoasă, în persoana lui Jupân Dumitrache, Caragiale ne arată pe cetățeanul care formează masa noului regim. Dar Jupân Dumitrache e un om simplu, el cunoaște câteva fraze generale ale "demagogiei" liberale. El reprezintă mai mult temperamentul masei anonime. Iată însă acum, mai târziu, pe cetățeanul conștient, pe omul care se preocupă de toate problemele la ordinea zilei, pe acel care nu-și dă votul deloc în necunoștință de cauză, pe un om care are puterea critică de a găsi neajunsurile tuturor partidelor. E un alegător ideal, un om care nu va vota, care nu va delega la conducerea țării pe orișicine, ci numai pe cine, în urma maturei sale judecăți asupra "situației", îl va socoti vrednic să descurce lucrurile și să conducă cu dibăcie carul Statului. E "amicul Nae", eroul din geniala schiță a lui Caragiale intitulată Situațiunea. Amicul Nae nu e numai un tip psihic, caracterizat prin aceea că, în momentul când îi naște femeia, interesul lui cel mai arzător este "situațiunea" țării, ci și, și mai ales, un tip social, tipul mijlociu al cetățeanului alegător care-și spune cuvântul său în mod conștient. Da, da! Toți fac politică conștientă acum, toți au "opiniuni". În admirabila sa schiță Atmosferă încărcată, oricât se căznește un biet om pașnic să scape teafăr într-o zi de furtună politică, nu poate izbuti să nu fie înjurat din toate părțile, căci în toate părțile dă peste oameni, cunoscuți sau necunoscuți, care au "opiniuni" și care-l înjură pentru opiniile pe care nu le are, ori pentru că n-are opinii.

Desigur că marele nostru satiric nu e un om bun. O spun aceasta fără grijă, căci sunt convins că pentru el aceasta nu e un blam. Să mă explic în ce constă răutatea lui Caragiale. Pe Caragiale, în opera sa cu caracter social, nu-l inspiră decât răul. Muza sa este răutatea, vulgaritatea și prostia contemporanilor săi. Și nu că vede lucrurile mai rele decât sunt, dar el nu vede decât răul. În opera sa socială el n-a zugrăvit decât stupiditatea omenească. Dar se va zice: "Așa e societatea pe care a zugrăvit-o. Fiind obiectiv, n-a putut s-o zugrăvească decât rea". Dar nu e așa. Oare Miticii, Georgeștii și Protopopeștii n-au nimic omenesc în ei? Să fie ei numai proști, răi și, în cazul cel mai bun, sterilizați de adevăratele sentimente omenești? Am putea răspunde, mai întâi, că nu se poate să existe oameni care să n-aibă nimic omenesc. În opera cea mai naturalistă ori realistă cu putință, în opera lui Tolstoi, nu e nici un om numai rău (după cum nu e nici unul numai bun). Apoi, am putea să aducem ca mărturie oamenii vii, din viața reală. Există asemenea oameni, numai răi, cum ni-i zugrăvește Caragiale?

Să amintim de bucata dlui Brătescu Întâmplare, în care un Mitică, un tip de-al lui Caragiale, cu aceeași mentalitate și stil, se arată un om cu sentimente atât de adânci și adevărat omenești, încât, cu un erou caragialian, schița dlui Brătescu stoarce lacrimi cititorilor. Tot așa Un om etc. Dar dl Brătescu are alt temperament, și deci altă viziune.

Dar chiar și Caragiale are o bucată, o singură bucată, în care se vede măcar o licărire de bunătate în sufletul

Miticilor. E Inspecțiune. În această schiță apar câțiva Ionești și Mitici, plini de milă pentru soarta unui casier, care dispare de frica unei inspecții ce trebuia să aibă loc a doua zi. Dar s-ar putea zice: "Caragiale e un satiric, și ca satiric n-a avut, n-a trebuit să aibă în vedere decât ceea ce merită satirizat, deci numai defectele, și nici o calitate". Am putea răspunde că, într-o satiră, biciuindu-se defectele într-un om rău, sau în mai mulți, pot încăpea și alte personaje, care să nu fie rele. Și am putea dovedi cu atâtea opere satirice din literatura universală.

Dar să zicem că e așa, că un satiric nu aude în scenă decât defectele, decât ceea ce merită disprețuit. Caragiale însă a scris și bucăți de altă natură, nu numai satire. A scris nuvele, o dramă etc. Există în el un singur personaj simpatic luat din clasele noi, ori, în general, din clasele de sus? Afară de femeia din Păcat, care se îndrăgostește de seminarist și care trebuia numaidecât să fie simpatică, pentru economia nuvelei, și care încă face parte din aristocrație, din clasa de care Caragiale nu și-a bătut joc?

Nu! nu! Caragiale urăște ori disprețuiește prea mult clasa burgheză, clasele noi, ca să poată vedea în reprezentanții ei acel "grăunte de aur", care se găsește în orice om și de care vorbește nu știu ce scriitor. După cum nu găsește nimic bun și folositor în formele noi, tot așa el nu poate vedea nimic bun în indivizii care susțin ori reprezintă aceste forme. El urăște atât de mult clasa cea nouă, încât o prigonește, cum s-ar zice popular, până-n pânzele albe, până în copiii ei mici, care sunt antipatici (Domnul Goe, Vizită). Dacă n-am ști că, prin Domnul Goe și prin Vizită, Caragiale satirizează o clasă socială, dacă n-am ști că aceste două bucăți sunt tot literatură socială (și nu psihologică), atunci faptul că, de câte ori Caragiale a zugrăvit în schițele sale copii, i-a zugrăvit cu antipatie, ne-ar îndritui să credem că marele nostru scriitor nu numai că nu e om bun, dar că e chiar un om foarte rău, că în aceste schițe se răzbună de neplăcerile ce le-o fi avut de la copii, care, prin neastâmpărul firesc al vârstei lor, nu pot fi decât plicticoși și antipatici, când nu-i iubești. Dar nu, încă o dată: în aceste două schițe e vorba tot de clasa mizerabilă, pe care el o urăște și o disprețuiește atât de mult! Ba chiar și Bubico să nu se creadă că arată antipatia lui Caragiale pentru câini: Bubico e copilașul unei mahalagioaice, și ceea ce-l agasează pe Caragiale e plăcerea mahalagioaicei, exprimată prin acele gingășii: "zăhărel", "lăptic"...

*

Dar în numele cui se ridică Caragiale împotriva acestei lumi noi, creațiune a liberalismului? În numele cărei concepții, cărui sentiment? Și, fiindcă e vorba de o anumită stare de lucruri, de o anumită clasă, în numele cărei stări de lucruri, a cărei clase se ridică Caragiale, când ia biciul să lovească noua stare?

Știu că dl Maiorescu a afirmat, cu o siguranță absolută, absența oricărei tendințe "politice" din comediile lui Caragiale:

"Căci pentru orice om cu mintea sănătoasă -- zice d-sa -- este evident că o comedie nu are nimic a face cu politica de partid; autorul își ia persoanele sale din societatea contemporană cum este, pune în evidență partea comică așa cum o găsește, și același Caragiale, care astăzi își bate joc de fraza demagogică, și-ar fi bătut ieri joc de ișlic și tombateră și își va bate joc mâine de fraza reacționară..."

Lucru pe care îl spune și dl Gherea, când, bănuind lui Caragiale lipsa unui "ideal înalt" -- care ar fi dat operei sale o mai mare valoare --, declară că: "dl Caragiale e indiferent în materie politică".

Dacă e "indiferent în materie politică", atunci pentru ce Caragiale n-a satirizat, măcar o dată, o singură atitudine reacționară? Dl Maiorescu zice că ieri Caragiale șiar fi bătut joc de ișlic și tombateră. Aici e vorba: ieri! Poate că ieri și-ar fi bătut joc de ișlic și tombateră, dacă ieri, când încă nu se introdusese liberalismul, Caragiale ar fi fost nemulțumit de ișlic și de tombateră și dacă, poate, ar fi sperat și el în viitorul liberalism. Dar e vorba de azi, când s-a introdus liberalismul și când acest liberalism avea un adversar, pe restul ișlicului și al tombaterei de ieri. Azi Caragiale nu și-a bătut joc decât de "demagogismul" liberal. "Ieri", "azi" și "mâine" ale dlui Maiorescu n-au alt rost decât să încurce chestia!

Și apoi -- și în acest moment mă mir mai mult de dl Gherea -- e cu putință ca tocmai un om de impresionabilitatea, de vioiciunea, de inteligența extraordinară a lui Caragiale să n-aibă nici o opinie asupra vieții sociale și politice din țara sa? Cum, când și cel din urmă conțopist își are "soluțiile" sale, un om cu o atât de intensă viață intelectuală, ca marele nostru scriitor, să nu aibă nici o opinie în această "materie"?

Că marele nostru satiric n-a fost "indiferent în materie politică" și că, dacă n-a avut "un înalt ideal", cum zice dl Gherea, adică un ideal revoluționar, a avut totuși un ideal înrudit cu idealul conservator, poate reacționar, cred că am arătat în cele ce preced.

Mai important este să întrebăm (cum am făcut și când a fost vorba de Eminescu etc.) de unde izvorăște atitudinea lui Caragiale, ce interese nesocotite ori jignite, ce dureri vorbesc în satira lui? Interesele claselor de jos ori interesele boierimii vechi? Căci aceste clase extreme de la baza și din vârful piramidei sociale au fost jignite de noua stare de lucruri, care a favorizat clasele de la mijlocul piramidei, ca să isprăvim vorba tot cu această banală comparație.

Răspunsul nu e tot atât de ușor de dat, ca în privința lui Eminescu și a celorlalți, deoarece aici nu mai avem de a face cu un teoretician, ci cu un artist obiectiv care satirizează, dar care n-are cum arăta în numele cui anume satirizează.

Am putea să părăsim opera și să găsim un răspuns în activitatea sa politică. Dar nu acesta poate fi metodul nostru, căci voim să ne întemeiem mai ales pe scrisele autorilor. Și dealtmintrelea, Caragiale n-a avut vreo activitate politică pronunțată. El a fost cândva, în vremea ce ne interesează, junimist, dar aceasta, dacă ne arată atitudinea sa politică antiliberală -- lucru ce-l cunoaștem din opera analizată mai sus --, nu ne poate spune nimic în privința intereselor sociale ce au vorbit în satira sa, căci între junimiști, cum am văzut aiurea, pe lângă reprezentanții claselor boierești, au fost mulți care reprezentau clasele de jos, lovite de noua stare de lucruri și care au fost atrași de junimism nu din pricina soluțiilor junimismului, ci din pricina criticii ce o făcea junimismul stării noi de lucruri. Între aceștia am văzut că a fost și Eminescu.

Caragiale, cândva după 1890, a cochetat puțin cu socialismul. Mi se pare că a ținut și o conferință la clubul socialist din București. Aceasta ne-ar spune ceva: intelectualii de după 1880, reprezentanți ai intereselor claselor de jos, știm, au fost ori junimiști, ori socialiști, cum am arătat mai sus. Și dacă junimistul Caragiale a oscilat un moment spre socialism, poate am putea avea dreptul să concludem că el a fost un junimist de categoria a doua, de categoria lui Eminescu. La această încheiere ne-ar duce și faptul că Caragiale n-a făcut parte nici din clasa boierească (ca dl P. Carp), nici din cea a mandarinatului profesiunilor liberale (ca dl Maiorescu).

Dar avem o dovadă, indirectă, ce e drept, chiar în opera sa literară, că marele nostru satiric face parte din categoria Eminescu, dintre intelectualii îndurerați de mizeria claselor de jos și în special a țărănimii.

Cariera literară a lui Caragiale se împarte în trei perioade: întâia e a comediilor, în care atacă liberalismul; a doua, de care încă n-am vorbit, e a Năpastei, a Făcliei de Paști și a nuvelei Păcat; a treia, a Momentelor etc., când satirizează mahalaua, produs al liberalismului. Această operă întreagă se poate clasifica, apoi, în două categorii: în perioada întâi și a treia, Caragiale e un scriitor satiric; în perioada a doua, e un scriitor tragic. Mai departe: ca satiric, Caragiale e un pictor de moravuri; ca tragic, un pictor de stări sufletești, cu alte cuvinte, satira lui e socială, tragedia lui e psihologică.

În Năpasta și în Păcat, personajele sunt luate din clasa țărănească. Niciodată în opera sa tragică el n-a luat personaje din clasele noi, din "mahala". În operele lui satirice, dimpotrivă, niciodată n-a luat personaje din clasa țărănească.

Așadar, Caragiale nu și-a bătut joc niciodată de țărănime; iar când a scris tragedii, niciodată n-a crezut că clasele noi merită onoarea de a servi ca material pentru tragedie -- pentru sentimentele puternice, serioase, grave. Această onoare a făcut-o numai clasei țărănești, nici măcar celeilalte clase simpatice, boierimii. Acest lucru, singur, ar fi poate de ajuns ca să ne arate încotro a fost îndreptată simpatia lui Caragiale, în numele cui, al căror oameni adevărați a făcut el procesul claselor noi.

Dar nu e numai atât. Acest om care, cum am văzut, când e vorba de clasele noi nu ne apare ca un om bun, care nu a putut vedea, ca dl Brătescu-Voinești, acel "grăunte de aur" în exemplarele din acele clase, când e vorba de tărănime, și numai atunci, îl vedem într-o atitudine de simpatie pentru tipurile sale. În Dăomnulî Goe, în Vizită etc. se știe cu câtă antipatie zugrăvește Caragiale pe copii, pe mame, raporturile dintre copii și mame -- din clasele ce formează "mahalaua". Acum iată începutul nuvelei Păcat:

"Un băietan voinic -- barba de-abia-i mijește, și sub căciula de oaie părul creț și des... și niște ochi blânzi -- și mintos tânăr. Când a plecat de-acasă să meargă la București, p-atâția ani în școli, mama lui -- de treabă femeie! -- l-a sărutat de-atâtea ori, i-a potrivit părul, i-a netezit căciula și iar l-a sărutat, și i-a zis:

-- Niță, mamă, te duci frumos și sănătos: să-ți ajute Dumnezeu și Maica Domnului să-mi vii înapoi tot așa!

Și cât era de cuminte bătrânica, nu s-a mai putut stă pâni... a biruit-o plânsul. De multe ori a dat el să plece, și ea l-a ținut să-l mai mângâie încă..." etc.

Ce departe suntem de toate personajele și întâmplările din Momente! Ce lume deosebită aici!

Desigur, Caragiale nu idealizează pe țărani. Nu toți sunt buni, dar chiar când sunt răi sunt oameni adevărați. Dragomir din Năpasta e un asasin -- nu-i vorbă, un criminal pasional! Ileana din Păcat e o ființă crudă. Dar nimene nu e ridicol! Caragiale n-a găsit, n-a văzut, nu l-a lăsat inima să vadă ridicolul în viața țărănimii, cum n-a găsit, n-a văzut, nu l-a lăsat inima să vadă ceva omenesc în viața claselor noi.

Dar să mergem mai departe. Și în Năpasta și, mai cu seamă, în Păcat, Caragiale pune față-n față țărănimea cu clasele orășenești. Când toată "societatea" dintr-un orășel, senatori, magistrați, ofițeri, burghezi, își fac o plăcere proastă și crudă din scalâmbăturile nerușinate ale perversului vagabond orfan, în vârstă de vreo opt-nouă ani, Mitu Boierul, numai "o țărancă bătrână, care e-n rândul întâi al spectatorilor, rușinată de refrenul pe care copilul i-l aruncă ei cu o intenție diabolică", își caută loc să scape de privirile întoarse asupra-i și singură ea, plină de milă, "se-nchină și zice depărtându-se:

-- Cine știe ce păcate! Să ferească Dumnezeu pe orice copil."

Și pe când "oamenii de societate", lacomi de acest spectacol infam, încurajează pe micul pervers ("Domnul senator îl tratează cu cafea și rom, alt "amic" îl mai îmbie încă cu un păhărel... și încă unul..."), numai un preot de sat, popa Niță, "cu pumnii încleștați, se sui pe trotuar și apostrofă, cu accentul celei mai mari indignări pe cei ce râdeau:

"E păcat, domnilor! gândiți-vă! Creștini!... Frumos!...

Mare păcat!"

Și popa Niță, să se bage de seamă, nu știa încă cine e

Mitu Boierul.

Dar mai este un lucru -- atât în Năpasta, cât și în

Păcat --, un lucru care îi stă la inimă lui Caragiale, căci îl utilizează în ambele bucăți și îl prezintă cu multă insistență și cu o indignare abia conținută de obiectivitatea ce-i impun condițiile artei. Acest lucru e justiția celor de sus față de țărănime.

În Momente, unde e vorba de clasele noi, când atinge justiția, ca în Boris Sarafoff!, Caragiale numai o ridiculizează. Ce-i pasă, pare-că, de chipul cum se face justiția între dânșii, cei din "mahala"? Când e vorba însă de țărănime, Caragiale nu mai râde.

Cine n-a tremurat de indignare, ori n-a plâns de milă, la Năpasta, de suferințele bietului Ion nebunul, victimă a unei erori judiciare, căruia i s-au smuls prin bătaie, la instrucție, mărturisiri neadevărate, care l-au dus la ocnă și la nebunie?

Dar în Păcat Caragiale insistă pe larg asupra injustiției justiției, când e vorba de țărani, făcând o critică socială amară. Și, în același timp arătând imoralitatea și venalitatea justiției lor, celor din oraș, față cu cinstea și omenia celor de la sate, mai arată încă o dată, și prin aceasta, infamia celor de sus față cu cei de jos, își mai arată încă o dată antipatia față cu unii și simpatia față cu ceilalți.

Și, în adevăr, pe când Popa Niță face o faptă bună și morală, strângând băietul de pe drumuri, "societatea bună" din oraș, privată de o "plăcere", găsește în procuror, privat și el de această plăcere, unealtă prin care să se răzbune împotriva popei că le-a răpit această distracție. Și procurorul, în numele legii, răstindu-se la popă, cât pe ce să "scape" pe Mitu de abuzul ce-l făcuse popa, răpindu-i libertatea de a muri beat sub un gard, dacă cumătrului Cuțitei, om cunoscător cum stau lucrurile la târg, nu i-ar fi venit buna idee de a învăța pe popă să conrupă prin bani "integritatea" procurorului. Atunci acesta nu numai că se înmoaie, dând procesului-verbal o altă încheiere, în favoarea popei, ci ține și un discurs, la masă, lăudând "caritatea" popei -- "acestui om de bine"... (Mai târziu, procurorul acesta devine prefect, reprezentantul, deci, în județ al puterii centrale, al statului român modern.)

Dar în această nuvelă, Caragiale înnegrește pe conducători cu tot negrul paletei sale, numai ca să facă cât mai teribil contrastul dintre omenia celor de la țară și ticăloșia conducătorilor. Lui Caragiale nu-i este de ajuns că procurorul e atât de vulgar venal; el mai introduce în nuvelă și pe polițaiul orașului, care e un escroc laș: când preotul se duce la prefect (fostul procuror) pentru a-i cere un serviciu, și când leșină, polițaiul, în timpul leșinului, îi fură din buzunar punga cu bani, cu banii pe care preotul îi adusese ca să câștige favoarea prefectului. Dacă din punct de vedere artistic această îngrămădire de infamii poate e un defect -- și o lipsă de realism --, apoi din punctul de vedere al concepției sociale a lui Caragiale ea e foarte interesantă, foarte caracteristică și foarte elocventă.

Antipatia pentru clasele de sus și simpatia pentru țărănime Caragiale le-a exprimat și direct, o singură dată, în unicul său articol politico-social, din care am mai citat, Politică și cultură.

"...această lume de strânsură ăclasele de susî mișună aci deasupra unui element etnic hotărât. Sub tot acest Babel există o limbă românească, care-și are geniul ei; sub toată această vultoare, vecinic mișcătoare, există un popor statornic, care-și are calitățile și defectele lui specifice, bunul lui simț, o istorie plină de suferințe, nevoi, simțiri și gândiri proprii".

Încă o dată: din viața acestui popor a extras el tragedia, din viața "strânsurii", comedia vieții românești.

Amintesc, în treacăt, și cele spuse de Caragiale acum, în 1907..., în broșura sa, în care dă ca soluție desființarea stării actuale și chemarea țării ca să spună ea ce vrea -iasă ce-o ieși din voința ei...

Din toate acestea, la un loc, se pare că am avea dreptate, dacă am conclude că junimistul Caragiale a satirizat în opera sa noua stare de lucruri, mișcat de "suferințele și nevoile" claselor de jos, îndeosebi ale țărănimii.

...Îndeosebi ale țărănimii, căci mica burghezie din

Muntenia, mai ales din orașele "revoluționare" București și Ploiești, a fost un instrument în mâinile patruzecioptiștilor și a căpătat imediat și ea fizionomia și atitudinea modernă, așa cum apare în schițele lui Caragiale.

Și, poate, din cauză că l-a durut inima mai cu seamă de țărănime, care pe atunci n-avea de suferit de la evrei, și nu de mica burghezie -- poate din cauza aceasta Caragiale n-a fost antisemit. Dacă nu cumva din cauza, ori, și din cauză că, acestei puternice inteligențe antisemitismul i-a repugnat ca o manifestare instinctivă, aproape zoologică; din cauză că acest nobil intelectual n-a voit să aibă nimic comun cu băcanul din colț, cum se zice, furios că e concurat de evreii mai aprigi în lupta pentru trai.

E inutil să mai facem aici aprecierile noastre asupra atitudinii ce a avut Caragiale în fața evenimentelor istorice care au transformat România, căci n-am face decât să repetăm ceea ce am spus despre Eminescu și despre socialiști.

Caragiale reprezintă, ca și aceștia, critica socială extremă a liberalismului, făcută în numele celor mici și obijduiți de formele noi.