Spiritul critic în cultura românească/Un junimist patruzecioptist: Vasile Alecsandri
Am spus altădată, ținându-mă de clasificația curentă, că Alecsandri a fost un patruzecioptist rătăcit la "Junimea". Nu este tocmai așa. Vom vedea în cursul acestui capitol că Alecsandri n-a avut o concepție unitară asupra vieții. Studiind cu atenție opera sa și mai ales cea mai semnificativă pentru problema noastră, cea dramatică, în comparație cu viața sa publică și cu unele afirmări directe ale sale, se vede clar că acest om n-a fost ceea ce se cheamă un "patruzecioptist" sau, încă și mai bine, se vede că în el s-au luptat întotdeauna două tendințe: tendința de înnoire, de reformare, și tendința de conservare, care au rămas alăturea, antagonice. De aici o mulțime de contradicții între deosebitele sale manifestări, mulțime de contradicții în însăși opera sa, o nesiguranță și o lipsă de persistență în atitudinea sa față cu diferitele întâmplări sociale la care a asistat ori a luat parte. De aici apoi, în parte, superficialitatea criticii sale sociale chiar acolo unde este justă. Și tot de aici și unele neajunsuri, din punct de vedere artistic, ale operei sale dramatice în care, cum declară singur (prefața Teatrului său), a căutat să biciuiască apucăturile rele, adică să critice manifestările vieții sociale, morale și intelectuale ale vremii, căci literatura română de la începutul veacului al XIX-lea a fost tezistă, a fost transformată, conștient, în armă de propagandă. Și, s-o spunem în treacăt, bine au făcut scriitorii, deși, din punctul de vedere al artei, aceasta a fost un rău. Dar inter arma muzele ori tac, ori iau parte la luptă.
Critica lui Alecsandri este mai mult practică, adică este consemnată mai mult în operele sale beletristice. În articole de teorie el a exprimat-o foarte rar, și atunci tot ca artist, prin ridiculizare.
El își începe critica prin comedia Iorgu de la Sadagura (1844), despre care C. Negruzzi zice că a avut un mare succes, pentru că combătea xenomania. Așadar, el își începe critica tocmai la începutul perioadei de tranziție, tocmai la începutul procesului de asimilare a culturii străine. Iorgu Damian, nepotul lui Enache Damian, boier de vremea veche, a fost trimis la învățătură în străinătate, la Sadagura, nu la Paris, ori Berlin, pentru că Alecsandri, când se pune pe caricaturizare, nu se-ncurcă. Am spus, vorbind de Muza de la Burdujăni, că scriitorii vechi au umorul facil și procedeul copilăros. Iorgu se întoarce acasă și scandalizează pe toți invitații lui Enache prin manierele sale, prin disprețul său și prin franțuzismul său contractat la Sadagura. Găsește o singură ființă care-l "pricepe", pe Gahița Rosmarinovici, o văduvă bătrână, pretențioasă, franțuzită, o "précieuse ridicule", în genul Muzei de la Burdujăni. Tânărul Iorgu declară un amor ridicol de înfocat Gahiței, care, firește, i-l primește la moment.
Dar să stăruim puțin asupra personajelor și scenelor. Pitarul Enache Damian, "de 55 ani; poartă haine largi: antereu, brâu și căciulă brumărie", trăiește la moșia sa din Moldova. Pitarul Enache Damian e un produs nealterat, ori foarte puțin alterat al solului românesc. E un boiernaș de modă veche, care-și îngrijește de moșie, e, la urma urmei, un țăran, stăpân însă și bogat, departe de influența fanariotă a capitalei. Viața lui, în adevăr, e patriarhală.
Toată plăcerea lui stă în ospețele cu prietenii de primprejur și, presupun, în vânat și citirea psaltirii și a Vieții sfinților. El își bate joc din toată inima de "noutăți", fără însă a lupta împotriva lor:
"... mă pot giura pe cei patruzeci de sfinți părinți de pricep ceva din toate cimiliturile câte le înșirați d-voastră, iști de vremea nouă, care vă ziceți... cum, Doamne, iartă-mă ?... civirasalisiți... Ha ! civirasalisiți; d-voastră, ipochimene alese, cărora vă este rușine a trăi și a grăi ca părinții voștri; d-voastră, oameni procopsiți și mai ales pricopsiți, care vă faceți momițele altora, împrumutând de la străini numai cele rele, numaiputând trăi decât cu bonjur, cu blamange și cu parle, marle cheschevu..." etc., sau, când Gahița îi vorbește de "invitație", ori îi spune că-i "ariéré":
" -- Ce sunt? ...rierel? Mări, ce vorbe sunt aestea?
Ha, ha, ha... Auzi înghitație, rierel, bonjur? Auzi parascovenii pocite?... Nu cumva, soro dragă, s-o mutat țara Moldovii din loc?... Nu cumva suntem franțuji, nemți, jidovi ?... și noi, ca niște proști, ne credem tot moldoveni?... Ha, ha, ha, rierel, înghitație!"
Enache Damian își iubește țara: " -- ...Țara Moldovei îi binecuvântată de Dumnezeu!
Și cine nu știe s-o iubească și s-o prețuiască nu-i vrednic să-i mănânce pâinea și sarea", nu-i vorbă, Enache Damian, ca om al vremii, are un curios mod de a pricepe mâncarea "pâinii și sării" Moldovei, căci atunci când visează la soarta nepotului său Iorgu, care are să se întoarcă de la Sadagura, dorește, între altele, și:
"Să deie Domnul, fătul meu, să mi te înalți ca ciocârlia și cu tine să-ți înalți și neamul!... Să deie Domnul s-ajungi ispravnic, pentru ca să faci stare mare!..."
Să-ți înalți neamul, făcându-te ispravnic, pentru a face stare mare!... se cunoaște și azi lucrul.
Alecsandri ridiculizează pe Iorgu, punându-i în gură vorbe ca:
" -- Ha... acum mă suvenarisesc..." " -- Mon cher oncle, cetirea necontenită a uvrajelor mi-au cam slăbit puterea razelor vizuale..."
" -- Pardon, mon cher oncle, n-am vreme acu, că prezentez omajurile mele sexului frumos..."
" -- Apoi, să-ți spun, mon cher oncle? Când au trăit cineva într-un târg civilizat ca Sadagura și când este silit în urmă a veni într-o țară ticăloasă ca a noastră, contrastul..." etc.
Iată și Gahița Rosmarinovici: "I o r g u . ...Ah ! nici o băutură nu poate vindeca patimile sufletești și intelectuale.
G a h i ț a (oftând): Te înțăleg! I o r g u (apropiindu-se de ea și luând-o de mână): Mă înțelegi?... A! Slavă Domnului că am găsit, în sfârșit, un suflet botezat care să mă înțeleagă!
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Ga h i ț a Ah! quel bonheur! mă iubește! (tare) Piudoarea sexului meu nu mă iartă ca să răspund îndată dorințelor d-tale..."
Așadar, pe de o parte, omul simpatic Enache Damian; pe de alta, Iorgu și Gahița, tipurile ridicole.
Vom arăta că Alecsandri se ridiculizează și se caricaturizează pe sine, generația sa, năzuințele sale; că aci, în Iorgu de la Sadagura, junimistul Alecsandri persiflează pe patruzecioptistul Alecsandri.
Cum s-a văzut, Iorgu de la Sadagura vorbește cu amărăciune pentru că e condamnat, el, care a trăit întrun oraș civilizat ca Sadagura, să stea acum într-o țară ticăloasă ca a noastră. Dar iată că și Alecsandri zice același lucru în scrisoarea din 184... către un prieten, citată deja:
"Crescuți amândoi în Franța din copilăria noastră, neam despărțit de un an, lung cât un secol; tu ai mai rămas la Paris, o ! fericitul între fericiți ! iar eu m-am întors la Iași", în acel Iași "semioriental", fără arhitectură, fără nici o splendoare, incult și plin de glod, unde meritul bonjuriștilor nu e recunoscut (zice el în articolul Iașii în 1844 -- tot în 1844, ca și Iorgu de la Sadagura), în acel Iași unde, cum zice în alt loc, citat mai înainte:
"Noi ăbonjuriștiiî nu mai avem lege, suntem eretici, provocăm boierii la duel, mâncăm oameni, criticăm abuzurile..." și ceva mai departe:
"Ce zici, amice, de elementul în care suntem chemați a trăi noi, elevii academiilor din Franța și Germania?... noi, care avem aspirări și orizonturi necunoscute sub cerul țării?"
Gahița Rosmarinovici, numai ea "înțelege" pe Iorgu, de aceea se înamorează de el. Cu câtă răutate îi ridiculizează Alecsandri! Dar, iată ce zice el însuși (în articolul despre C. Negruzzi): "În adevăr, începutul civilizației îl datorim sexului frumos...", după care urmează cuvintele de laudă pentru femei, apoi arată că bărbații lor erau în stare "a răspunde la aspirațiile lor sufletești" și continuă:
"Dispărțeniile, ajunse astfel la un grad de necesitate socială, se înmulțeau și au mers tot înmulțindu-se, mai cu seamă după întoarcerea în țară a tinerilor crescuți în străinătate. Sub o aparență de imoralitate, societatea își lua nivelul său moral, căci inteligențele dezvoltate prin o educație egală și inimile deopotrivă simțitoare se apropi au și pe ruinele căsătoriilor silite formau nouă, libere și trainice legături".
Și atunci e clar că "junimistul" Alecsandri, ridiculizând în Iorgu de la Sadagura pe "bonjurist", pe "duelgiu", ridiculizează pe patruzecioptistul Alecsandri, pe bonjuristul, pe duelgiul Alecsandri, iar în Gahița ridiculizează pe femeia de la 1840 accesibilă civilizației.
Iar în accepția "Sadagura" ridiculizează străinătatea, obiceiul de a trimite pe fii în străinătate. Dar, iată ce zice tot el:
"Negreșit ea ătinerimeaî ar fi rămas pierdută în hăugașul trecutului, dacă unii din părinții noștri nu ar fi avut ideea de a-și trimite copiii la universitățile din Francia și Germania", și, în articolul despre Bălcescu:
"Tinerimea Moldovei, întoarsă de la universitățile Germaniei și Franciei, adusese cu dânsa în societate o comoară prețioasă de idei nouă și de simțiri patriotice"... (Să se observe ceea ce am mai spus că: "străinismul" a creat patriotismul.)
Dar ceea ce e mai curios e că Alecsandri pune gura ridicolului Iorgu teorii de ale sale, teorii scumpe:
"I o r g u : Am cercat de toate fără a da de mulțămire!...
Mi-am zdruncinat șelile prin droșce pe paveaua noastră... cea vândută carâtașilor!... făr a câștiga altă plăcere, decât o durere în șolduri [...] Am alergat ca un iepure pe câmpul Copoiului, făr a căpăta altăceva decât o ocă de colb în piept și deplină încredințare că locuitorii Iașului au fost și sunt oamenii cei mai colbăiți din toată lumea... Am fost la balurile măscărite... vreu să zic măscuite... și m-am întors acasă cu ideea că cei mai mulți care-și pun masca o fac pentru că li-i rușine de obrazele lor !... În sfârșit, m-am dus la opera nemțească, la vodevilul francez și la bietul Teatru Național !, sărmanul !... când moare, când învie... de-i mai mult răposat..."
Dar iată și mai clar cum Alecsandri vorbește prin gura lui Iorgu, ori cum Alecsandri, fără să vrea, face din Iorgu nu o secătură și o caricatură, ci un adevărat bonjurist:
"I o r g u : Dac-ar giudeca toți ca d-ta, domnule, apoi teatrul național nu s-ar putea întemeia niciodată în țară: dar slavă Domnului !, sunt persoane care știu să prețuiască greutățile unei scene începătoare ca a noastră, care nu se rușinează de a merge să vadă piese naționale... Acele persoane sunt vrednice de toată lauda..." etc., vorbe pe care le spune Iorgu, tipul ridicol, pentru că Kiulafoglu a vorbit cu dispreț despre teatrul românesc și pentru că Alecsandri a găsit ocazia să facă o tiradă cu privire la o chestie de care îi ardea inima.
Aceste contraziceri, care slăbesc și valoarea literară, se repetă adesea la Alecsandri. Așa, după ce Iorgu se pocăiește, zice, cu asentimentul lui Alecsandri, că trăiește într-o "epocă... unde oamenii civilizați sunt socotiți de nebuni". Dar între cei care-i socotesc așa e și Enache Damian, omul pe care, totuși, Alecsandri îl idealizează. Și ce e mai curios e că această frază citată mai sus Alecsandri o pune și în gura lui Iorgu cel de la-nceput, stricat, ridicol, și în gura Gahiței, și o pune acum și în gura lui Iorgu cel cumințit, pocăit și serios.
Aceste contraziceri se datoresc celor două tendințe ale lui Alecsandri. Și așa se face că, chiar atunci când el ridiculizează pe Iorgu, în unele momente se identifică cu Iorgu și-i pune în gură, tot atunci, idei de ale sale proprii, ideile personalității sale "bonjuriste".
Să urmărim mai departe atitudinea lui Alecsandri.
Enache Damian, la 1842, râde, se miră, se crucește de bonjurism, dar nu-l combate. Ce ar fi simțit el oare după 1848, după 1859, după "revoluție", după Unire? După triumful bonjurismului? O știm. Alecsandri ni-l arată în 1862, numai cât sub alt nume: Sandu Napoilă, Ultra-retrogradul. Sandu Napoilă e Enache Damian, din Iorgu de la Sadagura, după triumful liberalismului. Și dacă Enache Damian i-a fost simpatic lui Alecsandri în 1844, trebuia să-i fie simpatic și acum, după 1859, căci nu e nimic mai firesc, mai logic decât ca Enache Damian de atunci să fie Sandu Napoilă de acum. Dar tendința patruzecioptistă din Alecsandri vrea să se manifeste persiflând pe Napoilă, pe "Ultra-retrogradul", vrea să ridiculizeze atitudinea exagerată, condamnabilă, rea și nejustificată a lui Sandu, dar nu reușește. Îl poreclește "Napoilă", îl califică, peiorativ, "Ultra-retrogradul", dar la urma urmei ni-l înfățișează, fără să vrea, ca pe un om serios, de bun-simț. Mai mult: Alecsandri, după obiceiul său, vorbește el prin gura acestui "ultra-retrograd":
"Cică-s patrioți, liberali, progresiști, naționali, demagogi... dracu-i mai știe!, că deodată au răsărit în țară pozderie" etc.
Conștient, se pune să scrie o bucată contra reacționarismului. Instinctiv, izbutește să facă o bucată antiliberală, o caricaturizare, nu a "ultra-retrogradismului", cum voia, ci a liberalismului.
Acum, când bonjuriștii și duelgiii, în sfârșit, triumfă
(să ne aducem aminte cum Alecsandri se indigna pe la 1840 că ei n-au trecere în Moldova), Alecsandri, nemulțumit, îi caricaturizează, le ridiculizează lupta și triumful. Acum se vede clar că tendința, să-i zicem, "junimistă" (în înțelesul ce am dat cuvântului când am vorbit de C. Negruzzi), e mai puternică în el decât tendința cealaltă. Și cu cât trece vremea, cu cât Alecsandri îmbătrânește și cu cât dorințele patruzecioptiștilor se îndeplinesc, creând o societate în care Alecsandri nu se mai simte ca-n pădure și în care meritele-i sunt recunoscute (pe la 1840 se plângea, cum am văzut, că bonjuriștii sunt aruncați aci, în barbaria orientală și că meritele lor nu sunt recunoscute), cu atât tendința junimistă din el crește în dauna celeilalte: acum, societatea românească îi acordase lui și clasei sale tot ce dorise; era vorba să se acorde și mulțimii, și atunci el începe să ridiculizeze pe partizanii drepturilor mulțimii: junimismul este, cum am mai spus, pentru ținerea mulțimii departe de viața publică, împotriva participării ei la trebile statului.
Și de aceea Alecsandri reușește atât de bine să ridiculizeze, când scrie pe Clevetici, Ultra-demagogul (compus în aceeași vreme cu Sandu Napoilă, Ultra-retrogradul). Dacă voind să ridiculizeze pe Sandu, a reușit să-l idealizeze, caricaturizând tot liberalismul, apoi, aci în Clevetici, scopul și rezultatul sunt identice. Clevetici este un "liberal ultra, jurnalist constituționalist", un "mare patriot", el vrea "consacrarea aptului de la 5 la 24 ghenar", "respectul convențiunii cu condițiune de a fi schimbată în totul" (am subliniat fraza aceasta, pentru că e strămoașa celebrei fraze a lui Farfuride: "Să se revizuiască ăconștiințaî, dar să nu se schimbe" etc.), "sufragiul universal", "libertatea absolută", "egalitatea perfectă", "împărțirea moșiilor proprietarilor", "libertatea cea mai nemărginită a presei", "republica democratică și socială", în sfârșit zice Clevetici: "Vreu să imitez în țara mea toate frazele Revoluțiunii Franceze [...] Sunt novator, am idei mari, idei revoluționare, vreu să răstorn" etc., dar, dealtmintrelea, e fricos (ca și Conu Leonida). El se sperie când, în mijlocul discursului său incendiar, aude afară tobe: "Aoleo! Ce să fie?... Am crezut că-s ei!"
Acest Clevetici, în 1862, e liberalul de pe vremea aceea.
În Clevetici, Alecsandri a voit să caricaturizeze pe liberalul de nuanță C.A. Rosetti. "Republica socială" și celelalte nu mai lasă nici o îndoială. Încă de la 1848, între oamenii noi există două curente, moderații, cu Eliade în frunte, și revoluționarii adevărați, între care cei mai înaintați sunt Rosetti și Brătianu. După 1848, și mai ales după 1859, deosebirea crește, se face o prăpastie și se diferențiază cu încetul cele două curente: conservator, din care face parte și Alecsandri (un fel de centru drept), și liberal. Adevăratul liberalism e reprezentat de Brătianu și Rosetti, pe care Alecsandri îi terfelește adesea, deși aceștia au luptat mai ales pentru "reformele sociale", pentru "redeșteptarea simțului de demnitate", "între 1840 și 1859", luptă de care Alecsandri vorbește cu admirație aiurea (deci altă neconsecvență!). I. Ghica deja merge spre dreapta și, în
Scrisorile sale, vorbește adesea despre liberali ca de niște palavragii, care se laudă că ei au făcut totul, cum se laudă Clevetici, când zice: "Vreu mai întâi consacrarea aptului de la 5 și 24 ghenar, ca unul ce este făcut de mine, și numai de mine".
Această invectivă la adresa liberalilor revine adesea, în I. Ghica, atunci când el merge spre dreapta. Nu mai vorbesc de Eliade Rădulescu, acest om care a predicat multă vreme "echilibrul între antiteze" și care mai întotdeauna l-a pierdut. În al său Issachar sau Equilibru între antithezi, liberalii revoluționari de la 1848 sunt tratați întocmai cum Alecsandri tratează pe Clevetici "Ultrademagogul". Liberalii revoluționari au fost pentru Alecsandri ceea ce au fost și pentru Eliade. Deosebirea e că Eliade îi ataca pe față, pe când Alecsandri se face că atacă pe "ultra-demagogi"... Dar, mai întotdeauna când un scriitor își bate joc cu persistență de "demagogism", el vrea să atace democratismul. El utilizează demagogismul pentru a caricaturiza democratismul. El are speranța intimă de a compromite prin ridiculizarea demagogismului însuși democratismul. Caragiale n-a făcut altăceva în admirabilele sale comedii. Alecsandri a făcut același lucru în Clevetici, ca și în Rusaliile.
În Rusaliile, democratismul e ridiculizat în două tipuri: Răzvrătescu și Galuscus. Subprefectul Răzvrătescu (acțiunea, zice autorul, se petrece la 1860) propagă la țară, în plasa sa, teoriile lui Clevetici. El spune țăranilor adunați:
"Oameni buni! [...] Ați fost lipsiți de toate, și de libertate, și de egalitate, și de fraternitate, și de legalitate, și de inviolabilitate [...], și de drepturi cetățenești, și de drepturi comunale, și de drepturi municipale, și de drepturi civile, și de drepturi politice, și de sufragiul universal.
V e v e r i ț ă (lui Gheorghe): Ce-i sufragiu cela, mă
Gheorghi?
C h e o r g h e : Sofragiu, cumătri, ca la boieri ăca și Nae
Ipingescu în "O noapte furtunoasă"î.
R ă z v r ă t e s c u (cetind): Dar, în fine, a unsprezecea oră a sunat pentru voi! Cel proletar va scăpa de proletariat! Cel mic se va face mare și viceversa, cel mare se va face mic! Cel slab va fi putinte și cel putinte neputinte! [...] De-acum fiecare locuitor debue ăAlecsandri nu uită să pună nici în gura ultra-liberalului Răzvrătescu limba cea nouă a filologilorî a fi proprietar de patru fălci de pământ, căci acel pământ e a lui Dumnezeu [...] Să aveți fiecare partea voastră, câte patru fălci, și să nu mai faceți boieresc?..."
Să se noteze că Răzvrătescu e subprefect și el poate că reprezintă în mintea lui Alecsandri instituțiile noi introduse în Moldova după Convenția de la Paris.
Oricât ar zice Alecsandri că nu "biciuiește principiile, ci ridiculul", e clar că un democrat, care ar fi luptat în 1860 pentru apropiata împroprietărire, n-ar fi pus în gura unui tip ridicol propaganda pentru împroprietărirea țărănească. Această persistență în a combate ridicolele unei atitudini dovedește o pornire chiar împotriva atitudinii, a
"principiilor". E drept că Alecsandri, cum am văzut și până aici, a tergiversat cu aceste principii, n-a fost conștient și cu hotărâre împotriva lor, ceea ce îl face să nu fie un adevărat junimist, dar Alecsandri n-a iubit liberalismul; n-a priceput că liberalismul, introdus într-o țară feudală -- și nu se putea să nu fie introdus --, trebuia să apară forțamente ca o exagerație și să dea naștere și la multe ridicole, inerente unei epoci de tranziție, cum n-a priceput "Junimea" de mai târziu.
În Ianus Galuscus, alt tip din Rusaliile, Alecsandri a ridiculizat pe democratul în alt ipostaz, în ipostazul de ardelean democrat și latinist. Se pare că Alecsandri a avut intenția să ridiculizeze în Galuscus numai mania latinistă. Când Răzvrătescu își expune programul citat mai sus, Galuscus exclamă: "Domnule, am ascultat toate aberăciunile câte le-ai debitat fraților români și fac aici declărăciune că ești un perturbator!" etc., dar Galuscus, ca ardelean latinist, nu putea să nu fie și el democrat "perturbator". Ardelenii latiniști trebuiau să fie democrați. Mai întâi, în Ardeal n-a rămas o clasă boierească română; clasa de sus s-a maghiarizat. Tinerii cu învățătură erau toți fii ai poporului și, ceea ce e mai însemnat, dușmani ai claselor de sus, care erau și apăsătoare, și de alt neam, și de altă lege. La aceste motive de democratism, se adăugau și altele, izvorâte din "latinism": poporul român, strănepot al celui roman, a rămas neatins la țară, în țărănime; mai departe: latiniștii visau republica romană și, în capul lor, republica era forțamente democrație. Să ne gândim la doctrina socială a lui Barnuțiu. Să adăugăm la aceasta ura latinistului împotriva fanariotismului, care era semnul distinctiv al claselor de sus și încă pornirea omului care vrea inovații de a merge în toate sensurile pe calea inovațiilor. Și, ca dovadă că Galuscus e democrat și că Alecsandri se înșală când îl face "apărător al ordinei" e că Galuscus citește proza lui Clevetici (a "Ultra-demagogului") și e un admirator al acestuia:
"G a l u s c u s (Deschide jurnalul și se adâncește în cetire): Ce stil! Ce expresiuni energice! Ce logică invincibile! Admirabil ziar! Admirabil redaptor! Cine-i subsemnat? (caută la sfârșitul foaiei) Clevetici! îl gâcisem de la început. (Cetește din ziar, apoi:) [...] Sublim! Iaca accente patriotice!..."
Iată pe Galuscus democrat -- "Ultra-demagog" -- ca și
Răzvrătescu. Galuscus, Răzvrătescu, Clevetici au aceeași atitudine din punct de vedere politic și social. Și atunci e curios ca Galuscus să zică despre Răzvrătescu că e "perturbator" și "anarhist"... ori nu-i sincer Galuscus. Alecsandri se contrazice și, fără să-și dea seamă, e realist în dauna concepției piesei sale, căci ardeleanul latinist trebuia să fie și democrat, "ultra-demagog". Dar Alecsandri combate și mania latinistă, nu numai în vorbire, ci și în concepție. Iată ce zice Toader, vornicul satului, despre Galuscus (și Alecsandri face mare haz):
"De când ăGaluscusî le vorbește sătenilor tot din carte și le spune că-s strănepoți de împărați, că se trag din Troian, țăranii au luat-o de bună... Dacă-i îndemni la lucru, îți răspund râzând că împărații nu lucrează"...
Această șarjă o face Alecsandri în 1860, uitând, se vede, că în 1848, în o cuvântare la Paris, el însuși zice că, dacă întrebi pe țăranul român ce este el, țăranul răspunde: "Eu sunt român. Împăratul Traian a venit în vechime cu multă putere de a învins pe daci"... ceea ce, dealtmintrelea, nu zice țăranul, dovadă că Alecsandri, în tinerețe, și într-un moment de "patruzecioptism", când putea să se aprindă pentru ideile noi, putea să cadă și el în exagerare, în fatala exagerare. Acum, în 1860, când tendința cealaltă din el a nimicit aproape pe cea patruzecioptistă, Alecsandri, desigur, n-ar mai fi căzut în "ridicol", ca la 1848.
Latinistul Galuscus, pe care l-am văzut admirând pe
Clevetici, face și el "ultra-demagogism" cu țăranii. Când Toader îi zice "cucoane", el îi răspunde:
"Iar cucoane? V-am mai spus la toți aice [...] să nu-mi mai ziceți cucoane, pentru că astăzi nu mai esist boierii, nu mai sunt boieri. Zi-mi frate Galuscus, fiindcă toți românii sunt frați."
Până aici am analizat atitudinea lui Alecsandri față cu întâmplările sociale și am văzut că atitudinea sa e nesigură. El nu e nici ca C. A. Rosetti, nici ca C. Negruzzi.
Trebuie să explicăm aceste două tendințe contradictorii. Alecsandri, pe lângă un boierinaș -- interesul de clasă --, a fost și un nemulțumit de soarta unui bonjurist sub domnia lui Mihai Sturdza, a avut o cauză personală pentru atitudinea liberală -- interesul personal. A fost afectat displăcut, cum s-a văzut, de orientalismul vieții, în care el, parizianul fin, era silit să trăiască -- "parizianismul". Alecsandri apoi a trăit în vremea Regulamentului, când țara era într-o stare de adâncă umilire -- naționalismul. Și Alecsandri a fost și un om care a vibrat, măcar cât de puțin, de mizeriile mulțimii -- idealismul.
Așadar, din interes de clasă și personal, din "parizianism", din naționalism și din idealism rezultă tendința sa patruzecioptistă.
Dar același Alecsandri a fost o fire conservatoare, un patriarhalist -- am arătat suspinul său după vremea veche și aș mai putea da dovezi --, a fost un boier epicureu, un disprețuitor al ideilor născute din frământările, nevoile, năzuințele populare și îndrăznețe. A fost un junimist. Aceasta este tendința cealaltă. Când, mai târziu, fiind și apreciat, împăcându-se apoi și cu "semiorientalismul", care nu mai era bătător la ochi, încetând și umilirea țării, și temperându-i-se cu vârsta și idealismul, când toate motivele "liberalismului" său dispar, atunci rămâne aproape numai tendința junimistă, care, necombătută de cealaltă, se accentuează din ce în ce. Rar acest om va mai scoate accentele de altădată: în Ginta latină, în Ostașii noștri, unde zice: "Am văzut visul cu ochii", adică visul de patruzecioptist.
În celelalte privințe -- limbă, literatură --, Alecsandri este critic ca toți ceilalți, dar tot practic, în opere beletristice.
În tipurile în care el a ridiculizat tendințele sociale, a ridiculizat totodată și pe stricătorii de limbă. Și nici nu se putea altmintrelea, pentru că, încă o dată, felul vorbirii, admiterea unui jargon artificial ori împestrițarea cu străinisme sunt strâns legate cu mentalitatea omului, cu apucăturile sale, cu modul său de a se comporta cu împrejurările.
Acel care disprețuia starea din acea vreme și voia să reformeze totul trebuia să reformeze și limba. Franțuzitul trebuia să fie democrat și democratul franțuzit. Latinistul trebuia să fie democrat și democratul latinist. Apărătorul vechiului regim trebuia să vorbească vechea limbă a clasei boierești, iar femeile, primele primitoare de civilizație, o românească franțuzită. Am văzut pe Iorgu, pe Clevetici, pe Răzvrătescu, pe Galuscus, pe Gahița, pe Enache Damian. Și cine nu știe pe Cucoana Chirița?
Alecsandri nu uită niciodată să biciuiască pe făuritorii de vorbiri artificiale. Chiar și în Istoria unui galbân, din 1844, el nu uită să-i atace, și anume pe Eliade, care începuse de curând să plănuiască o limbă nouă. Când galbânul vorbește de Eliade, îl numește, în râs, "marele amiratoare della prestidigitazione", la care paraoa răspunde:
"(boldind ochii): Ce cuvinte sunt aceste? G a l b â n u l : Aceste sunt câteva dintr-o limbă nouă românească ce se descopere acum la București.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Ga l b â n u l : Dar ian întreabă pe croitorii lor ăacelor cuvinteî dacă înțeleg cuvintele teșmecherii și haram și să vezi că ți-ar răspunde: nu te capisc, sau: nu te cumprind".
Și, în adevăr, când limbile românești nu se croiau peste munți, se croiau în București -- am văzut pentru ce; și erau combătute în Moldova, unde spiritul critic s-a trezit de la începutul culturii din veacul al XIX-lea. Alecsandri a combătut franțuzismul, ridiculizându-l în diferite tipuri, ca Iorgu de la Sadagura, Cucoana Chirița, Gahița Rozmarinovici etc. Desigur că franțuziții nu vorbeau chiar așa cum îi pune Alecsandri să vorbească, dar exagerarea este un drept al scriitorului satiric. Poate că Alecsandri a fost chiar prea pornit, nedrept sau puțin comprehensiv, căci, odată cu importarea lucrurilor și ideilor nouă, era fatal să se importe și cuvintele corespunzătoare și era de asemenea fatal ca acele cuvinte să fie trântite în limbă fără a li se da, deocamdată, un contur mai românesc. Se știe cu câtă greutate cuvintele franțuzești au fost puse pe calupul limbii românești; așa, pentru verbul publier a fost ezitare între publicarisesc, publicuiesc, publicăluiesc, publiez, publicez, public... Și desigur că, pe lângă mania de a întrebuința cuvinte franțuzești a celor care voiau să se arate învățați, mai era și o întrebuințare exagerată, nevinovată: invadarea cuvintelor netrebuitoare pe lângă cele trebuitoare, intrarea și fără bilet de legitimație, grație îmbulzelii. Oricum, Alecsandri a avut meritul de a face prin opera sa critică un mare serviciu limbii românești.
Dar antipatia lui este mai mare față de latiniști, pe care îi zugrăvește cu mai mult umor. Acestui boier fin, care nu s-a putut niciodată disciplina, care, cum mărturisește însuși, n-a putut studia nici o ramură a științei, i se părea, îmi închipuiesc, că are în față o ființă cu totul de altă specie când se uită la un latinist, a cărui îndeletnicire sistematică și laborioasă era să cerceteze fiecare cuvânt românesc pentru a-l valida ori invalida, și, apoi, cuvintelor validate să le dea o formă conform cu o sumedenie de legi fonetice. Alecsandri s-a răzbunat, cum am văzut, în Ianus Galuscus. Citiți declarația de iubire a acestuia către o țărancă, în jargonul lui Laurian, sau care vrea să fie al lui Laurian.
Antipatia lui pentru latiniști nu slăbește un moment.
În Scrisorile sale nu contenește cu sarcasmele împotriva lor, tratându-i aproape ca pe niște dușmani personali. Rar a avut momente de comprehensiune, ca într-o scrisoare din 18722, în care recunoaște că la 1848, și mai înainte, latinismul a avut rost. Dar, ca și dl Maiorescu, de pe la 1880 încetează cu invectivele împotriva latinismului, pentru că de atunci primejdia stricării limbii încetează.
În Iorgu de la Sadagura -- întâia manifestare critică a lui Alecsandri -- el a criticat aproape tot ce avea să critice în viața sa. A criticat și restul de fanarioți, în Comisul
Agamemnon Kiulafoglu, grec de 45 de ani, care, după regulă, ca meridional libidinos, e însurat cu o româncă de 22 ani. (De la Alecsandri și până la dl Panait Macri, în "haiducii" săi, grecul e un satir ahtiat după femeile române tinerele și frumușele.) Kiulafoglu vorbește jumătate grecește, jumătate românește stricat. E tipul "grecului" care caută cu orice preț să parvină: "am trebuință acum de parale, pentru ca se me fac ispravnicos mai degrabă".
O paranteză: Tipul acesta, desigur foarte interesant, e utilizat de
Alecsandri mai mult pentru a stoarce un efect comic din chipul de a vorbi stricat al grecilor din vremea aceea. Toți câți au utilizat acest tip, gândindu-se mai mult la efectul comic al vorbirii, l-au caricaturizat cu mijloace așa de ieftine, încât nu l-au redat niciodată. Grecul din țările române de la începutul veacului al XIX-lea, fanariotul lacom și fără scrupule, inventiv când era vorba să triumfe, are o oarecare asemănare cu grecul pervers și lacom din Roma imperială, care a fost zugrăvit de Sienckiewicz în Quo Vadis. Chilon Chilonides este desigur un intelectual, este un paria persecutat, și nu aproape un stăpân, ca cei de la noi, dar lăcomia, șiretenia emigrantului, care are un singur scop: să trăiască bine cu orice preț, îi apropie, le dă un caracter de familie. Dramaticul unei asemenea existențe nu l-a simțit și nu l-a redat nimene la noi. Închid paranteza.
Alecsandri n-a uitat, în Iorgu de la Sadagura, nici pe evrei (Ițic zaraful, care se laudă că are "perciuni sudiți", supus străin), nici pe nemți (baron von Klaine Swabe. La C. Negruzzi, e baron Flaimuc), care, la începutul civilizării țării, au fost printre aceia care au importat această civilizație, ca medici, ingineri și alte profesiuni mai modeste etc.
Un singur lucru n-a criticat Alecsandri în Iorgu de la
Sadagura: pretenția scriitorului fără talent, care a format mai ales obiectul criticii"Junimii" și în special a dlui Maiorescu. Dar Alecsandri n-a trecut fără să bage de seamă și acest "ridicol". El a râs și a biciuit adesea pretenția fără talent. Așa, de pildă, în Doi morți vii (1851), el introduce, fără nici un rost altul decăt ca să-și bată joc de literații netalentați, pe "tânărul poet" Acrostihescu (Alecsandri, după obiceiul lui și al vremii sale, cum am mai văzut, numește personajele după îndeletnicirea lor sau după ridicolul pe care vrea el să-l arunce asupra lor). Acest Acrostihescu, căruia prietenii îi mai zic -- desigur cu învoirea lui Alecsandri -- și Odobașa, este un personaj care are gata la dânsul felurite ode pentru toate prilejurile:
"A c r o s t i h e s c u ... (scoate din buzunar un volum manuscris și caută filele): Aurora... La mormântul ei!... odă la împăratul... odă la șahul... odă la craiul!"
Și dacă el își pune poezia și în slujba șahului, asta nu-l împiedică să o înalțe sus de tot -- în teorie:
A c r o s t i h e s c u : "Poezia este o artă sfântă... o fiică cerească."
F l u t u r : Apoi, dacă-i o fiică cerească, n-o face să umble cu colinda la sărbătorile unora și altora... m-ai înțeles?
A c r o s t i h e s c u (în parte): Bestie incapace!" Acrostihescu, ca scriitor lipsit de talent de la începutul literaturii veacului al XIX-lea, vorbește în limba croită de filologi. De aici "bestie incapace" sau "ți s-o înflăcărat imaginăciunea" sau "emociuni" și alte expresii, pe care Alecsandri le pune, incidental, în gura lui Acrostihescu, care dealtmintrelea vorbește ca toată lumea. Faptul că Acrostihescu nu este consecvent cu sine însuși în sistemul său de a vorbi, întrebuințând rar de tot câteva forme artificiale, pus alăturea cu faptul că și la alte tipuri ale lui Alecsandri, ca și la Muza de la Burdujăni a lui Negruzzi, se observă aceeași neconsecvență, sau una și mai bătătoare la ochi: întrebuințarea, de către aceeași persoană, și a procedării latiniștilor și a celei a analogiștilor -- dovedește că scriitorii beletriști nu prea aveau o idee clară de diferitele sisteme lingvistice, ci le confundau pe toate în o singură și mare babilonie ridicolă, pe care o azvârleau în spinarea acelora care trebuiau să zugrăvească tagma stricătorilor de limbă și a croitorilor de limbi noi românești. Pe lângă multele cauze, pentru care tipurile lui Alecsandri nu sunt vii, o cauză, când e vorba de stricătorii de limbă, e și această neconsecvență, cel puțin pentru cei care cunosc "sistemele" lingvistice.
Alecsandri -- urmăm mai departe --, ca și "Junimea", n-a prețuit o operă literară numai fiindcă este românească. Nici pentru el producerea unei opere românești nu era un merit, dacă opera nu i se părea bună. Așa, de pildă, să se citească articolul de critică, publicat de Alecsandri în Propășirea, în anul 1844, îndreptat împotriva "stanțelor epice" (Prințul român) ale lui Aristia. Citez numai începutul:
"Bateți din palme, românilor, și strigați ura! căci în sfârșit, după o lungă-largă așteptare de vreo câteva mii de ani, v-ați învrednicit a dobândi un poem epic! ăCum ar fi salutat un V. A. Ureche, în 1844, primul poem epic!î Veacul vostru de glorie au sosit sub figura unui tom în 8o plin de versuri sucite și de idei încă și mai sucite. Bucurațivă, patrioților" etc..., după care urmează o bătaie de joc, căreia îi lipsește ironia și conciziunea, iar nu tendința și punctul de plecare, ca să fie maioresciană. În 1867, la apariția Convorbirilor, Alecsandri le felicitează, pentru că pe steagul lor e scrisă și lupta împotriva prostuluigust.
Vasile Alecsandri are un loc special între criticii din
Moldova. El stă în mijloc între A. Russo și M. Kogălniceanu, de pe o parte, și C. Negruzzi și dl Maiorescu, pe de alta. De A. Russo îl deosebește "junimismul", de C. Negruzzi îl deosebește "patruzecioptismul".
Patruzecioptismul lui Alecsandri are, cum am văzut, mai mulți factori, dar factorul principal al patruzecioptismului său e naționalismul.
În Românii și poezia lor Alecsandri laudă pe țăran și-l idealizează tocmai din acest punct de vedere. El nu vorbește ca democrat, ci ca naționalist. Și când s-a dus în popor "să-i culeagă" poeziile, el n-a făcut-o decât foarte puțin ca democrat (ori ca romantic), el a făcut-o mai ales ca naționalist.
Pentru dânsul, țărănimea română n-a fost, mai deloc, clasa producătoare și obijduită, ca pentru un Bălcescu și alții, a cărei soartă trebuia îmbunătățită, ci păstrătoarea și reprezentanta românismului. În Iașii în 1844, după ce citează părerile unui personaj că "românul e ca ceara" și că se face turc, francez etc. după împrejurări, răspunde că aceasta e adevărat pentru o mică parte, pătura subțire de sus, dar că țăranul nu-și părăsește niciodată "obiceiurile, limba, portul". Aiurea, în Românii și poezia lor, deși - sceptic și critic! -- bănuiește că este "poate cam părtinitoare nobila sa exaltare" de a-și închipui neamul românesc ca "unul din neamurile cele mai înzestrate cu daruri sufletești", totuși, în paginile următoare, nu șovăiește de a vorbi despre poporul român -- țărănimea -- ca de un popor "menit a se urca la treaptă cât de înaltă", nu șovăiește de a face declarații de iubire acestui popor, care e "curat, înțelept, vesel și poetic în graiul său" și a cărui adâncă cumințenie, imaginație, spirit satiric, inimă bună se vădesc în proverbele, poeziile, obiceiurile sale.
"Eu, zice el splendid, de câte ori aud doina, îmi pare că aud Moldova plângând după gloria sa cea veche" Gândițivă la impresia produsă de doină asupra lui O. Carp sau Coșbuc. Pentru aceștia, doina e cântecul unei clase sociale, a plugarului -- pentru Alecsandri, ea este cântecul patriei, căci pentru el, încă o dată, țărănimea nu e o clasă socială, și încă nedreptățită, ci reprezentanta și păstrătoarea tradiției, a românismului:
"Într-o epohă ca aceasta, unde țările au a se lupta cu dușmani puternici, care cearcă a întuneca nu numai drepturile politice, dar și chiar naționalitatea românilor, poezia populară ne va fi de mare agiutor spre apărarea aceștia; oricât de măiestre să fie manifesturile cabinetului de Petersburg, românii tot români vor rămânea și vor dovedi că sunt români prin limba lor, prin tradițiile lor, prin obiceiurile lor, prin cânticele lor și chiar prin giocurile lor".
E clar că patruzecioptismul lui Alecsandri e mai mult naționalist, decât democratic.
El primește cu fericire colecția de proverbe a lui A.
Pann. E plin de orgoliu când poate dovedi lui Mérimée că "energia sălbatică" cuprinsă în vorbele "arde-mă pe cărbuni; eu voi muri fără a spune numele iubitului meu" nu e a lui Pușkin, cum credea scriitorul francez, ci dintr-un cântec popular românesc.
Acest boier franțuzit a iubit mult produsele spiritului și imaginației populare. Țăranul, în scrierile sale, formează orizontul albastru, pe care se profilează tipurile grotești ale clasei de sus. Nu e vorbă, și albastrul orizontului, și grotescul tipurilor sunt exagerate, și de cele mai multe ori fără artă, ori, mai bine, fără destulă artă.
E interesant cum zugrăvește Alecsandri coliziunea dintre "civilizația" claselor de sus, provenită din amestecul de civilizații și culturi, și viața și spiritul poporului de la țară. Țăranul român nu pricepea mai nimic din ceea ce făceau și desfăceau cei de sus, în vechiul regim.
Acum nu pricepe chiar deloc. Confuziunea ce rezultă ne-o zugrăvește Alecsandri în piesele sale, și el, care a luptat atât de mult împotriva stricătorilor de limbă, atribuie această confuziune aproape tot atâta reformelor lingvistice, cât și celor politice și sociale -- de aceea am spus, de la început, că critica lui socială, chiar când e justă, e superficială.
Dacă pentru explicarea confuziei în viața de la țară
Alecsandri n-ar fi dat o atât de mare importanță stricătorilor de limbă; dacă ar fi accentuat suficient adevărata cauză: reformele politice si sociale, el ne-ar fi dat pagini și mai interesante de critică socială, căci atingerea forme lor noi, introduse de curând, cu formele vechi de viață este, la noi, obiectul principal al oricărei critici sociale.
Câteva exemple din Rusaliile:
- S u z a n a : Pare c-o mai vinit o hârtie și azi dimineață?
- T o a d e r bărbatul său, vornicul satuluiî: O vinit, da. Ci-că să ne-apucăm de durat o casă comunală. D-nu Gălușcă ăGaluscusî ne-o vorbit un ceas întreg de costituți... una, de convenți... una, fac două; de patrie, de amoare...
- S u z a n a : Ce moare bărbate?
- T o a d e r : Poate că moare de curechiu, fiindcă s-apropie postu.
- S u z a n a : Bine, dar ce are a face?
- T o a d e r : El o fi știind, că ne-o mai spus să fim de azi înainte cetățeni.
- S u z a n a : Cum cetățeni? Să vă-nchidă la cetate?
- T o a d e r : Dracu să-i discurce (scapă jos condicile ce ține subțioară).
- S u z a n a : Da aceste ce sânt, Toadire?
- T o a d e r : Condici de însemnat toți trecătorii prin sat; tabloane de gâște, rațe, pui de găină, ouă, toate! Cică-s potrocoale de recesemință".
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Comic ieftin, nenatural, dar din care se vede ciocnirea dintre "civilizație" și viața românească de sat și din care se vede și greșeala de concepție, de a pune această ciocnire nu atât pe seama faptului, cât mai ales pe seama limbii.
Când Veveriță, fruntaș, răspunde lui Răzvrătescu, subprefectul, care spune țăranilor să clădească un arest comunal: "-- Temniță la noi?... dar nu suntem scăpați din Ocnă!", Alecsandri face critică socială, bazându-se pe o neînțelegere de fapte, dar când lui Veveriță, care nu se dumerește ce e "comuna" de care vorbește Răzvrătescu, îi răspunde Gheorghe: "-- Adică cum una, cum alta! tot ca una, fata mea", atunci Alecsandri face iarăși critică socială, bazându-se pe neînțelegerea limbii.
Și mai departe, când Gheorghe zice: "-- Vasile, măi frate, d-apoi cică-i pentru binele nostru"... iar Veveriță răspunde: "-- Se poate, cumătri; însă vina noastră-i dacă nu-i pricepem? Ei ne grăiesc într-o limbă străină, parcă noi am fi pricopsiți ca dânșii..." --, e clar că Alecsandri pune mai ales pe socoteala limbii ceea ce ar fi trebuit să pună pe socoteala ciocnirii formelor noi cu obiceiurile vii ale pământului.
Dar toate direcțiile în care s-a manifestat, și toate contradicțiile chiar, pe care le-am relevat, patruzecioptismul, ca și junimismul său, țărănismul său patriarhalist, cântarea trecutului, ca și reformismul său, critica sistemelor lingvistice și a literaturii, ca și activitatea sa politică -- toate se reduc, la urma urmei, și se conciliază în tendința lui permanentă și dominantă: naționalismul, și naționalismul așa cum poate să apără într-un suflet conservator și artist, mai mult impresionabil decât cugetător și logic.